****
Film cu femei realizat de femei (Cinema, ianuarie 1973, p.60)
Primul film al regizoarei bulgare Blinka Jeliazkova, «Eram tineri», lua medalia de aur în 1960 la Moscova. Există aşadar premize ca cel de-al doilea film al său, «Ultimul cuvânt», să se înscrie ca un nou succes al cinematografiei bulgare. Regizoarea vorbeşte în film despre tăria morală a femeii în perioada rezistenţei. Ea a declarat că în realizarea unei asemenea teme a întâmpinat numeroase dificultăţi, tocmai pentru că, până acum, filmul bulgar s-a inspirat deseori din epoca rezistenţei: «Nu se poate să repeţi aceleaşi lucruri. Numai în măsura în care stabileşti o corelaţie între problemele din acea perioadă frământată şi problemele care ne preocupă şi acum, îi poţi interesa pe spectatori. Filmul meu începe cu o naştere şi se termină cu rugăminţile unei mame, deţinută într-un lagăr, care vrea să-şi alăpteze copilul înainte de a muri… Toate personajele filmului sunt femei; fiindcă am convingerea că atât din punct de vedere moral, cât şi fizic, femeia nu e inferioară bărbatului»
****
Contemporanul
• PENTRU cât mai mare autenticitate şi pentru a obţine de la cele 300 de tinere figurante cu care lucrează în filmul său Ultimele cuvinte maximum de expresivitate, regizoarea bulgară Binka Jeliaskova şi-a deplasat întreaga echipă de filmare în incinta unei vechi închisori. Aici se va desfăşura, într-o atmosferă terifiantă, povestea mai multor femei luptătoare antifasciste, condamnate la moarte. (Autenticitate – 9 martie 1973, p. 5)
• Un minut cu Iurie Darie – „Ultimul cuvânt” (Contemporanul, 3 august 1973, p.5)
BINKA Jeleskova, regizoarea bulgară autoare a excelentului film Am fost tineri, lucrează acum la Ultimul cuvânt, o peliculă a cărei acţiune e plasată în vechea Bulgarie, într-o închisoare de femei, unde, într-o celulă a condamnatelor la moarte, o deţinută, luptătoare antifascistă, naşte un copil. Rolul acestei învăţătoare este interpretat de Emilia Radeva, secondată de actriţe cunoscute, ca Tvetana Maneva, Bella Taneva, Doroteea Ponceva.
• Actualitatea pare de altfel să fi cucerit atenţia cineaştilor din ţara vecină, până într-atât, încât la acest festival anual filmele pe teme contemporane au ocupat aproape întreaga listă de prezenţe în sala de proiecţie. Astfel „Ultimele lor cuvinte”, film realizat de Binka Jeleaskova, un film închinat eroismului din anii grei ai prigoanei fasciste, se dovedeşte a fi tratat într-o viziune de astăzi, atât ca manieră cinematografică, dar mai ales ca perspectivă (pe care o are realizatorul de acum asupra unor evenimente foarte apropiate de vremurile noastre). Este un film de verificare a caracterelor, de examinare a conştiinţelor. De altfel, calităţile dovedite au făcut să i se decerneze Premiul I. (Pentru filmul de actualitate, premiul mic şi cunună!, Haralambie Boroș și George Cornea – 1 decembrie 1973, p. 52)
• Începând de astăzi, 6 septembrie, Casa Filmului găzduiește „Zilele filmului din R.P. Bulgaria“, care vor fi inaugurate, în cadrul unui spectacol de gală, cu filmul Ultimele lor cuvinte. Operă „de autor” a regizoarei Binka Jeliazkova (cunoscută la noi prin filmul Şi am fost tineri), această nouă peliculă a talentatei cineaste bulgare este un poem cinematografic închinat luptei revoluţionare şi victoriei spiritului uman asupra morţii, un imn înălţat vieţii. (6 septembrie 1974, p. 11)
****
Sărbătoarea cineaştilor din ţări prietene – Răzvan Popovici (Cinema, septembrie 1973, p. 15)
R.P. Bulgară (6 – 8 septembrie) Cinematografia bulgară a prezentat în seara galei, filmul regizoarei Binka Jeleaskova. Într-o viziune cu totul originală, « Ultimele lor cuvinte» rememorează sacrificiul a cinci femei luptătoare în rezistenţa antifascistă. În aşteptarea morţii, amintirile vieţii obişnuite se întrepătrund cu supliciile la care sunt supuse şi, prin jocul răzvrătit al imaginaţiei, cu viaţa de mâine, cu viaţa aşa cum va fi după ce cauza lor avea să învingă. Un montaj foarte personal pulverizează timpul, dând filmului o mare capacitate emoţională.
