În acest articol ne propunem să intervenim cu argumente lămuritoare despre miturile și adevărurile referitoare la personalitatea „poetului nepereche” Mihail Eminescu. Prenumele lui Eminescu era Mihail, nu Mihai! Când a fost omorât (nu a murit!), Mihail Eminescu avea 39…și ceva de ani, era deci în al 40-lea an al vieții, deoarece anul nașterii sale a fost 20 decembrie 1849! În registrul Junimii stă scris: „Născut la 20 decembrie 1849 (de Sf. Ignat)“. Matei Eminescu declara, încă din 1895, că pe o Psaltire a familiei, pe pagina albă unde se notau diferite evenimente, tatăl lor, Gheorghe Eminovici, scrisese: „Astăzi, 20 decembrie 1849, la 4 ceasuri evropenești, s-a născut fiul nostru Mihail“.
La 15 ianuarie 2015 a avut loc prezentarea volumului „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor„, apărut sub coordonarea Fundației Naționale pentru Știință şi Artă și a Academiei de Știinţe Medicale. Iată numele celor care pun noul diagnostic asupra morții lui Eminescu drept malpraxis medical, ignorându-i pe reputații eminescologi: prof. univ. dr. Irinel Popescu, acad. Ioan Aurel Pop, dr. Cecilia Cârjă, dr. Ioana Bonda, acad. Victor A. Voicu, prof.dr. Octavian Buda, prof. dr. Dan Prelipceanu, prof. dr. Călin Giurcănescu, conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu, prof. univ. dr. Eduard Apetrei, dr. Codruț Sarafoleanu, prof. univ. dr. Vladimir Beliș. Prefațator: acad. Eugen Simion. De asemenea, în mod straniu, unii intelectuali literari, precum Perpessicius sau G. Călinescu, au refuzat posibilitatea ca Eminescu să fi scris ceva de valoare după 1883.
Un cunoscut eminescolog, editor intens și avizat, care a cercetat la Vatican și Viena arhivele neștiute despre Eminescu, se numește Constantin Barbu. Cărțile sale – Codul invers. Arhiva înnebunirii și uciderii nihilistului Mihai Eminescu (20 vol.) – aduc lumină în acest caz de crimă instituțională, Regele și Titu Maiorescu fiind direct implicați. Eliminarea din presa şi viaţa culturală, respectiv înscenarea nebuniei au sursa directă în persoana soției lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz, care i-a trimis un bilet lui Titu Maiorescu: „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău”. De fapt, cititorul Jurnalului maiorescian (vol. II, editura Academiei) va putea observa cum criticul se erijează în medic și psihanalist, pregătind pentru posteritate fișa medicală a lui Mihai Eminescu. Articolele recente de defăimare a Poetului reiau frazarea cunoscută: „primele semne de boală apar încă la vârsta de 33 de ani. Prietenii lui încep să nu-l mai recunoască„. Primul său biograf defăimător este un critic genial, dar nu mai puțin mincinos, pe nume G. Călinescu (născut în 1899!) care afirma, în mod halucinant, în fantezia livrescă Viața lui Mihai Eminescu: „Gândurile și sentimentele erau aceleași, numai simțul compatibilitățîi imaginației cu realitatea fusese distrus”.
Soluția apropiaților poetului a fost, paradoxal, victimizarea lui Mihai Eminescu și internarea acestuia la sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, după care au urmat alte centre din străinătate (Viena, Odesa) și din țară (București, Iași, Neamț, Socola). Timp de aproape șase ani, cu mici reveniri, starea de sănătate i s-a degradat foarte mult, e adevărat, pe fondul izolării oficiale, într-un context social și mai ales politic extrem de tensionat. Crezul naționalist al Poetului a fost marcă biografică și de creație: “Ideia națională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, afirma în necrologul său Dimitrie Laurian, colegul de presă de la „România liberă” și totodată tovarășul de la Societatea patriotică și secretă „Carpații”.
Eminescu a fost persona non-grata pentru guvernanții din vremea lui (liberalii) și pentru interesele Imperiiilor Austro-Ungar și Țarist în România. Articolele sale incisive și autentice din ziarul Timpul au cutremurat atât oficialitățile de la București, cât și puterile străine care primeau regulat informări în legătură cu cazul Eminescu. Lupta politică a lui Mihail Eminescu pentru uniune era centrată pe aducerea Transilvaniei în hotarele României Mari. De fapt, discursul de la Bucureştiul al intelectualilor ardeleni pentru eliberarea Ardealului, laolaltă cu defensiva jurnalistică a lui Mihail Eminescu urmau să fie reduse la tăcere de stipulațiile din tratatatul semnat la 18 octombrie 1883, care le interzicea să protesteze și să sustină cauza românilor asupriți din Transilvania. Pentru ei, Eminescu trebuia eliminat din presa şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România.
