1. Limba germană a renunțat la cel mai lung cuvânt din vocabularul ei – alcătuit din 63 de litere – grație modificării unei norme din legislația Uniunii Europene. Cuvântul „Rundfleischetikettierungsueberwachungsaufgabenuebertragungsgesetz” (abreviat RkReUAUG) – care înseamnă „Legea monitorizării etichetării cărnii de vită” – a fost introdus în 1999 în landul Mecklenburg – Pomerania Inferioară. Acest cuvânt a fost scos din uz după o modificare a normelor UE în domeniul testării cărnii sănătoase în abatoare. În Germania, acestor termeni foarte lungi li se spune „cuvinte-tenie„. Cel mai lung cuvânt compus este „Donaudampfschifffahrtsgesellschaftskapitaenscitwe” („văduva unui căpitan de vapor cu aburi de pe Dunăre„). Cel mai lung cuvânt care poate fi găsit în dicționarele germane este „Kraftfahrzeughaftpflichtversicherung” („Asigurare pentru garanția automobilului”).
2. Numele complet al lui Picasso: Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Napomuceno Mariade los Remedies Cipriano de la Santisima Trinidad Martyr Patricio ClitoRuiz y Picasso.
3. Limba cambodgiană are cele mai multe litere, ea numărând 74 semne alfabetice, pe când dificila limba hawaiană numără numai 12.
4. Dialectul caucazian agula conţine cele mai multe sunete consonantice, respectiv 78, iar cel mai multe vocale – 15 – le întâlnim în limba caximana ce aparţine indienilor băştinaşi din Brazilia, pe cale de dispariţie.
5. În lume există două localitaţi ale căror denumiri sunt formate din câte o singură literă şi anume: Comuna Y din Franţa şi satul A din Norvegia. În R. P. Chineză, există un doctor I din Hanceu, care şi-a făcut studiile medicale în S.U.A. Ministrul de finanţe a lui Henri IV (1530-1594) se numea O. Un oraş în R. P. Chineză senumeşte U. La vechii romani, imperativul verbului: eo, ire (a merge) era i, iar în română forma prescurtată a lui este, e e.
6. Pentru prima oară virgula a fost folosită într-o carte, de către italianul Aldo Manuzio din Veneţia, spre sfârşitul secolului al XV-lea. Până la acea dată, în scrieri se foloseau doar punctul și două puncte.
7. Cel mai vechi alfabet din lume, format din 30 de litere, a fost descoperit în apropierea portului sirian Latakia.
8. Scrierea cea mai scurtă a unui nume de familie a fost constatată în Birmania, la aceasta nefolosindu-se nici măcar o literă, ci doar un simplu apostrof.
9. Cin este cuvântul (japonez) cu cea mai rară uzanță în lume. El este atribuit în exclusivitate împăratului, folosindu-se la persoana întâi singular.
10. În Noua Zeelandă se întâlnește denumirea geografică cea mai lungă. Taumata whakatangi hangakoauau o tamatea turi pukakapiki maunga horo nuku pokai whenua kitanatahu. Ce-i drept, nici traducerea nu-i mai scurtă: „Localitatea unde Tamateu, omul cu genunchii mari, care s-a căţărat pe munţe şi a înghiţit dealuri, fiind vestit ca mîncător de pământuri, a cântat iubitei sale la flaut”.
11. Dicţionarul, intitulat „The Meaning of Tingo” (Sensul lui Tingo) și scris de britanicul Adam Jacot de Bonnod conţine un lexic de curiozităţi lingvistice, adesea intraductibile, culese din diferite limbi, care ne ajută să ne facem o idee despre cultura din care acestea provin. Spre exemplu, la populaţia inuită, din Groenlanda, cuvântul „areodjarekput„, desemnează practica bărbaţilor de a-şi schimba soţiile timp de câteva zile pentru a-şi ocupa cu ceva timpul în lungile seri ale iernii arctice. Printre ciudăţeniile dicţionarului se merită amintit cuvântul danez „olfrygt„, care descrie angoasa băutorului de bere atunci când preţiosul lichid este pe punctul de a se termina. Termenul japonez „bakku-shancare” înseamnă femeie frumoasă văzută doar din spate.
12. Cele mai vechi dicționare cunoscute sunt tăblițele cu scriere cuneiformă de pe teritoriul Imperiului Akkadian, descoperite la Ebla (Siria modernă) și datează din jurul anului 2300 î.e.n. Însă primul dicţionar tipărit din lume a fost dicţionarul macedo-turc, editat în Iugoslavia.
13. Un nou alfabet mondial numit Picto, a apărut în Olanda. El nu are corespondent într-o limbă vorbită, ci constă numai din semne. Cu toate acestea, cu ajutorul lui se pot înţelege foarte uşor doi cetăţeni ce cunosc limbi diferite.
