Atâta toamnă…
Atâta toamnă mă inundă,
Răzbate ploaia prin tavan.
Lumina stă să mă cuprindă
De după nori până la geam.
Atâta pace mă inundă,
Străbate prin pereții groși.
Stă cerul brațele să-ntindă
Să mângâie pe păcătoși.
Atâta cer senin inundă
Cu primăvară-al toamnei dor,
În frunze-n care stă să moară
Azurul celor ce nu mor.
Ce clar lumina mă inundă
De-atunci de când eram doar lut,
De n-ar fi fost să-mi fie totul
Cerul nu m-ar fi născut.
Atâta toamnă mă inundă,
Răzbate cristalin în neam
Și iscusit vânează-n unde,
Din mine până la Adam.
****
Lumină
Am pornit desculț
Spre Lumină,
Prin spini,
Că așa e orice potecă
Ce duce la Lumină.
Am hotărât să-i stârpesc
Pe unii strângându-i cununi,
Ca să-i ard.
Pe alții în tălpi să-i strives,
Dar de unul singur nu reușeam
Și s-a întrupat Iubirea în Cuvânt,
Purtând pe creștet cunună
De spini,
Ca să privim, nu-L înțeapă
Și nu-L biruiesc,
Arzând cu sângele lui
Orice urmă de rău,
Orice semânță de întuneric
Unde-ți este, Moarte, boldul tău?
Peste tot strălucește Lumina.
****
Chemare
În liniștea apusului
Și praful de nori cuminți
Întrezăresc
Seninul
L-am îmbrățișat odată,
Nu-mi amintesc când a fost,
Nici cum a fost,
Dar îi simt brațele pe suflet –
Mă strigă și azi veșnicia.
****
Octombrie
Ajuns în octombrie,
Căci fiecare are un octombrie al său,
Privind cum multe zile, săptămâni, luni, ani, decenii
Au trecut peste umeri
Și toate mi-au oferit câte ceva,
Că nici o oră măcar
Nu a venit cu mâna goală;
Adun îmbelșugate daruri,
Sau poate goluri umplute cu vid.
Trecutul – o cruce infinită de mormânt
Într-un cimitir doar al tău.
Privește cimitirul timpului
E un lan nesfârșit –
Cruci, cruci, cruci…
Totuși aș fi preferat să nu mai fie mâine deloc,
Și nici azi,
Ca să nu văd ce poate omului să facă omul…
De eram pasăre,
Ce fericire…
Aș fi zburat unde m-ar fi dus dorul…
Dar și așa o fac fără mari eforturi,
Deși nu pot să fiu acolo și cu trupul,
Dar nu-i nimic că-i trecător.
Mi-am pus sufletul să zboare
Cât mai departe spre înălțimi,
Cât mai aproape de cer,
Măcar azi,
În acest octombrie copt,
Departe de greutatea lutului și cruzimea homo sapiens.
****
Vigoare
Sună apa-n izvoare,
Sau poate e lumina
Ce curge din raze de soare
Și se prelinge prin vene,
Sau poate în cioburi de stele
Rasare de peste deal
În luna cea plină și mare
Cât infinitul.
Peste toate domină
Un Lemn.
Rasare și nu va apune
A Crucii vigoare,
Pe care
Întinsu-și-a brațele
Spre îmbrățișare –
Dumnezeu.