Numele de academie vine din adâncurile mitologiei grecești, dar de la Platon încoace el a devenit simbolul cunoașterii superioare, al erudiției, al valorii intelectuale. Academos a fost, în mitologia greacă, un erou din Attica. El a trădat-o pe Elena prin faptul că a arătat Dioscurilor unde era ascunsă sora lor, răpită de Tezeu. În „Grădina lui Academos” din apropierea Atenei, Platon și-a instalat școala sa filozofică, numită Academia. În mileniul medieval, tradiția Academiei s-a pierdut ori s-a diminuat mult. Din perioada Renașterii încoace, academiile renăscute din vestul și centrul Europei, au ajuns locuri de reunire a celor mai importanți savanți și artiști, centre de consacrare a valorilor. Ele au înflorit după secolul al XVII-lea, numit și secolul erudiției colective, pentru că specialiștii lucrau în grup ca să făurească mari opere savante, culegeri de documente și de izvoare narative. Acestea încep să fie intitulate, pe latinește, monumenta. La sfârșitul secolului al XVI-lea, unele universități, mai ales colegiile majore fondate de părinții iezuiți, au fost numite și ele academii. În sfârșit, în secolul al XVIII-lea, socotit al enciclopedismului, unele academii încep să aibă și o foarte serioasă componentă de cercetare, prin institute specializate, cu planuri precise de elaborare a monografiilor pe țări și ținuturi (Landeskunde), dar și a lucrărilor reprezentative pe domenii ale științelor și artelor. În acest context, a scris Dimitrie Cantemir lucrarea Descriptio Moldaviae, comandată de Academia din Berlin, al cărei membru devenise principele român, în 1714, la propunerea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz.
Tot din Antichitate, de data aceasta dinspre Aristotel, vine denumirea de liceu, cu instituția adiacentă. Exista școala „Lykeion”, așezată tot într-o grădină, în afara zidurilor vechii Atene și asociată în special cu filosoful Aristotel. Această școală a reprezentat un moment important în dezvoltarea științei și filozofiei și a fost numită astfel deoarece a fost construită pe locul unui templu al lui Apollo Lykeios („zeul lupilor”, el fiind omorâtorul de lupi), așezământ mai vechi decât secolul al VI-lea î. Hr. Liceul a devenit o instituție de educație prezentă în toată lumea, ea apărându-i pe tineri de „lupii” ignoranței. Ba, școala din Europa a avut mult timp trei cicluri, primar, secundar și superior, iar cel secundar se confunda cu liceul, pe când acesta dura opt ani și avea ciclu inferior și superior.
Astăzi, aceste noțiuni și realitățile pe care le denumesc s-au relativizat așa de mult încât sunt tot mai greu de definit, de încadrat și chiar de recunoscut. Academiile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie, cele mai multe au lăsat erudiția la o parte și s-au reprofilat. Nu reclam neapărat faptul că au devenit militare sau de poliție, ci că au ajuns să fie de frumusețe, de fotbal și chiar de coaching. Inițial, România avea Academia Română și basta. Toată lumea știa ce este Academia. Azi, dacă iei un taxi în București și spui că vrei să mergi la Academie, te trezești la Academia de Poliție, în cel mai bun caz. După 2000, s-a creat și așa-numita „Academie a Oamenilor de Știință din România” (AOȘR), care pozează în academia națională a țării. În străinătate, am fost întrebat dacă Academia Română este formată doar din oameni de artă, ținând cont de faptul că cealaltă este „a oamenilor de știință”. Sunt „savanți” români, membri ai acestei „Academii” care justifică existența instituției respective – bine plasată în peisajul nostru intelectual când se chema „Asociația Oamenilor de Știință” – prin nevoia de concurență la nivel academic. Cu alte cuvinte, savanții din Academia Română trebuie să fie concurați de alți „savanți”, ai unei „academii” paralele. Jalnică motivație! Nu era nevoie de o nouă instituție concurențială, pentru că oricum, la domeniul fundamental numit cercetare, Academia Română este în concurență cu marile universități, cu institutele subordonate Ministerului Cercetării, cu alte entități ale genului. Și apoi ce fel de concurență poate să fie aceea, din moment ce AOȘR nu are institute de cercetare? „Se vor înființa!”, mi s-a răspuns cândva. Va fi mai greu acum, când tocmai am intrat într-o perioadă de austeritate, de economii, de reduceri de funcții, posturi și chiar de entități de cercetare și de creație. Nu ne rămâne decât să constatăm că – în opinia unor decidenți – Academia Română are nevoie de concurență în ceea ce privește calitatea ei de for suprem de consacrare a valorilor intelectuale, ceea ce este absurd. Din 1866 încoace, niciun regim și niciun guvern nu a făcut asta, cu excepția comuniștilor. Eu au creat așa-numita Academie de Științe Sociale și Politice și au confiscat institutele Academiei Române, care au revenit în bloc la matcă în 1990. Comuniștii au capotat cu brio în 1989, dar mentalitatea lor a rămas.