14. Recordul consoanelor (78) îl deţine unul din dialectele caucaziene.
15. Cele mai multe vocale se întâlnesc în dialectul brazilian – 15.
16. În limba tomahag, vorbită de cîteva triburi nomade din Sahara, nu există nici o vocală.
17. Cea mai grea gramatică poate fi considerată aceea a limbii tabasarane, din Caucaz, care are 52 de cazuri.
18. Cel mai restrâns alfabet îl are limba hawaiană – numai 13 litere.
19. Cel mai frecvent sunet este vocala a, care există în toate limbile Pământului. La polul opus se situează r-ul ceh, care apare în foarte puţine limbi.
20. Cel mai lung cuvânt a fost inventat şi folosit de ilustrul autor comic Aristofan, în piesa de teatru „Adunarea femeilor“ (391 î.e.n.). Acest cuvânt are 171 de litere și 78 de silabe: – Lopadotemachoselachogaleokranioleipsanodrimhypotrimmatosilphiokarabomelitokatakechymenokichlepikossyphophattoperisteralektryonoptekephalliokigklopeleiolagoiosiraiobaphetraganopterygon şi descrie o tocană în care intră 16 ingrediente. Transliterarea cuprinde 183 de caractere latine și este cel mai lung cuvânt din literatură.
21. În franceză, cel mai lung cuvânt este anticonstitutionnellement (anticonstituţional), în italiană precipitevolissimevolmente (cât de repede posibil – superlativ adverbial), în japoneză ryaguno-otohime no-motoyumo-kirihanshi (numele unei alge), în croată prijestoiennasilje dulkovice (soţie a unui moştenitor prezumtiv) etc.
22. Cel mai vestit lingvist al lumii este Giuseppe Caspar Mezzolani (1774-1849). Fostul custode al bibliotecii Vaticanului vorbea curent 39 de limbi, se descurca bine în 11 şi înţelegea alte 20 de limbi şi 37 de dialecte. A făcut traduceri din 114 limbi şi 52 de dialecte.
23. Fraza cea mai lungă (856 de cuvinte) aparţine lui Marcel Proust – În căutarea timpului pierdul, vol. 4 – Sodoma și Gomora”. Iată textul în original:
Sans honneur que précaire, sans liberté que provisoire, jusqu’à la découverte du crime ; sans situation qu’instable, comme pour le poète la veille fêté dans tous les salons, applaudi dans tous les théâtres de Londres, chassé le lendemain de tous les garnis sans pouvoir trouver un oreiller où reposer sa tête, tournant la meule comme Samson et disant comme lui : “Les deux sexes mourront chacun de son côté” ; exclus même, hors les jours de grande infortune où le plus grand nombre se rallie autour de la victime, comme les juifs autour de Dreyfus, de la sympathie – parfois de la société – de leurs semblables, auxquels ils donnent le dégoût de voir ce qu’ils sont, dépeint dans un miroir, qui ne les flattant plus, accuse toutes les tares qu’ils n’avaient pas voulu remarquer chez eux-mêmes et qui leur fait comprendre que ce qu’ils appelaient leur amour (et à quoi, en jouant sur le mot, ils avaient, par sens social, annexé tout ce que la poésie, la peinture, la musique, la chevalerie, l’ascétisme, ont pu ajouter à l’amour) découle non d’un idéal de beauté qu’ils ont élu, mais d’une maladie inguérissable ; comme les juifs encore (sauf quelques-uns qui ne veulent fréquenter que ceux de leur race, ont toujours à la bouche les mots rituels et les plaisanteries consacrées) se fuyant les uns les autres, recherchant ceux qui leur sont le plus opposés, qui ne veulent pas d’eux, pardonnant leurs rebuffades, s’enivrant de leurs complaisances ; mais aussi rassemblés à leurs pareils par l’ostracisme qui les frappe, l’opprobre où ils sont tombés, ayant fini par prendre, par une persécution semblable à celle d’Israël, les caractères physiques et moraux d’une race, parfois beaux, souvent affreux, trouvant (malgré toutes les moqueries dont celui qui, plus mêlé, mieux assimilé à la race adverse, est relativement, en apparence, le moins inverti, accable celui qui l’est demeuré davantage), une détente dans la fréquentation de leurs semblables, et même un appui dans leur existence, si bien que, tout en niant qu’ils soient une race (dont le nom est la plus grande injure), ceux qui parviennent à cacher qu’ils en sont, ils les démasquent volontiers, moins pour leur nuire, ce qu’ils ne détestent pas, que pour s’excuser, et allant chercher comme un médecin l’appendicite l’inversion jusque dans l’histoire, ayant plaisir à rappeler que Socrate était l’un d’eux, comme les Israélites disent de Jésus, sans songer qu’il n’y avait pas d’anormaux quand l’homosexualité