Era odată prin 1877, în 9 sau parcă 10 mai, când sultanul aliotmanului, prins de tristețe și mânie că pierdea așa vasal frumos, cu ape multe, cu munți mândri, dealuri darnice și câmpii cumpătate, a plecat de la Constantinopol să convingă țara să rămână sub controlul său, prigonitor cum era.
Și a trecut el Dunărea măiastră pe la Drobeta, în urma lui întindându-se cozi de ieniceri pe cai, pașă după pașă în veșminte scumpe, femei frumoase de-ale turcilor, ale arabilor, evreilor, sârbilor, ba chiar și ale românilor. Și ce mai boi, cămile și dromaderi cu fel de fel de bijuterii în cârcă, cărând aur, argint, pietre din cele mai scumpe! Alții duceau platouri cu bunătăți de pe fiecare continent, parfumate și condimentate cu o finețe rară, ulcioare cu vin, rom, votcă și apă rece. Ce să mai, când îi vedeai îți venea să leșini de mirare. A trecut sultanul fluviul, a mers până la Olt, l-a trecut și pe dânsul. S-a mai plimbat el până a ajuns la un sătuc pricăjit, de pe lângă- sau chiar acela era, nu mai țin minte- Mogoșești.
Intrând marea adunare în sat, s-a dus în grădina bisericii, unde pusese popa Emilian flori parfumate și colorate așa de frumoase, că, atunci când se uita Sfântul Petru din Cer, i se părea că vede o oglindă, iar nu pământ. Au suflat ienicerii în trompete și au anunțat venirea marelui sultan. Ba chiar și cinci pași, cu burți mari și bărbii tocite, se dăduseră jos de pe cai și începuseră a cânta psalmi mahomedani și alte blasfemii turcești, de se îngrozeau tanti Mărioara și țața Ioana, cu toți oamenii din biserică. Până și dascălul s-a oprit puțin din citit, dară popa Emilian mai tare și cu mai multă forță cânta, de acoperea și trâmbițele, și glasurile ruginite. Sultanul, cu ochii verzi și arzând, cu barba-i ascuțită și-n vesminte roșii ca rubinul, se dete jos de pe cal și bătu la ușa bisericii, de zburaseră și ciorile de pe acoperiș. Se ținea slujbă de Te Deum, că doar numai odată se întâmpla așa ocazie mare, să scape România din mâinile celora ce îi puseseră în jug atât timp.
Părintele, un om mărunțel, bătrân, dar puternic în faptă și-n cuvânt, ieși cu pași mărunți din sfânta biserică și spuse:
-Sultane, sultane, venit-ai pe la noi? Vrei să vezi ce bine ne e acum au dorești a-ți cere scuze?
-Nu, bătrâne, treci la casa ta! Eu voiesc numai să veniți înapoi, că doar sunt blând și domnia mea e bună.
-A, sultane, dară tu crezi că suntem așa, ca frunza-n vânt? Nu, de-ntors mai bine murim, iar de supus mai bine luptăm. Dară, haide, sărută mâna mea și te întoarce în Imperiu, că la noi nu ai ce căuta.
Turcul atunci miji ochii și se dăduse un pas în spate, după care zise:
-Nu vezi, moșule, câte avem? Vi le dăm pe toate, numai să vă-ntoarceți!
-Nu! Au Carol Vodă a luptat degeaba? Au țarul cel din nord și-a ridicat armata pentru nimic? Hai, sultane, sărută mâna mea și te du, să nu te prindă Carol Vodă pe aici.
-Ei, popă, ia, gustă din ulcioară și-ai să fi de acord cu mine!
Atunci, o femeie din cele arabe îi întinse un borcan cu vin lui Emilian, dar el l-a refuzat cu o mișcare simplă din mână și continuă:
-Apă din Dunăre dacă aveți. Doar din aceea să-mi dați.
O femeie din cele sârbe îi dete apă, iară el începu a bea cu sete, tare îi plăcea. S-a șters la gură și a zis:
-Ehe, de asta nu ne-ntoarcem noi la tine, sultane. Ia, vezi tu singur; ia o gură din ulcior și săruta mea, că n-ai mai sărutat tu preot al dreptei credințe.
Ia turcul borcanul, îl întoarce pe o parte, miroase puțin apa și ia o gură mică, mică. Scuipă tot și se șterge bine, că dintr-o dată parcă îi luase foc fața și cineva îi pusese mii de ace pe limbă. A dat ulicioara înapoi și spuse:
-Ce e asta!? Și de unde să-nțeleg cum de nu vă veți întoarce la domnia mea?!