Mai sunt academii de ramură (medicină, științe tehnice, științe agricole, științe juridice) și o puzderie de alte forme. Nu demult, am văzut o școală cu gimnaziu și liceu numită „academie”. Firește, trăim într-o țară liberă și nimeni nu trebuie să aibă monopol asupra cuvintelor, dar se ajunge la absurd. Cuvintele sunt ca banii – s-a spus demult în cărțile de înțelepciune – pentru că acelea care sunt bune circulă. Dar circulația aceasta excesivă le devalorizează pe unele vechi și bune. Și cuvintele, des și prost folosite, se tocesc, devin banale, nu mai denumesc ceea ce ar fi trebuit să denumească. Însă cuvântul „academie” și sintagma „Academia Română” au fost devalorizate forțat și nemeritat, ca să se creeze confuzie și ca să nu mai existe un reper suprem al erudiției, cercetării și valorii intelectuale.
Nu am înțeles de ce liceele cele mai prestigioase (dar nu întotdeauna) din România au trebuit să devină după 1989 colegii sau colegii naționale. Este ca și cum noțiunea de liceu nu mai era suficientă, nu mai exprima ceea ce se cuvenea să exprime pentru rolul acestei venerabile instituții. Dar nu era deloc așa. Liceele erau licee de când este lumea civilizată. Și pe urmă, în mai toate țările occidentale, colegiile erau altceva. Acum, din cauza numărului imens de colegii-licee, rostul prim al colegiilor autentice este obturat, chiar ignorat. În Regatul Unit al Marii Britanii, în Statele Unite ale Americii și în multe alte foste colonii britanice, termenul colegiu (în engleză college) se referă la o parte constituentă a unei universități. Prin urmare, colegiul este o instituție legată de învățământul superior. Collège de France, situat în Cartierul latin din Paris, este o mare instituție franceză de învățământ și cercetare, oferind cursuri de un înalt nivel în discipline științifice, literare și artistice. Numirea cuiva ca profesor la Collège de France este considerată o mare onoare în învățământul superior francez. Dar să revenim la dicționarele românești și la definirea colegiului: grup (de cel puțin trei persoane) însărcinat cu o anumită funcție publică; grup care formează organul de conducere și de îndrumare al unui periodic, al unei lucrări, cărți, al unei instituții etc.; corp sau asociație a unor persoane care au aceeași profesiune sau aceeași demnitate; categorie electorală care îngloba, în trecut, cetățenii cu aceeași avere sau de același rang social; instituție de învățământ public asemănătoare liceului, cu o organizare specială. Toate definițiile sunt corecte, cu excepția ultimei, care echivalează colegiul cu liceul. Orice intelectual român știe că, în tradiția românească, nu au fost colegii ca instituții de învățământ mediu. Colegiile au fost de avocați, de redacție, electorale și de alte feluri, dar nu de educație. În școala românească, am avut licee. Sunt țări – puține – în care liceele au fost în totalitate înlocuite cu zisele colegii. De aceea, și la noi, dacă s-a dorit înlocuirea termenului de liceu cu acela de colegiu, treaba trebuia dusă până la capăt, deși nu avea nicio justificare. Așa, avem deopotrivă licee și colegii care emit, din partea Ministerului Educației, același fel