Vedeți voi, Nea Iancu (Caragiale), bunicii și chiar părinții noștri aveau „Capșa” sau diverse alte cârciumioare unde se adunau să mai stea de vorbă, să mai „pună țara la cale”. Personal, multă vreme nu am agreat acest Facebook. Îi găseam mii de cusururi. Că e superficial. Că e narcisist. Că e superficial (am mai zis). Etc, etc. Zic asta si acum. Dar mai zic: și dacă am întoarce toate astea spre contrariul acestor bube ? Dacă ne-am aduna, dacă am vorbi și dezbate lucruri departe de superficialitate. Lucruri demne de oameni ca noi care, printre mii de altele, am absolvit tocmai această Instituție de rang, IATC-ul ? Dacă am transforma egoismul nostru natural într-o dorință de a asculta și ce are celălalt de zis, de evocat ? Nu avem o Capșa unde să stăm la o vorbă. Pe vremuri, noi IATC-iștii ne adunam la o vodcă (mică că n-aveam bani) la „Cireșica”. A trecut o vreme când, prin eforturi colective (la care au participat și unii dintre noi) am obținut la etajul 3 al clasicei „case a noastre” de la Izvor, o cameră pe semicercul clădirii care a devenit cafeteria noastră, locul nostru de întâlnire, rămas, din păcate, până la sfârșit fără nume. Și atunci mă întorc la numele Cireșica. Ce-ar fi să reconstruim Cireșica noastră, locul nostru de întâlnire, de evocări, de nostalgii, de ce nu, cum bine spune Andi. Am și găsit un nume acestui loc: „Cireșica Resurrection”.
Vreau să fiu convins că acest gând, această propunere vor fi primite cu brațele deschise de către Marlene Mancu, care este, de fapt, autoarea tuturor acestor inițiative: fără generoasa sa idee de a înființa acest binevenit Forum – „Amis de IATC” aceste gânduri nu s-ar fi născut. Mulțumiri Marlene pentru tot.
Și acum, în deschidere, ca să vă fac poftă pun o poză în care putem vedea câțiva din cei ce ne adunam și la Ciresica, dar și la Student Club în cadrul Casei de Cultură a studenților pe calea Plevnei (alt minunat loc de întâlnire și de desfășurare de talente). Îi vedem presărați printre câțiva studenți americani în vizită la noi pe: Gelu Colceag, Tamara Crețulescu, Andi Ștefănescu, Sandu Melinescu, Ștefan Velniciuc, Gabi Iencek, Corina Chiriac, Lucian Muscurel, Dana Bolintineanu și Mihai Perșa. Toti, promoția care a absolvit Institutul în 1971.
Noroc, Na zdrovaia, Salute, Sante, Skal !
***
Afară cețurile se alungă unele pe altele. Peste lac și prin pădure, peste tot. Vântul vuiește și-mi strigă: stai acolo, în spatele geamului, deapănă amintiri si bucură-te că-i o vreme de „nimeni nu pleacă, nimeni nu vine”… Păi să ascult vântul, „vântul nebun” cum ne cântă prietenul Sergiu (Cioiu) și să mă pun pe depănat amintiri…Tocmai de la Sergiu primesc vestea că Octavian Ursulescu va veni să-i prezinte lansarea prețiosului său album… Octavian, apoi fratele său Florin Ursulescu, Cornel Chiriac, Dida Drăgan, pictorița Anca Macovei, Liana și fetele sale din formația ” Venus”, Mirabela Dauer, Dan Aldea, Luchian Mihalea cu al său grup coral „Song”, Dorin Liviu Zaharia… Ba, zilele astea mai primesc și o scrisoare de la Magda Bordeianu… Doamne, câte nume, câte amintiri…
Și mai toate, și numele și amintirile legate de un loc. Magic și de neînlocuit pentru mine și pentru mii și mii de studenți care între anii 60-70 aveau ca loc de hrană spirituală Student Club-ul din cadrul Casei de cultură a studenților de pe calea Plevnei. Această Casă adăpostea o lume. Sala mare de spectacole, săli de pictură, săli de muzică, încetul cu încetul teatrul „Podul”, înființat chiar de Magda și, desigur, Student Club-ul. Un spațiu unic la acea dată, un soi de „Teatru Elisabetan” cu publicul așezat pe trei laturi și la parter și la balcoanele de deasupra. Pentru mine, acest spațiu, această scenă, a fost casa mea de-a doua timp de patru ani. Patru ani în care activitatea principală mi-o desfășuram în prima mea casă, Institutul de Teatru. Casa părintească nu o pun în numărătoarea asta, nu de alta, dar nici nu prea mai dădeam pe-acolo.
