PRINTRE CRENGILE COPILĂRIEI
Am vorbit cu amintirile mele,
verzi și uscate,
grădini părăsite,
iar cuvintele ce se rostogoleau
ca niște picături de apă
au făcut să răsară din nou
iarba
și locul uscat
s-a răcorit.
Ba chiar flori mici, albe
și roșii
au răsărit sfioase
dar vesele
printre firele de un verde crud.
Ce interesant era…
Cuvintele erau
ca niște bobițe
de rouă
ce se rostogoleau jucăuș
în iarba moale,
ca într-o îmbrățișare…
Apoi
parcă erau raze mici
de soare
care mângâiau iarba
și florile
iar ele căpătau curaj
să crească.
Și cuvintele s-au unit
într-o adiere blândă
peste grădinile renăscute,
dar adierea le-a făcut discret
semn să tacă:
„În tăcere,
a spus ea,
se răspâdește parfumul florilor
și iarba crește în liniște…”
ANOTIMPURILE COPILĂRIEI
Primăvara se întinde
de acolo
de unde începe îmbrățișarea
nămeților
cu bălțile
care udă maidanele
pe care le privesc mirat
și nesătul parcă
și până la contopirea
băltoacelor cu pământul
tot mai setos.
Vara
înghite tot ce e ud
cu zilele ei nesfârșite
în care prind fluturi
și libelule
desculț de orice grijă…
Toamna, cu cărțile noi
de la școală
și zile tot mai scurte,
zâmbind mă pândește
cu nostalgii
încă necunoscute.
Iarna are formă
de sanie
și fuioare de fum,
gălăgioasă
ca o ceată de copii
ce lunecă
pe derdelușul vieții…
TOMNATICE
Ascult cântecul legănat
al frunzelor
care în căderea lor
îmi numărau odinioară
jocurile
iar azi îmi numără
anii,
partituri colorate,
note pe care calc zilnic
ca să aud foșnind
melodia jucăușă
a amintirilor,
trepte ce tânjesc spre înalt.
IARNA
La noi pe stradă pășește încet
Iarna îmbrăcată sumar
În rochița albă de ger
De parcă danseză un menuet…
Seara coboară iar din albastru
Cu liniște la noi în sat
Pe uliță miroase a foc
Iar codrul ne zâmbește sihastru.
Te chem copilărie să mai vii
Ascunsă cum ești printre văi
ca-n anii ce-au curs peste noi
Ca un susur de cântec măiastru…