de diplome, cu aceeași putere, fără nicio deosebire. Are un absolvent de colegiu vreun avantaj față de un absolvent de liceu? Nu știu să se întâmple așa ceva. Și atunci cui folosește schimbarea? Doar celor care vor să încurce lucrurile, să amestece prin nume diferite instituții identice, să semene confuzie. Iată cum este exprimată această identitate dintre liceu și colegiu într-un document oficial al Ministerului Educației: „În România, instituțiile care poartă denumirea de colegiu sunt, de fapt, licee. Primul colegiu de pe teritoriul României a fost Colegiul Academic iezuit din Cluj, precursorul Universității din Cluj, fondat în 12 mai 1581, de regele Ștefan Bàthory”. Definiția este parțial greșită în două locuri: „Colegiul Academic” din Cluj, de la 1581 nu era liceu, ci Collegium Maius („Colegiu Major”) și era echivalat încă în actul de înființare cu universitățile (academiile) similare din Italia, Germania, Franța și Spania, care confereau titlurile de bacalaureat, masterat și doctorat; Ștefan Bàthory nu a fondat colegiul major iezuit din Cluj ca rege (al Poloniei), ci în calitatea sa de principe al Transilvaniei; Transilvania nu a avut regi, precum Ungaria și Polonia, ci voievozi și principi. În concluzie, dacă nu ne mai place termenul de liceu, atunci să generalizăm noțiunea de colegiu și nu să păstrăm un nume dublu pentru aceeași realitate. Dublarea aceasta creează doar confuzie și lasă impresia de neseriozitate.
Ceea ce se înțelege din aceste mutații este o „tocire” nepermisă și nenecesară a termenilor. Cine mai înțelege și prețuiește cuvântul „academie” și ceea ce denumea el odată? Academia Română mai face din când în când – rar – câte o jalbă către stăpânire pentru aprobarea ocupării unor posturi ori pentru finanțarea unor cercetări necesare lumii românești și europene. Primește adesea, destul de prompt, refuzuri laconice, semnate nici măcar de ministrul de resort, ci „pentru” acesta, de vreun secretar de stat (sau, ilegal, de vreun director general). Din aceste episoade răzbate disprețul față de o instituție deranjantă pentru spectrul puterii, dar una care, de peste un secol și jumătate, se află în serviciul națiunii române, o slujește și o dezvoltă. Ce să mai spunem de președintele Academiei, care stă pe scaunul ocupat cândva de Ion Heliade Rădulescu și de Mihail Kogălniceanu, despre el, nevrednicul, nebăgat în seamă de diriguitori, privit ca o relicvă demnă de uitare! La fel, cum să putem accepta că denumirea de „liceu” este azi de rușine sau că aceste așezăminte sunt de categoria a doua în raport cu reinventatele colegii? Cum să revenim demn la ceea ce academiile și liceele denumesc cu cinste de circa 2 400 de ani? Cum să convingem autoritățile că nu se pot folosi denumiri de instituții după bunul plac al unor semidocți, după dorința unora de a epata, după nevoia de satisfacere a unor orgolii? Toate aceste „academii” noi și licee metamorfozate în colegii sunt înscrise în documente oficiale, care s-ar putea revoca foarte simplu, revenindu-se la nume care să reflecte conținutul instituțiilor respective, fiindcă botezul cu nume pompoase și mincinoase nu poate să schimba realitățile.