était la norme, pas d’anti-chrétiens avant le Christ, que l’opprobre seul fait le crime, parce qu’il n’a laissé subsister que ceux qui étaient réfractaires à toute prédication, à tout exemple, à tout châtiment, en vertu d’une disposition innée tellement spéciale qu’elle répugne plus aux autres hommes (encore qu’elle puisse s’accompagner de hautes qualités morales) que de certains vices qui y contredisent comme le vol, la cruauté, la mauvaise foi, mieux compris, donc plus excusés du commun des hommes ; formant une franc-maçonnerie bien plus étendue, plus efficace et moins soupçonnée que celle des loges, car elle repose sur une identité de goûts, de besoins, d’habitudes, de dangers, d’apprentissage, de savoir, de trafic, de glossaire, et dans laquelle les membres mêmes, qui souhaitent de ne pas se connaître, aussitôt se reconnaissent à des signes naturels ou de convention, involontaires ou voulus, qui signalent un de ses semblables au mendiant dans le grand seigneur à qui il ferme la portière de sa voiture, au père dans le fiancé de sa fille, à celui qui avait voulu se guérir, se confesser, qui avait à se défendre, dans le médecin, dans le prêtre, dans l’avocat qu’il est allé trouver; tous obligés à protéger leur secret, mais ayant leur part d’un secret des autres que le reste de l’humanité ne soupçonne pas et qui fait qu’à eux les romans d’aventure les plus invraisemblables semblent vrais, car dans cette vie romanesque, anachronique, l’ambassadeur est ami du forçat : le prince, avec une certaine liberté d’allures que donne l’éducation aristocratique et qu’un petit bourgeois tremblant n’aurait pas en sortant de chez la duchesse, s’en va conférer avec l’apache ; partie réprouvée de la collectivité humaine, mais partie importante, soupçonnée là où elle n’est pas, étalée, insolente, impunie là où elle n’est pas devinée; comptant des adhérents partout, dans le peuple, dans l’armée, dans le temple, au bagne, sur le trône; vivant enfin, du moins un grand nombre, dans l’intimité caressante et dangereuse avec les hommes de l’autre race, les provoquant, jouant avec eux à parler de son vice comme s’il n’était pas sien, jeu qui est rendu facile par l’aveuglement ou la fausseté des autres, jeu qui peut se prolonger des années jusqu’au jour du scandale où ces dompteurs sont dévorés ; jusque-là obligés de cacher leur vie, de détourner leurs regards d’où ils voudraient se fixer, de les fixer sur ce dont ils voudraient se détourner, de changer le genre de bien des adjectifs dans leur vocabulaire, contrainte sociale, légère auprès de la contrainte intérieure que leur vice, ou ce qu’on nomme improprement ainsi, leur impose non plus à l’égard des autres mais d’eux-mêmes, et de façon qu’à eux-mêmes il ne leur paraisse pas un vice.
(Fără altă onoare decât una precară, fără altă libertate decât una provizorie, până la descoperirea crimei; fără altă situație decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din Londra, alungat a doua zi din toate camerele de hotel și neputând găsi o pernă pe care să își pună capul, învârtind la piatra de moară ca Samson și spunând ca și el:
Fiecare dintre cele două sexe va muri singur;
excluși chiar, cu excepția zilelor de mare nenorocire, când majoritatea se adună în jurul victimei, ca evreii în jurul lui Dreyfus, de la simpatia – uneori din societatea – semenilor lor, în care stârnesc dezgustul de a vedea ceea ce sunt, într-o oglindă care, nemaiflatându-i, scoate în relief toate tarele pe care nu voiseră să le observe la ei înșiși și care îî face să înțeleagă că ceea ce ei numeau iubirea lor (și căreia, jucându-se cu acest cuvânt, îi anexaseră, dintr-un simț social, tot ceea ce poezia, pictura, muzica, idealul cavaleresc, ascetismul adăugaseră iubirii) decurge nu doar dintr-un ideal de frumusețe pe care și l-au ales, ci dintr-o boală fără de leac; și tot ca evreii (cu excepția acelor câtorva care nu vor să-i frecventeze decât pe cei din rasa lor și au mereu pe buzele lor cuvintele rituale și glumelele consacrate), evitându-se unii pe ceilalți, căutându-i pe cei ce le sunt cei mai opuși, și care nu-i vor, iertându-le disprețul, îmbătându-se de laudele lor; dar și uniți cu semenii lor prin ostracismul care-i lovește, prin oprobiul în care s-au prăbușit, căpătând treptat, în urma unei persecuții asemănătoare