La Institut, la clasă, studiam, căutam, experimentam, greșeam, îndreptam. Sub ochii căutători și scotocitori ai profesorilor de la clasă. Având ca spectatori doar colegii ce nu erau tocmai atunci pe scenă. La Student Club încercam să aplic din ce acumulam „la clasă”. Ștacheta era ridicată bine: public adevărat, unul din publicurile cele mai neiertătoare din București. Dispuși să și huiduie, dar să și ovaționeze când era cazul. Mulțumesc Proniei pentru cadoul ce ni l-a făcut. Mie și încă câtorva colegi de clasă. Să ai la dispoziție, PE GRATIS, asemenea local ! Asemenea public ! Evident că m-am aruncat în această aventură și timp de aproape patru ani, cât a durat studenția, acolo am făcut repetiția generală pentru ce mă v-a aștepta în viața de teatru reală.
Numele ce le-am evocat mai sus făceau parte din totul unitar care alcătuia programul unei seri, unei „sesiuni”. Muzică, poezie, se împleteau, formau o simbioză ce dădea publicului o selecție de trăiri greu de găsit prin alte locuri, prin alte spatii ce aveau cam aceeași chemare. Mulți din cei pomeniți erau deja nume cu practică, cu experiență. Veneau aici însă să continue să învețe și ei. Ce și de la cine ? Păi de la publicul acesta tânăr, cel mai ancorat în timpul său, dar și cel mai neancorat în prejudecăți și clișee. Mulți însă, ca și noi cei câțiva – artiști de „proză” în devenire, își făceau debutul în acest loc.
Mi-l amintesc cu mare duioșie pe fragilul Gil Dobrică care, după ce călărea, făcând „blatul” (căci era sărac), trenul de noapte Craiova-București, ne încânta cu lumea sa unică. În ce mă privește, treaba mea erau recitalurile de poezie. Timp de peste două ore, mai alternând și cu vreo formație muzicală cu ai săi soliști, derulam în fața unui public avizat rezultatul studiilor și căutărilor mele în ale poeziei. Aveam un repertoriu destul de larg. Suficient de cuprinzător ca să nu îmi pun problema acoperirii celor mai bine de două ore de program. De predilecție, sâmbăta seara. Încetul cu încetul, publicul devenise foarte cunoscător în ale repertoriului meu și-și folosea dreptul la cuvânt pe care acestă formulă de spectacol o oferea. Strigau în gura mare: Spune Rică. Spune „După melci”, spune aia și aia, și aia. În acest repertoriu eu alegeam evident poezii neuitând nicio clipă în ce vremuri trăim. Și eu, și publicul. Și chiar dacă era vorba de nume acceptate ca Evtușenco sau Maiakovsky, primejdia ca vreun „camarad bine intenționat” să se amestece prin public și să priceapă de ce alesesem tocmai acest sau acel material, primejdia zic, era evidentă. Jocul era abil. Alegeam, de exemplu, un poem de Evtușenco. Găsit de altfel în Revista „Secolul 20”. Poem al cărui motto la tipărirea în gazeta sovietică era: “S-a dovedit că brigada pescarilor de la colhozul „Drum luminos” folosește plase cu ochiuri ilegal de mici. Lucru care împiedică, cu vremea, productivitatea, nepermițând puietului să scape din năvoade si, deci, să se reproducă„.