În volumul Cartea Trecerii, „Boala și moartea lui Eminescu” (Editura Piatra Seaca, 2009), eminescologul Nae Georgescu evidențiază toate aceste realități ale vremii. Astfel, serviciile secrete austro-ungare și țariste au fost mult timp pe urmele sale, iar eliminarea din spațiul public a fost rezultatul presiunilor venite în special de la Viena. Planurile lui Mihail Eminescu „Dacia Mare”- îl deranjau pe Regele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (de orgine germană) şi, mai ales, elita politică masonică din interiorul Junimii. Celebra afirmație, „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, mesajul junimistului P. P. Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu, reflecta intenția precisă de înlăturare și eliminare a lui Mihail Eminescu. Același Carp nu se afla întâmplător la Viena, deoarece el reprezenta România pentru pregătirea semnării unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania și Italia), încheiat ulterior, la 18 octombrie 1883.
Același cercetător Nae Georgescu aduce în prezent textul apărut în Universul, la 28 iunie 1926, reluat în Cuvântul Ardealului din Cluj, la 1 iulie 1926, respectiv în Primăvara, Sânnicolau Mare, la 4 iulie 1926. Textul cuprinde relatarea frizerului D. Dumitru Cosmănescu („Dumitrache”, așa cum îl numea Eminescu), care venea să-l tundă pe poet în perioada ultimei sale internări la sanatoriul Caritatea al doctorului Alexandru Şuţu. Acesta a fost și confidentul Poetului în anii spitalizării forțate. Conform relatării sale, D. Dumitru Cosmănescu l-a ţinut în braţe până la sosirea medicilor.
„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
«Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: „Da’ unde e Dumitrache?”
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.
De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vădă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.
Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele…
Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!”
Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!»
Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”
De menționat că opera editată de Maiorescu nu este varianta finală a lui Eminescu, nu are aprobarea sau BT-ul său. La rugămințile insistente ale lui Eminescu, Titu Maiorescu a refuzat să îi restituie cufărul plin de manuscrise. Aceasta ladă sau zestre de documente va fi donată de Titu Maiorescu, abia în 1902, Academiei Române pentru valorificare culturală. Deci, vreme de douăzeci de ani, deținătorul-hoț al acestui patrimoniu a fost exclusiv Maiorescu! Avem, după părerea noastră, un caz similar de antagonism între creatorul autoritar în spațiul public și elevul care își depășește, prin genialitate, mentorul și epoca (v. Mozart-Salieri). De pildă, în jurnalul „controlat” chiar de el, Titu Maiorescu îl menționează adesea pe Eminescu, dar încetează brusc, pentru totdeauna, să o facă începând din 1883. Nici măcar un in memoriam sau ca un fapt individual reparatoriu, mea culpa. Același an, 1889, va fi fatidic (ce întâmplare ironică a sorții!) pentru Veronica Micle (august) și Ion Creangă (31 decembrie).
După tot acest hățiș de minciuni, enigme și ipoteze amăgitoare, situații create în mod fals drept mobil infailibil pentru a adânci controversele și neadevărul (de pildă, Titu Maiorescu primea un bilet tulburător de la soția lui Ioan Slavici: „domnu’ Eminescu a înnebunit”.), acel fir de Adevăr va persista și va fi (re)găsit de aceia care au priceput un geniu. Într-unul din buzunarele Poetului se afla un carnețel în care erau scrise… poezii. Cea din urmă a fost scrisă chiar cu o oră înainte de împlinirea fatumului. Ilie Ighel Deleanu, redactor la revista ”Fântâna Blanduziei”, este cel care îi va da titlul ”Stelele-n cer”, după versul de început.
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
În concluzie, în ciuda tuturor mistificărilor din jurul vieții Poetului și gazetarului Mihail Eminescu, eminescologii din ultimul veac și-au dedicat întreaga viață pentru a aduce la suprafață adevărul. Exemplele sunt multiple, de aceea este aproape imposibil de sintetizat sute de mii de pagini care nu contenesc în a discerne adevărul de minciună, faptul istoric real de cel fals. Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, carte scrisă de Ion Roșu și publicată de editura Cartea Românească în anul 1989, reprezintă un demers unic de cercetare a universului biografic și intelectual al lui Mihail Eminescu. Din păcate, proiectul editorial nu a putut fi finalizat prin cele patru volume rămase și anunțate în primul volum.
Din fericire, recent teologul Mihail-Nicolae Stanca reușește în trilogia „Mihail Eminescu și adevărul Sfintei Scripturi”, care însumează aproape 3000 de pagini, un fapt unic în exegeza eminesciană: analiza textului poetic dintr-o perspectivă teologică profundă, lucidă și izvorâtoare de adevăr, în care biografia și devenirea culturală a Poetului reprezintă axele esențiale ale „omului deplin al culturii românești” (Constantin Noica)
Dacă raza de lumină din ochii-ți asupra mea este raza nemurirei – arunc-o asupra ăstui popor tâmpit de nenorocire, ars de setea dreptății.
(Mihail Eminescu – Opere, vol. III, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 963 )