****
Jeliazkova şi filmele ei – Rubrica „Filmul e o lume, lumea e un film” – Radu Cosașu (Cinema, martie 1974, p. 9)
Revista „Filmul bulgar“ consacră un portret regizoarei Binka Jeliazkova, autoarea acelui neuitat „Ce tineri am fost“ (de mulţi ani nerulat pe ecranele noastre, din păcate) şi al recentului „Ultimele lor cuvinte” – considerat de mulţi o capodoperă pe aceeaşi obsedantă temă a luptei antifasciste. „Nu cunosc un artist – scrie autoarea articolului – care să-şi aprecieze mai aspru, care să-şi atace mai vehement propria-i operă. Îmi amintesc prima mea discuție cu Binka Jeliazkova, după ce am citit o variantă a scenariului ei la „Ultimele lor cuvinte“. Distrugea totul personaje, subiect, dialog…. Ăla era un loc comun, cealaltă – o prostie, etc. Uimită, am întrebat-o: „Atunci, de ce ai mai scris?“ – Parcă pot să-ţi spun de ce? – îmi răspundea şi amândouă izbucnirăm în râs. … Pentru Binka Jeliazkova, o creaţie artistică este o sarcină eminamente responsabilă; în ochii ei, cel care creează nu trebuie să se complacă în arta sa, ci să muncească neobosit. De aici marea ei forţă de concentrare: „Mă întrebaţi dacă am vreun secret? …s-ar fi confensat odată Delacroix. E acelaşi cu secretul acelor oameni – prea puţin numeroşi, din păcate – a căror fineţe supremă constă în a spune adevărul“…. Se pare că ea urmează această deviză….
****
„Zilele filmului bulgar“ – Călin Căliman (Scânteia, 7 septembrie 1974, p. 4)
(…) „Zilele filmului bulgar“ din această toamnă prilejuiesc publicului nostru întâlnirea cu o creaţie recentă, „Ultimele lor cuvinte“, reprezentativă pentru stadiul actual de evoluţie al cinematografiei bulgare. Tema luptei antifasciste constituie unul dintre principalele filoane ale drumului creator parcurs de cineaştii bulgari de-a lungul celor trei decenii. De data aceasta, naraţiunea euprinsă de povestea ultimelor zile de viaţă a citorva femei, prizoniere politice, încarcerate în celula condamnatelor la moarte. Autoarea, Binka Jeliaskova – care semnează deopotrivă scenariul şi regia acestui film — a investit în „Ultimele lor cuvinte“ un preţios capital de istorie trăită. Șase femei sunt reunite într-o aceeaşi situatie-limită. Fiecare dintre ele, într-un grad diferit, este asociată ideilor şi cauzei revoluţiei. Fiecare dintre ele suportă altfel apropierea ineluctabilă a executării sentinţei. Dar fiecare dintre ele poartă în suflet o aceeaşi credinţă în triumful ideii pentru care au luptat şi au suferit. Între zidurile închisorii nu există gratii pentru speranţă si vis. O femeie aduce pe lume, în întunericul celulei, un copil. O mână pricepută pictează pe pereţi soarele si stelele, lumea întreagă. Celula devine o explozie de lumină, de culoare, de vis. Copilul trece din mână în mână: mâini puternice, mâini tandre, mâini obosite, mâini frumoase. Ultima dorinţă a condamnatei la moarte, pentru care viitorul este atât de aproape, în propriile mâini, este să-și alăpteze copilul…
Deosebit de remarcabil în acest film. a cărui premieră de gală a avut loc aseară, este impactul pe care îl realizează între trecut şi prezent. Istoria unui trecut de luptă şi sacrificii nu este, pentru cineaşti, un simplu obiect de „restaurare“: din perspectiva împlinirilor prezente, regizoarea – cu participarea emoţionantă prin sinceritatea trăirilor a unor actriţe sensibile, Tvetana Maneva, Leda Taseva. Bela Ţoneva, Aneta Petrovska, Doroteea Tonceva, Iana Gurova — realizează o fuziune intimă cu trecutul evocat, adresând contemporanilor un mesaj cu mare forţă de exemplu moral (….).