cu cea îndreptată împotriva israeliților, caracteristicile fizice și morale ale unei rase, uneori frumoși, adeseori înspăimântători, găsindu-se (în ciuda tuturor batjocurilor cu care cel ce, mai bine asimilat rasei adverse, și relativ, în aparență, cel mai puțin invertit, îl copleșește pe cel care a rămas mai mult astfel) o destindere în frecventarea celor ce le seamănă și chiar un sprijin în existența lor, așa încât, negând că sunt o rasă (al cărei nume este cea mai mare injurie), ei îi demască bucuros pe cei ce izbutesc să ascundă că fac parte din ea, mai puțin pentru a le face dăuna, ceea ce nu le este displăcut, cât pentru a se scuza, și căutând, așa cum un medic caută apendicita, inversiunea până și în istorie, complăcându-se în a aminti că Socrate era unul dintre ai lor, așa cum israeliții spun că Isus era evreu, fără să se gândească vreo clipă că nu existau oameni anormali când homosexualitatea era norma, că nu existau anticreștini înaintea lui Christos, că numai oprobriul naște crima, pentru că nu i-a lăsat să subziste decât pe cei care erau refractari oricărei piedici, oricărui exemplu, oricărei pedepse, în virtutea unei dispoziții înnăscute atât de speciale încât ea le repugnă celorlalți oameni mai mult (deși poate fi întovărășită de înalte calități morale) decât anumite josnice vicii care furtul, cruzimea, reaua credință, mai bine înțelese și deci mai scuzate de către cei mai mulți oamenii: alcătuind o francmasonerie mult mai întinsă, mai eficace și mai bine ascunsă decât cea a lojilor, căci ea se întemeiaza pe o identitate de gusturi, nevoi, deprinderi, primejdii, ucenicie, știință, trafic, limbaj, și în care înșiși membrii care doresc să nu se cunoască, se recunosc pe dată după acele semne naturale sau convenționale, involuntare sau voite, ce-i arată cerșetorului că marele stăpân căruia îi închide portiera trăsurii este unul din semenii săi, tatălui că logodnicul fiicei sale îi este semen, aceluia care voise să se vindece, să se confeseze, care trebuia să se apere, că medicul, preotul, avocatul la care s-a dus sunt asemeni lui; toți obligați să-și apere taina, dar având partea lor dintr-o taină a celorlați, pe care restul umanității nu o bănuiește și datorită căreia lor li se par adevărate romanele de aventuri cele mia neverosimile: căci în această viață romanescă, anacronică, ambasadorul este prietenul ocnașului: prințul, cu o dezinvoltură pe care i-o dă educația aristocratică și pe care un mic-burghez înfricoșat nu ar avea-o, ieșind de la o ducesă se duce să stea de vorbă cu un apaș; parte osândită a colectivității umane, dar parte importantă, bănuită a fi acolo unde nu este, arătându-se la lumina zilei, insolentă, nepedepsită acolo unde nu-i descoperită; numărând aderenți pretutindeni, în popor, în armată, în templu, în ocnă, pe tron; trăind într-o intimitate tandră și primejdioasă cu bărbații celeilalte rase, provocându-i, jucându-se cu ei, adică vorbind de acel viciu de parcă nu i-ar aparține, joc ușurat de orbirea sau de falsitatea celorlalți, joc care se poate prelungi ani de-a rândul, până în ziua scandalului, când acești îmblânzitori de fiare sunt devorați; până atunci siliți să-și ascundă viața, să-și întoarcă privirile de la ceea ce ar vrea să contemple, să le fixeze pe ceea ce nu ar vrea să vadă, să schimbe genul multor adjective din vocabularul lor, constrângere socială ușoară pe lângă constrângerea lăuntrică pe care viciul lor, sau ceea ce numim impropriu astfel, le-o impune nu numai față de ceilalți, ci și față de ei înșiși, astfel încât lor înșile să nu le mai apară ca un viciu.
(Marcel Proust – Opere, 2011, editura Academiei Române, vol. IV – Sodoma și Gomora, pp. 833-836, trad. Irina Mavrodin)
24. Cea mai lungă abreviere este SOMKHPBJCSSDPMWDTB, care vine de la Sharikat Orang-Orang Melayn Kerajaan Hilir Perak Berkerjasama-Serkerjasama Kerana Jianat Chermat Serta Simpanan Dan Pinjam Meminjam Wang Dengan Tanggongan Berhard (Societate cooperatistă de economii şi de credit a guvernului malayezian din statul Perak).
25. Cel mai lung nume de localitate este cel al capitalei Thailandei, Bankok, care, oficial, se cheamă Krungtep Mahanakon Bovom Ratanakosin Mahintarayunttaya Mahadilekpop Nopuratratehathani Burirom Udomratehani vatamahasathan Amompiman Avatarnsathit Sakkathattiyavisnukaramprasit.