Ăsta era mottoul. După care urma poezia lui Evtușenco. Care nu era altceva decât un continuu plâns și strigăt al micuților: „Lăsați-ne liberi, de ce ne strangulați ?”. Evtușenco scăpase până una alta de cenzura sovietică: erau puii de pește care țipau, nimic altceva. Mie însă mi-era frică că într-o zi voi fi luat la întrebări (ceea ce s-a și întâmplat, dar asta-i altă poveste, pentru altă dată). Bun și dacă mi-era frică, ce puteam face ? Sala striga din toate zecile de plămâni: Evtusenco ! Peștișorii ! Ce importanță avea că mie îmi era frică ? Spuneam poemul. Apoi tăcere. Îndelungă. Apoi aplauze, urlete, fluierături ca la concertele Rock. Nu numai versuri cu „șopârle” îmi erau cerute. Cam la fel se striga și după Verlaine, Rimbaud, Marin Sorescu, Prevert, Minulescu, Eminescu, Cosbuc, Arghezi, Magda Isanos, Ana Blandiana, Nichita Stănescu… Hai că eram și „culturali ” nu numai protestatari.
Vorbeam de colegi care participau și ei la reușitele acestor seri. Ciudat, acum când scriu realizez că nu eram mulți. Doar o mânuță. Și toți din aceeasi clasă. Eram „Moruzaniști” (Clasa Moruzan). Cei din clasa paralelă, copiii Sandei Manu, nu au pus piciorul în „Palatul nostru Eisabetan”. Gelu Colceag, Florin Zamfirescu, Andi Ștefănescu. Toți copii talentați, fiecare venind cu descoperirea sa și cu dorința de a o experimenta. Sunt de neuitat, Colceag cu al său „Terente și Titina”, sau Zamfirescu cu „Hanny”. Ba la un moment dat, tânărul învățăcel în ale regiei, Dan Micu, a pus cu noi ăștia câțiva un experiment de mare clasă și îndrăzneală: „Colonia penitenciară ” de Kafka. Urlete, fericire în public. La tot ce venea și la tot ce primeau de la noi.
Ei, într-o bună zi (seară), după un recital cu urlete în sală, mă trezesc cu o doamnă respectabilă care mă trage deoparte, oleacă mai la adăpost de hărmălaia sălii. Nu, nu ca să-mi facă te miri ce propuneri… Mă întreabă dacă vorbesc franțuzește. Îi răspund că da. Ce bine zice, atunci îi dau liber interpretului. Aflu că reprezintă aici, Festivalul anual de teatru de la Avignon din Franța. Mă intreabă dacă știu despre ce e vorba. Da, știu, îi răspund. Atunci mă întreabă dacă aș fi în stare să fac acolo ce fac aici. Desigur, îmi spune, cu o adaptare în limba franceză a repertoriului meu. Da, îi răspund, nicio problemă. Bine zice, în curând vei primi o invitație oficială ca participant în cadrul Festivalului. Bine zic, aștept. Discuția avea loc în octombrie. Am întrebat-o: cunoașteți regulile de obținere a unui pașaport și viza de ieșire în afara României ? Da, mi-a răspuns: orice cetățean al României poate călători în Occident, cu condiția ca cel puțin înainte cu trei luni de dorita plecare, să primească o scrisoare de invitație la o cauză sau adresă precisă. Bine zic, văd că știți, aștept.