Pentru termenul general de demnitar (în sens administrativ), există în vechea limbă română cuvântul „dregător”, provenit din latinescul dirigo, -ere (a îndruma, a îndrepta, a conduce, a dirija). Ulterior, prin secolul al XIX-lea, am preluat termenul de „director”, provenit din franceză, care este astfel un neologism. Tot felul de conducători s-au chemat de-atunci directori. De un timp, de după 1989, li s-a părut unora că termenul de director e perimat și au adoptat cuvântul „manager”, preluat, ca mai toate neologismele recente, din limba engleză. Managerul, conform dicționarului, este o persoană care conduce o entitate economică, îndeplinind, integral sau parțial, funcțiile de previziune și organizare a activității, de coordonare și antrenare a personalului subordonat și de control asupra obiectivelor propuse sau o persoană care se ocupă cu problemele administrative și organizatorice ale unui sportiv, ale unei echipe sportive ori ale unui colectiv artistic. Substantivul „management”, care definește rolul managerului, provine din expresia latină manum agere, adică „a acționa sau a conduce cu mâna”). În italiană, maneggio vine din verbul maneggiare , adică „a manevra”, „a atinge” și, mai ales „a controla” un cal. Cu alte cuvinte, „manager” este un cuvânt înrudit cu românescul „mână”, doar că pe cel din urmă l-am moștenit organic din latinește și nu l-am preluat recent. Termenul de manager nu a înlocuit doar cuvântul director, ci s-a impus peste tot, iar familia sa de cuvinte a devenit peste tot dominatoare. Conform definiției, managerul se ocupă de o unitate economică, de sportivi și de artiști, dar nu de orice acțiune de administrare și de conducere din orice domeniu. Atunci de ce astăzi, în România, toți directorii de muzee, de biblioteci, de filarmonici, de edituri, de institute de cercetare etc. sunt manageri? De ce viitorii rectori, în loc să facă un proiect de conducere a universității, atunci când se pregătesc de alegeri sau de concurs, sunt obligați să facă „proiect de management”? Nu mai este mult până când și rectorii și decanii se vor chema manageri. Mă întreb dacă am intrat cumva în procesul de globalizare și de comunizare în privința limbii române, pe fondul acestei eliminări treptate a particularităților limbii noastre și a înlocuirii lor cu unele generale, otova, fără nicio personalitate.
În același spirit se înscrie și cuvântul „curriculum”, preluat tot din engleză, deși el este originar din latină. Termenul este consemnat pentru prima dată în documentele universităților din Leiden-Olanda (1582) și Glasgow-Scoția (1633). În latină, este substantiv comun, neutru, încât face pluralul curricula. El înseamnă fugă, alergare, cursă, întrecere, car de luptă. Verbul currere înseamnă „a alerga”. Curriculum vitae este, etimologic vorbind, „alergarea prin viață” sau „alergarea vieții”, drumul vieții. Mai recent, în Epoca Modernă, curriculum a ajuns să fie „plan de învățare”, iar currere este „experiența personală în context educațional”. În consecință, la noi „planul de învățământ” nu mai există nici la gimnaziu și liceu și nici la universitate. Peste tot avem curriculum. Ba românii, inventivi și inculți, au făcut din neutrul latin un feminin românesc barbarizat, de tot râsul, anume „curiculă”. Oare nu era mai bine să păstrăm CV-urile, adică vechiul curriculum vitae și să nu complicăm lucrurile cu planurile de învățământ? Firește, ni se va spune că toate universitățile occidentale au făcut asta demult și că noi, cu „terminologia comunistă”, am fi rămas excentrici. Este bine să se știe că și sintagma „plan de învățământ” este curat latinească, precum este curriculum. Poate că înlocuirea era necesară, deși fondul a rămas același. Cu alte cuvinte, când am trecut de la „plan” la curriculum nu am devenit automat universități de tip occidental. Și nici când am trecut de la liceu la colegiu nu am schimbat nimic. Sunt inculți care cred că liceul a fost inventat – cel puțin ca nume – de comuniști, ceea ce este strigător la cer; numele comunist al liceului a fost acela de „școală medie”, dar găselnița nu a prins și a fost abandonată după „obsedantul deceniu”.