****
Gale cinematografice. Zilele filmului bulgar – D.I. Suchianu (România literară, 12 septembrie 1974, p. 17)
S-au facut multe filme despre felul cum luptă un revoluționar, dar puține despre felul cum el moare. Adică o poveste unde, tot timpul, de la început până la sfârșit, eroul moare. Unul din rarele filme unde ni se zugrăvește o asemenea lungă „murire“ pentru un crez, pentru o idee, este admirabila lucrare pe care cineaștii bulgari au prezentat-o zilele trecute în cadrul „Zilelor filmului bulgar“. Se numește Ultimele lor cuvinte. Șase tinere ilegaliste își trăiesc cele din urmă zile, în aceeași celulă, pe ușa careia scrie: „Condamnate la moarte“. Unele din ele sunt profesoare și influența lor pe lângă elevii și elevele lor fusese mare. „Doctrina“, ca să zicem așa, a conducătorilor pușcăriei ne readuce înapoi la vremile Ioanei d’Arc. Nu e vorba să se obțină märturisiri de culpabilitate. Temnicerii știu exact tot ce au făcut și tot ce gândesc întemnițatele. Ceea ce vor ei este ca ele să abjure. Să declare, public, că s-au înșelat, că nobilul lor crez fusese greșit. Pentru asta, ei vor întrebuinta drept metodă preferată zdrobirea nervilor, teroarea în fata unei morți iminente, dar care, în mod sadic, va fi mereu amânată. Uneori condamnata e spânzurată de-a binelea, cu toate sinistrele ritualuri ale ceremoniei. I se pune ștreangul de gât, i se liberează picioarele, dar… este readusă la viață. Execuția veritabilă va fi, poate, data viitoare…
Amar contrast între tinerețea, frumusețea, prospețimea, cantitatea enormă de viață a acestor fete – și companionul lor de fiecare clipă: moartea, moartea prelungită, cu spaimele ei, cu gândurile sale obsedante. Chinuite – da ! Descurajate – nici una, niciodată. Una din fete naște. Celelalte o ajută. Apoi, toate vor îngriji copilul. Nu fac proiecte de viitor, nu construiesc planuri, ci-și vorbesc, cu simplitate și filosofie, despre dreptate. demnitate, omenie. Din când în când răbufnește în ele energia biologică de ființă tânără și copilăroasă, dornică de joacă. Alteori le apucă un fei de frenezie, ca în sccna din curtea cea mare a închisorii, când călăii, ca pedeapsă pentru cine știe ce mică abatere de la regulament, le luaseră toate hainele, cărțile, obiectele cu care veniseră, și le ardeau în forrnă de autodafé. Asta le face pe fete să se arunce pe deasupra flăcărilor, sărind peste ele ca într-o liturghie de infam. Înainte de a i se pune lațul, condamnata e întrebată, conform protocolului, daeă are vreo ultima dorință: ,,Să mai văd odată marea”, spune ea. „Să-mi mai alăptez o dată copilul“ – spune alta.
Originalitatea acestui film stă nu numai in temă, dar și în tratarea ei artistică. Când un om este închis fără speranțe că va ieși vreodată, sufletul lui capătă o structură curioasă, unde cele patru dimensiuni ale timpului: prezentul, trecutul, viitorul, imaginarul se amestecă, se înlănțuie, se suprapun. Un zid opac barase vederea lumii. Atunci, prizonierul va reclădi singur această lume care i se refuză: din amintiri, din faptele cotidiene întâmplate în celulă, din proiecte de viitor și mai ales din tablouri închipuite ale unor lucruri posibile, care nu-s nici trecut, nici viitor, ci posibil pur. Vedem, de pildă, pe ecran, tabloul celor șase fete gătite cu rochii de mare croitorie, plimbându-și, mândre, toaleta. Ca să se vadă bine cum, în izolarea lor de restul lumii, prizonierele trec necontenit de la percepție la închipuire, de la realitatea prezentă la construcția imaginară, autoarea filmului, regizoarea (și scenarista) Binka Jeliazkova a recurs la următorul ingenios procedeu. La un moment dat, toate deținutele sunt tunse băiețește. După aceea, în scenele ce urmează, ele apar, când cu păr, când fără. Mereu. Ca să se sublinieze trecerea de la văz la gând, de la faptă actuală la construcție a minții, trecere care e viața însăși, soarta patetică a întemnițatului. Nu este nici „flashback“ (adică aruncare in trecut, în amintire), nici „onirism“ (adică exprimare simbolică și incoerentă ca în vis). Este pur și simplu trăirea reală și exactă a prizonierului. Curioasă, patetică frescă sufletească, pe care regizoarea noastră a pictat-o cu măiestrie și cu o fascinantă veracitate.
