
1. Jocul Calvarului
16.03.2013, Sf. Sabin din Egipt, Sf Hristodul din Patmos
Ce zbucium, Doamne, ce-agonie!
Și chiar c-o zi e ca o mie,
Și mii de zile sunt ca una.
Eu știu că mor și înviez întruna…
Ce gând avut-ai Doamne-n minte,
Când nu prin trei simple cuvinte,
Ci prin Cuvânt ai vrut să fiu
Și Om și Domn și al Tău Fiu?
Sau cu ce dragoste preadulce,
Ți-ai mai făcut încă o Cruce,
N-ai vrut din lemn…Tu, Dumnezeu,
Te-ai răstignit în trupul meu.
Și n-ai putut s-alegi o grotă?
Nu inima-mi să-Ți faci Golgotă.
Nu să alegi întunecat
Un suflet numai cu păcat.
Pe drum de Te-aș vedea c-ai trece,
Eu aș veni cu sânge rece
Și de rever Te-aș apuca;
Te-aș zgâlțâi cu mâna mea.
Îți place, oare, să te joci?
Și mintea mea mereu s-o-ntorci?
Mă lași…și iarăși vii la mine,
Eu…nu mă pot juca cu Tine…
„Să poți, nicicând nu ți-am cerut,
Și știu că Crucea-Mi te-a durut,
Dar rabd-o și tu ca și Mine
Și frânge-ți duhul tău spre bine.
Așteaptă și cândva, în zori,
Nu-Mi vei mai pune întrebări,
Ci vei vedea că-nduplecat
Și tu cu Mine te-ai jucat…”
2. M-am săturat… de mine
M-am săturat de lunga cuvântare,
De ură şi de dezbinare,
De sângele cel rău ce-mi curge-n vine,
Dar şi mai mult, m-am săturat de mine.
M-am săturat ca zi de zi să fiu iar dezertor,
Şi-n loc de „fiul înfiat” să fiu risipitor.
M-am săturat şi de un singur pas în spate
Şi când credinţa mea îmi spune-ncet că nu mai poate.
M-am săturat ca-n lupte să las armele jos,
Şi sufletu-mi să fie mereu neputincios.
M-am săturat să fiu un simplu spectator,
Fără a mai privi spre Cer cu mare dor.
M-am săturat de vântul cel prea rece,
Care prin mădulare se petrece
Şi care inima-mi îngheaţă
Lăsându-mi duhul fără viaţă.
În bucuriile lumeşti aş vrea să sufăr,
Iar pe necaz cu drag să-l prăznuiesc,
Iar alb ca să devin precum un nufăr
Pe cel viclean va trebui să-l biruiesc.
Aşa că stai la pândă ca un leu,
Tu, ticăloase suflete al meu,
Ca-n ziua-n care diavolul îţi vine
Să nu mai spui „M-am săturat de mine!”
3. Doina Războiului Nevăzut
26.11.12 Sf Stelian Paflagonul
Cârcit pe-a vieții buturugă,
Se-apropie în chip de slugă
Un Gol înveșmântat în negru.
Vorbește-n grai cu ton funebru:
Să nu m-alungi ca pe-un străin,
Că-n traista mea doar dulce țin:
Potirul îmbibat de vin.
Nu vreau. Mă minți. Este venin!
Am aur să-ți dau ca-mpărat.
Vei fi în lume lăudat –
Mie, în chip, asemănat.
Ba nu! Că-n chin voi fi-aruncat.
De râs mai ești când crezi că roadă
Ai să aduci cu-a ta broboadă
Lăsând și lacrimi să-ți sloboadă.
Mă rog! Nu râde! Ești iscoadă!
Ori crezi că dacă mâna-ți tinzi
Că poate Cerul ai să-l prinzi
Și alte suflete-ai s-aprinzi?
Mai mângâi, poate, suferinzi.
Dar numai cât eu am clipit,
Străinul negru a fugit
Lăsând stihiile în spate
Tulburi și desfigurate.
Și ceea ce s-ar numi Pace
Este mai mult un ghem de ace.
Au! Foc! Un trăsnet m-a lovit
Când eu la Domnul m-am gândit.
Ah! Dumnezeule a toate!
Gheare adânci taie-al meu spate.
Și de la cap până la gleznă
Mă biciuiește-un fel de beznă.
Un roi nemernic de căpușe
Îmi strânge corpu-mi în cătușe.
Din dărâmata Cetate
Aduce Singurătate
Într-un aer de actriță,
Bufnița cea grea, pestriță.
Văd că mai trece peste mejde
Și-nfricoșata Deznădejde.
Viața pare mai abstractă;
Pe ochi s-așază cataractă.
Și din cuvinte de zugrav
Am devenit doar un gângav.
Mai simt? Sau este doar un vis?
Acuma mi te lași învins?
Rânjind urlă Urâciunea
În mine zvârlind tăciunea.
De acum te am eu rob,
Iară inima ți-e ciob.
Din păcatele-ți mai grele
Încolțitu-ți-au zăbrele!
Scotocind în buzunare,
Caut cheie la zăvoare.
Dau de-un fel de tinichea.
Și o scot – mă uit la ea:
De o mâzgă-acoperită
Și-ntr-un fel mototolită.
Când o văd, îmi vine-a plânge;
Dară lacrima-o-ajunge
Și transformă-acest crâmpei
În al lacătelor chei.
O Lumină izbucnește
Și din nou mă făurește.
Iară diavolul cu piele,
Acum, el e în zăbrele.
Mă întreb: Ce taină oare
Țineam eu în buzunare?
Căci putea să mă doboare
Și să nu am evadare
Și să zac ca mort în șanț,
‘Nfofolit în strânsul lanț.
Stând cu penele-afișate,
Șușoti-un Păun din spate:
„Să știi, Ciobul Virtuos
Era Chipul lui Hristos!”