-Vezi, eu pot bea din Dunăre, dar tu, nicicând. Ai slugi aici din România?
Ieși din coadă un bărbat ce luă apa și a înghițit un sfert. Se șterse, după care se uimi cât de bună și de rece este.
-Acum unul de al tău. Porunci popa.
O turcoaică a înșfăcat oala și bău o gură, dar imediat a dat vasul înapoi, urlând de durere. Simțea că-i tăiase cineva buzele și îi aprinsese o flacără în dinți.
-Acum înțelegi? Întrebă părintele.
-Nu! Răcni furios sultanul.
-Să îți explic. La noi, ne servește numai Domnul, cu plaiul și domnia, dacă-i bună! Și nu ne vor conduce nici turcii, nici rușii, nici ungurii de la care știu că vom lua pământul ce-i al nostru!
-Tot nu știu ce vrei a spune. Strigă sultanul.
Popa Emilian oftă, se aplecă și rupse un trandafir roșu închis, ca sângele pe care imperiul îl vărsase. I l-a întins turcului ca să îl miroasă.
-Ah, ce aromă! Strigă sultanul. Parcă ar fi parfum scump din Arabia sau tămâie dulce din Balcani!
Emilian i l-a înmânat, iar otomanul a încercat să îl mai miroasă odată, dar nu simțea nimic. L-a mai întors, l-a mai pipăit, dar nicio mireasmă nu putea simți.
-Acum pricepi? Întrebă părintele, mângâindu-și barba.
-Nu, bre, mai explică-mi.
-Moșia noastră strămoșească ne slujește numai nouă. Voi puteți veni câți vreți, să vi se supună armata toată, ba chiar și Carol Vodă să vă sărute poala, dar plaiul nu vi se va îngenunchea niciodată, deci nici noi nu o vom face!
Furios, turcul începe a respira greu, își scoate iataganul și încearcă să taie toate florile grădinii, dar, odată ce lovește o tulpină de narcisă, sabia ricoșează și îl lovește în picior. Mai dă odată, dar iataganul i se sparge în sute de piese. Otomanul strigă de durere și mânie, își ia biciul de la cingătoare, lovește un pom, dar iarăși ricoșează și îl lovește în gât.
-Mai explică odată! Izbucnește sultanul.
-Vezi tu, aici nu veți fi serviți niciodată de nimeni, nici măcar de un fir de iarbă. Și de veți veni și o să stăpâniți din nou, voi sau alții, o să se ardă grânele când le culegeți, o să se strice fructele când le atingeți. Acum sărută mâna mea și mergi în drumul tău.
Sultanul ridică mâna preotului și o duse aproape de buze, dar după care a stat, s-a gândit și-a spus:
-Moșule, arată și mie că e ca tine.
Părintele a făcut doi pași, s-a dus la un cireș, a luat un pumn de fructe și a mâncat trei. Apoi i-a făcut semn turcului să facă la fel. Sultanul a ridicat intrigat mâna, a atins o cireașă, iar creanga s-a uscat și fructul s-a stricat. Până când a pus-o în gură, rămăsese numai sâmburele, care s-a spart și a lăsat amărăciunea să-i alunece pe gât turcului. Acesta a tușit, s-a strâns de gât și s-a tăvălit pe jos.
-Bine, moșnege, așa o fi! Se răsti otomanul. Dară ce faci de vă dăm foc și facem din al vostru pământ cocină de porci?!
-Sultane, hai să-ți arăt. Vino după mine în sfânta biserică.
Turcul se sculă de pe pământ, a venit în dreptul ușii, iar părintele și-a făcut semnul crucii și a intrat în Biserică. Sultanul i-a urmat și a început să urle de durere, cu o agonie de parcă îl ardea tot focul lumii.
-Moșnege, ce îmi faci!? Strigă otomanul. Lasă-mă!
-Eu, nimic. Acum să vezi că noi vom scăpa mereu de toți invadatorii, de toți criminalii și ucigașii, fiecare colonizator și războinic, dară nu din voia noastră, ci din voia Domnului Dumnezeu nostru!
Sultanul ieși din biserică și a văzut că dispăruseră și pașii, și robii, și femeile, și ienicerii. S-a uitat în stânga, în dreapta, apoi la Emilian. Cu un răsuflu puternic, s-a aplecat la poala sa, i-a sărutat brâul și mâna dreaptă, apoi s-a întors și a plecat cu privirea în pământ la Constantinopol, trecând singur Oltul și Dunărea.
Și aceasta a fost ultima încercare a turcilor de a subjuga România, căci de atunci au rămas departe, cu o frică puternică arzând în ei.