O altă calitate estetică este absența de vedetism. Nu există aci rol principal. Cele șase fete osândite la moarte au roluri egale. Povestea e scăpată de ieftinul procedeu al „capului de afiș“. Toate eroinele sunt personaje principale, egale în slujba ideii conmne pe care ele o aduc vederii noastre. De altfel, paralel cu perindarea de gânduri pe ecran, ni se arată mereu, în gros-plan, scurte momente de portret, așezări particulare ale buzelor, ochilor, frunții, clipă de fizionomie care spune tot. Tot, și mai presus de toate: demnitate, curaj, calm, convingere. Cele șase fete din Ultimele lor cuvinte, toate șase artiste emerite, se numesc : Tvetana Maneva, Leda Taseva, Bela Toneva. Aneta Petrovska, Doroteea Tonceva, Iana Gurova.
****
Cuvintele din urmă, dar nu lupta din urmă – Dinu Kivu (Cinema, noiembrie 1974, p. 13)
O temă aspră – eroismul şi rezistenţa la torturile morale şi fizice; un final de un tragism absolut – moartea prin execuţie; un cadru arid şi repugnant – închisoarea (pentru deţinuţii politici şi de drept comun); o tipologie ciudată implicată în meandrele unui timp atroce – şase deţinute închise în aceeaşi celulă în timpul celui de al doilea război mondial. Aceştia sunt, în mare, parametrii filmului semnat de regizoarea bulgară Binka Jeliazkova. Acestea sunt, totodată, şi dificultăţile filmului. Dar autorii au ştiut să surmonteze spectaculos aceste dificultăţi. Cu o sensibilitate remarcabilă, regizoarea a imaginat pentru fiecare din cele şase femei – în acest decor sărac, negeneros – universuri interioare complexe, miraculoase. Existenţa lor în celulă se consumă între vis şi realitate, între speranţă şi deziluzie, între refulări şi explozii vitale.
Într-un timp în aparenţă încremenit, blocat de iminenta execuţiei capitale, se întâmplă evenimente de un dramatism nebănuit, cu semnificaţii profund umane. Se naşte un copil, şi această apariţie a vieţii amână – doar amână! – termenul fatal. Fiecare condamnată se agaţă cu disperare de orice fir de speranţă, iar cei care le torturează se folosesc cu cinism şi cruzime de aceste revolte ale instinctului natural. Se promite comutarea pedepsei în schimbul trădării, sau chiar numai a abjurării unor idealuri. Tortura morală atinge limite de nesuportat. Şi totuşi, ele, cele şase eroine rezistă.
Binka Jeliazkova şi-a construit filmul cu o rigoare hieratică. Regizoarea eludează programatic canoanele naturaliste, suind mereu în vis şi în simbol. Cadrul plastic este compus cu rafinament, detaliile de atmosferă ignoră logica imediată, accentuând în schimb relaţiile emoţionale, hiperbolizând expresivitatea chipurilor şi a mişcărilor.
O echipă excelentă de interprete — orice subliniere individuală ar nedreptăţi excelenţa celorlalte — face posibil, credibil, acest tur de forţă al sensibilităţii.
****
Filme pe micul ecran – Aurel Bădescu (Cinema, 1975, p. 21)
Ultimele lor cuvinte (Binka Jeleazkova, 1973). Încă un remarcabil film al celei care a realizat neuitatul «Am fost tineri». Şi de data aceasta tema e aceea a luptei antifasciste. Luptă care – spune filmul – s-a desfăşurat adesea nu numai pe frontul propriu-zis, ci şi pe acel front adânc şi misterios numit conştiinţa umană. Se poate întâmpla ca arma din mâna unui om să nu îi folosească în luptă, iar el să fie pus la zid, niciodată însă acea curată parte a sa numită conştiinţă nu va pulea fi aşezată la zid. Ultimele lor cuvinte – un recviem luminos despre acest «înger muritor» (Malraux) care e omul.