Am pomenit mai sus cuvântul universitate, care provine din latinescul universitas, adică „întreg”, „totalitate”, „univers”. În Evul Mediu, când s-au inventat universitățile (apărute mai întâi în Italia), noțiunea însemna „comunitatea magiștrilor și discipolilor”, dar sensul era și acela de „unitate în diversitate”, pentru că protagoniștii acestor instituții erau uniți întru idealul cunoașterii, dar erau împărțiți pe facultăți (în număr de patru: teologie, drept, litere, medicină) și pe națiuni. La noi, înainte de 1989, erau universități în câteva centre mari, institute tot acolo (politehnice, medicale, agricole, de arte plastice), ca și conservatoare de muzică. În parte, modelul era sovietic și ni s-a impus cu trupele rusești pe străzi și consilierii sovietici în birourile ministerelor. După 1989, toate conservatoarele și institutele de învățământ superior au dispărut, fiind înlocuite de universități, ceea ce este greșit, fiindcă universitate înseamnă „totul” sau „întregul”, nu partea. Dacă voiam să devenim din nou occidentali, atunci medicina și ingineriile trebuiau aduce din nou în universități, unde fuseseră înainte de 1948. După un timp, unora nu le-a mai plăcut nici cuvântul „universitate” și s-au transformat în „academii”, pentru ca începuta confuzie să se desăvârșească. Astfel, vechile conservatoare, deși merg pe o singură linie de studiu (cea muzicală), se cheamă universități ori academii. Ba, Politehnica din București se numește oficial „Universitatea Politehnica”, „invenție” nefericită, pentru că ambii termeni trimit la ideea de diversitate. Măcar la Cluj, i s-a spus „Universitatea Tehnică”, ceea ce înseamnă „diversitate în întregul numit tehnică”. De neînțeles este și faptul că anumite politehnici din România, păstrătoare ale titlului lor oficial de „politehnică” sau „tehnică”, au facultăți și specialități precum filosofie, filologie, teologie. Cum va fi arătând o diplomă cu antetul politehnicii și cu specializarea „teologie”?
Limba română are, cu rădăcini în secolul al XVI-lea, o formă îngrijită și apoi normată prin gramatici și dicționare, numită „limba literară”. De aceea, jocul unora – dacă ar fi măcar joc! – cu termenii nu este permis. Expresia „proprietatea termenilor” are un sens clar și se folosește des în lucrări de lingvistică. În cadrul acestei expresii, cuvântul proprietate nu înseamnă „avere”, „posesiune” sau „însușire”, ci „calitatea de a fi potrivit”. Această proprietate se referă la calitatea unui cuvânt sau a unei forme de exprimare de a se potrivi la context și de a transmite exact ideea. Un astfel de termen este numit propriu, prin contrast cu unul impropriu, adică „nepotrivit”. Prin urmare, nu se poate să numim „manager” un rector sau un conservator de muzică „universitate” ori „academie”. După cum nu se poate numi o școală generală „liceu” și nici liceul nu este „colegiu”. Povestea este mai gravă cu academiile, care au devenit de toate felurile, de la cele de bucătărie și nutriție până la cele de „influenceri”. Din păcate, uzul bate gramatica și dicționarele. Oamenii se iau unii după alții, mai ales de când cultura generală, ca aspect de conținut al educației, a fost abandonată. Din această cauză, mulți dintre noi vorbim și scriem fără să știm cum ar fi corect, pervertind și poluând limba noastră cu fel de fel de cuvinte și expresii. Or, ca să trăiască și ca să trăim și noi ca români, limba română are nevoie să fie îngrijită, ocrotită, conservată și nu adusă la un numitor comun cu engleza ori cu altă formă de globalizare. Vom rămâne români atât timp cât vom vorbi, scrie și citi corect în românește, în spiritul limbii române „ca un fagure de miere”.