Festivalul începea la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie al anului ce urma. N-o mai lungesc. Octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie aprilie, mai. Nicio invitație. Scriu la direcția Festivalului. Mi se răspunde că invitația semnată de către însuși Directorul Festivalului, Jean Vilar, invitație parafată cu loga de onoare a Festivalului, cele trei chei de aur ale orașului, a plecat deja din ianuarie. Unde, la ce adresă ? La adresa Institutului de teatru de la București. Amețesc, înnebunesc. Intru furtunos în cabinetul Rectorului. Da, îmi răspunde cu un zâmbet zeflemitor, îmi amintesc, parcă a venit ceva in numele tău prin ianuarie. Unde-i ?! Caută în niște serate, apoi în ceva dulapuri și mi-o scoate. Invitația strălucea de la distanță cu cele trei chei aurite ale orașului Avignon puse una peste alta pe verticală. Smulg hârtia din mina criminalului, mă reped la „Grădina cu cai”, la Pașapoarte. Urlând în gura mare ca masele de oameni ce stăteau acolo la coadă să mă ierte, intru în forță chiar în biroul ăluia de avea ultimul cuvânt. Cu hârtia fluturându-i-o în ochi, ii spun să-mi dea un pașaport să plec ca să reprezint România, tineretul studios la cel mai important Festival de teatru din lume Că sunt așteptat. Că însuși întemeietorul, legendarul director al Festivalului, Jean Vilar mă așteaptă! Îmi ia scrisoarea de invitație din mână, pune picioarele lungite pe masă „a la americaine„, citește scrisoarea, și cu un rânjet hidos pe mutra dezgustătoare împăturește meticulos invitația în opt părți, și o rupe în bucăți. Fără ură, fără afect, fără participare. După care, îngrijit si cu ținută bună, aruncând bucățelele de hârtie în coșul respectiv, adunându- și picioarele de pe masă, ridicându-se în toată masivitatea sa corporală, îmi trântește printre dinți: Cum îți închipui bă, nenorocitule, că vei primi vreodată vreun pașaport.
Afară ! Ce credeți ? Unde m-am repezit prima oară, când, după ani, am fugit în lumea liberă ? La Avignion, bineînțeles.
***
Vă povesteam că serile mele de poezie erau un soi de fenomen care, încetul cu încetul, s-a reprodus în concertele Pop-Rock (din afara granițelor României). Adică o manifestare colectivă în care masa spectatorilor urlă și cer ce vor ei să audă. Și unde cel (cei) de pe scenă trebuie să le îndeplinească dorința. Cam asta deveniseră serile mele „de poezie” la Student Club. La una dintre primele sesiuni ale cenaclului Flacăra, un lucru modest care atunci se întâmpla într-o cameră nu mai știu pe unde situată, am fost invitat și eu să particip recitând. După care a urmat activitatea mea la Student Club. La una din aceste seri a asistat și Adrian Păunescu. Am spus și poezia asta a lui, sala a fost mută câteva momente, apoi au izbucnit urlete. Urmare: Păunescu nu m-a mai invitat niciodată la cenaclul lui. Ha, ha ! Mă mira și mă bucura succesul recitării acestei poezii. Dar nu mi-am pus niciodată întrebarea cărui fapt i se datora.
Școala noastră de teatru de atunci (și până acum) era destul de proastă – printre altele nu ne-a pomenit niciodată de sistemul Stanislavski. În ura nației pentru ocupantul rus, probabil, acest om era șters de pe listă (dacă nu era poate vorba de prostie și incultură pură – foarte probabil). Dacă ași fi auzit măcar la această atât de atât de râvnită scoală de teatru de întrebarea nr. 6 din sistemul rusului – „ce vrea autorul cu această scriitură” – mi-aș fi pus întrebarea și poate aș fi priceput de ce acest succes – greu de explicat și pentru mine – a poeziei lui Păunescu. Pe Păunescu însuși nu aveam chef să-l întreb după ce a fost atât de grețos contra mea după vizita lui la Student Club. Oricum, nu știu ce ași fi scos de la el. Probabil că știa de mișcarea mondială cunoscută sub numele de „collectiv suicide” care tocmai atunci făcea ravagii prin lumea occidentală (dar mai ales în Japonia și Coreea de sud). Și chiar dacă nu știa, acel al șaptelea simț, pe care îl poseda din plin, l-a împins să scrie poezia asta. Același al șaptelea simț care, din subconștient, îi făcea pe studenți să-mi ceară, seară de seară, această poezie. Am aflat de toate astea mult mai târziu. Peste ani, documentându-mă. Am constatat că, din păcate, fenomenul încă mai există. Recent, șeful ONU, António Guterres, a readus pe tapet noțiunea asta, care se pare că nu încetează să bântuie încă omenirea…
Iată poezia lui Păunescu: