Bogdan-Alexandru Hagiu – Toba (roman-foileton, IV)

Capitolul 4. Cine-și taie unghiile joi, va muri sărac lipit pământului

 

Silviu alesese barul în care să se întâlnească. Era un bar de modă veche, plin de lambriuri de culoare acaju, cu scaune nu prea înalte, cu spătar arcuit. Sorin era deja acolo, cu un pahar în față, alături de un bărbat brunet în costum bleumarin. Omul părea cam retro printre ceilalți clienți ai barului, dar expresia lui plină de dispreț prevenea orice comentariu.

– Comisarul Munteanu, se recomandă bărbatul întinzându-i o legitimație cu stea, tricolor, ștampilă, tot ce trebuie. Foarte bine ai făcut că i-ai spus lui Sorin totul. Te informez de la început că doctorița nu are cum să îți aducă o mână la prețul pe care îl vrea ea și să te opereze la spital. Toate actele care se fac în spital ajung automat pe serverul ANAF. Și apoi, pentru transplanturi se fac documente, nu merge așa, se cunoaște proveniența mâinii…Totul trece pe la Casa de Asigurări de Sănătate…Deci nu care cumva să-i dai vreun ban! Întâlnește-te chiar azi cu ea și vezi ce vrea, cum intenționează să procedeze, și dă-mi telefon mie sau lui Sorin și spune-ne ce și cum. Trebuie să prindem toată rețeaua! Ce număr ai? și scoase telefonul din buzunarul de la piept.

– Zero-șapte-patru…dar, stați puțin, nu pot să mă mai gândesc? Dacă, pur și simplu renunț? Adică renunț la ea, la Viviana Cerchez, că doar mai sunt în țară clinici de chirurgie plastică și reparatorie. Sau pot să mă duc afară…

– Noi vrem să curățăm spitalele, și începem de aici. Dacă crezi că pe unde te duci găsești oameni curați, n-ai decât! Dacă te răzgândești, însă, îl găsești pe Sorin la sală.

– Puteți să-mi dați numărul dumneavoastră de telefon?

– Da, sigur…și-i întinse o carte de vizită. Și să-ți mai spun ceva. Prietenul tău, Alin, e implicat până peste cap. Am fost să-ți vedem mașina, acum, dimineață. Dar nu-i spune nimic, nu-i spune că știi ceva. Noi i-am spus că totul e bine. Nu vrem ca membrii acestui grup infracțional să intre la idei. Vrem să punem mâna pe toți, ți-am spus.

– Cuuum…, Alin?!

– Da, Alin! Sunteți prieteni de o viață, nu? Te-ai gândit vreodată că te invidiază?

– Suntem prieteni de când eram elevi, în fiecare zi eram în vizită, ori el la mine, ori eu la el…Zicea că părinții mei sunt și ai lui…

– Tu n-ai crescut mare niciodată, măi Silviu, zise Sorin aplecându-se în scaun și ținând o mână pe tejgheaua barului, astfel încât toți să-i admire dorsalul uriaș. Era îmbrăcat în același tricou negru cu care fusese la sală cu o zi înainte, dar se parfumase din belșug. Ai rămas copil! Păi, l-am văzut și noi pe Alin cum arată! Tu crezi că nu te-a invidiat chiar deloc, niciodată? Ia mai toarnă-i puțin wisky, domnule comisar, că văd că are nevoie.

– Și ce i-a făcut mașinii?

– Ei, mai multe, n-avem timp acum…

– Păi da, că eu am frânat totuși, dar aveam ceva viteză, și…

– Păi tu nu te-ai gândit, bro, că i-e ciudă când te vede cu prietena aia a ta, domnișoara asistent universitar? – și schimbă o privire plină de semnificații cu celălalt polițist, continuând apoi: am hotărât să ți-o spunem și pe asta, bro, deși n-o să-ți placă. Să știi că e amanta șefului ei, chiar dacă tu n-ai crezut niciodată asta. Și sunt amândoi în vizorul nostru, iau mită de la studenți. Așa că, dacă nu te-ai însurat până acum cu ea, mai așteaptă, nu te grăbi…

– Să știți că nu-mi spuneți chiar o noutate! Bănuiam de mult, dar, credeți sau nu, nu m-a deranjat prea mult.

– Cuum?! Nu te-a deranjat prea mult?! E prima oară când aud așa ceva! Și de ce, mă rog? Să nu zici că-ți luai și tu partea!

– Nu, dar boșorogul ăla n-are cum să mă întreacă la niciun parametru, dacă înțelegeți ce vreau să spun! Și acum vă întreb eu pe voi: câți bani trebuie să dați pentru a vă culca cu așa o femeie o singură dată? Ei bine, eu o fac de aproape zece ani, aproape în fiecare zi, fără să mă coste nimic. Eeei?!

– Mai toarnă-i un pahar băiatului, că merită! Dar nu prea mult, că ai de mers și la doctoriță, bro. Și ar trebui să te grăbești, că acuși pleacă acasă. A fost de gardă și e obosită.

*

– Cum adică te răzgândești, măi?! Adică n-ai încredere, crezi că te înșel cu ceva? Sau ai impresia că găsești pe undeva vreo mână de cumpărat, așa, pe bani puțini? Hai că mă enervezi groaznic, după garda asta nenorocită, și m-a mai chemat și manichiurista acum dimineață, nu știu ce are și asta…Viviana luă țigara electronică de pe masă, apoi o aruncă cu furie pe un scaun acoperit cu o pătură roșie, cadrilată. Căută pe un raft de deasupra, printre foi de observație vechi, și găsi un pachet de Kent.

– Sau ai impresia că mai poate cineva să-ți pună mâna la loc înafară de mine?! Vrei să-ți spun ceva? Toți sunt niște nulități. Dar dacă nu vrei, n-ai decât. Cară-te!

Doctorița scoase un pieptene din poșetă și începu să-și tapeze șuvițele vopsite în două culori, blond și castaniu. În scrumieră țigara fumega.

– Cară-te, măi, n-ai auzit?! Sau vrei să chem paza?

– Cum să-ți spun…nu vor părinții mei! Terenurile sunt pe numele…

– Da, știu! Crezi că nu m-am gândit? Asta se poate rezolva, îi scot cu demență și ai să fii împuternicit să semnezi pentru ei. Le cunosc și medicul de familie, am fost colegi de grupă, știu eu cum să-l iau pe nebunul ăsta…Tu să vrei!

– Cum să-ți spun, nu pot face asta, sunt părinții mei…

– Atunci cară-te!

– Mă mai gândesc și te anunț.

Ieși înainte ca doctorița să azvârle cu ceva după el. Se simțea ciudat, ca și cum s-ar fi uitat la o tragi-comedie și el ar fi fost personajul principal. “Oare chiar nu mai am pe nimeni?” zzzzzDiing!! Hi There SMS. Eliza: dacă vrei vino să mâncăm fac mici ia niște înghetată. Sigur, tu mai lipseai, nici să nu te gândești! Mesaj: nu pot azi. Unde să se ducă? Ce să facă?

*

“Nu-i nimic, nu poți azi, eu n-am să pot niciodată, atunci.” Eliza se întoarse din ușa supermarketului Mega Image, de unde inteționase să cumpere mici, și o porni spere salonul Malagamba Spa. Doamna Lili o văzu prin geamul acoperit de litere albe și roz (ce scria oare? iar se simțea al naibii de ciudat…) și îi ieși în întâmpinare.

– Uite, iubita, le ai aici! Și îi întinse un pachețel din hârtie albă. Stai puțin, mai am ceva pentru tine, ți-o aduc cât pregătești banii. Uite, e gratis.

– Ce-i asta?

– O bucată de lumânare de botez. Aprinde-o cât faci vrăjile. Le va dubla puterea.

– Bbb…bine…, multumesc.

– Știi că nu se taie unghiile copilului până la botez. Altfel ajunge hoț, așa, ca doctorița Viviana!

– Și tu de unde o ai?!

– Ăăăă…o am și gata! E de la botezul unui copil care a ajuns hoț, zise coafeza și îi înghesui bucata de ceară albă în poșetă.

– Lasă-mă cu prostiile astea! Ține banii și pa!

Iar se simțea rău. La marginea câmpului vizual văzu o pată neagră care se mișca rapid și se uită după ea să vadă dacă e vorba de o cioară care zboară spre liniile de înaltă tensiune. Un trecător, văzând-o că întoarce capul și se uită în sus, o privi mirat și apoi grăbi pasul. “Mă crede nebună, sau drogată!”. Aruncă cu furie bucata de lumânare în prima pubelă care îi ieși în cale. Când ajunse acasă desfăcu pachețelul cu unghii. Le mărunți cu o forfecuță și le lipi cu aracet peste unghiile tuturor degetelor ce alcătuiau toba. Apoi deschise laptopul, căută black metal simfonic, și, pe muzica care ei i se părea încurajatoare, începu să lovească toba. Așa, necazurile trecute le determină pe cele viitoare…Dă-i! O trezi soneria. Era Viviana, îmbrăcată cu o pelerină de ploaie lungă până în pământ.

– Ce te uiți așa la mine? N-ai mai văzut…Au anunțat că plouă! Ce faci, ai dormit? Și eu am dormit vreo două ore. După garda aia nenorocită…N-ai idee ce înseamnă să preiei cazuri de la toate specialitățile! Ce știu eu de cardiologie?! Și zbiară, și sar la bătaie…Să vezi, era un moș cu adenom de prostată…

– Nu mă interesează! De astăzi începem să ne răzbunăm și pe iubitul tău. Cum îl chema? Sau, mă rog, cum îl cheamă, că sper că nu l-ai suit pe masa de operație…

Viviana își aprinse un Kent.

– Te-am rugat să nu fumezi aici, în casă! Stai măcar să deschid geamurile!

– Ei bine, e și mâna lui aici, e pentru ziua de vineri, pentru mâine adică, ziua când cei care-și taie unghiile…

– Da, nu mai pot iubi niciodată!

Eliza se uită la mâna mare, cu dosul și degetele acoperite de fire negre de păr, cusută lângă cea a boschetarului, pe care fusese tatuat numele MARIA. Și toate mâinile de pe margine legate de cea a lui Silviu, aflată în centrul tobei.

– Parcă e o mână de animal…Cine a fost? Pe asta mi-au adus-o băieții de la salubritate, au spus că este a unui doctor înmormântat cu două zile în urmă. Și era iubitul tău, tu îi pusesei să facă asta…Cum se face, Viviana, că toți cei care au mâinile cusute în toba asta au legătură cu tine? Tu l-ai ucis?! Că doamnei Profesor Doctor…

– Taci!

– Pe avocat l-ai dus cu vorba…, oare lui Silviu chiar n-ai putut să-i pui mâna la loc?

Viviana fuma fără să mai scoată țigara din gură.

– Îmi dai voie să-ți fac un film? Parcă ești un puști din ăla care o face pe locomotiva, care…

– Termină cu prostiile, azi ne răzbunăm și pe el, pe el care m-a folosit, pe el care…

Eliza începu să bată peste degetele boschetarului, fredonând Burn in Hell. Loviturile desprindeau unghiile pline de mizerie ale omului străzii, dar și mici bucăți din Viviana.

– Te-ai gândit vreodată că păcatele lor ne acoperă și pe noi? Și că dacă se vor reîncarna le vor plăti? Nu vor mai putea iubi, vor pierde tot ce au agonisit, nu îi va iubi nimeni…Și nici nu vor mai putea lupta…Și noi la fel, Viviana, și noi la fel, pentru că blestemele se întorc înzecit!

Doctorița se duse la bucătărie și luă melesteul din sertar.

– Nu-mi pasă! Lasă-mă să dau și eu! Ai grijă să nu te lovesc! Sau, mai bine, dă să țin eu toba!

Și acum țineau amândouă toba, lovind una de o parte și cealaltă de alta. Nu mai conta că era joi și trebuia bătută mâna boschetarului, bățul de tobă și melesteul pocneau mâinile celor care le făcuseră viața amară, ca să nu mai poată lupta niciodată, ori de câte ori s-ar fi reîncarnat.

– Dar ce ți-a făcut?

– Nu-ți pot spune, pricepi?! M-a folosit, m-a folosit ani de-a rândul! Îmi face rău să povestesc, iartă-mă!

Gâfâiau amândouă.

– Pune mai bine de o cafea.

– Pun. Dar pentru sâmbătă și duminică…? Hai, amintește-mi ce-s cu mâinile astea, dacă tot le-am pedepsit deja. Că eu am o ceață-n cap de nu mai știu nici…Cu ce te-au supărat? Pentru sâmbătă mi-a adus-o autopsierul de la femeia aia care…

– Toate la timpul lor, pe tine nu te doare capul? Că pe mine da. Lasă, nu mai fă cafea, ș-așa nu te pricepi, ne vedem mâine să mai batem o dată mâna lui Mihai.

– Mihai, așa-l chema?

Dar doctorița se îndrepta deja spre ieșire, ștergându-și ochii cu o batistă copilărească, albă cu mărginuță roșie. Eliza încuie, puse și lanțul, apoi deschise televizorul. Cutremure, greva profesorilor, dificultățile pe care le poți avea dacă vrei să plătești cu telefonul…Poate un film, atunci…nici! Numai chestii superficiale, nimic care să arate, să explice de ce oamenii nu se mai puteau iubi. De ce atâția au probleme cu somnul. Fără să se gândească le ce face, ronțăi un comprimat amar de Imovane. Măcar să nu mai simtă fiorii de spaimă care i se insinuau de-a lungul coloanei, de parcă ar fi avut gripă. Mai sunt trei zile, trei mâini. Nu ajunge oare câte nenorociri viitoare meniseră, ea și Viviana? Nu îl vor atinge doar pe Silviu, vor suferi și ele. Ca și drepnelele căzute la pământ, ele nu se mai puteau ridica. Și vinovați erau bărbații, cu felul lor de a fi. Ce îi spusese mama ei? “Vezi cum ne-a părăsit? Să n-ai milă, să n-ai milă niciodată, pentru că bărbatul nu poate iubi, ascultă la mine!” Și o învățase cum să înnebunească bărbații (“mintea lor e în chiloți, asta să știi de la mine”), cum să le stârnească ambiția (“nu te teme, dacă pălește sau dacă vezi durere în ochii lui când îl refuzi, o va mai face o data, și încă o data, și tot așa până la sfârșitul lumii”). Doar dacă era indiferent totul era pierdut. “Dar vezi să fie chiar indiferență, să nu se prefacă…, fă-te că ai încheiat discuția, lasă-l să facă câțiva pași, apoi vino repede din urmă și încearcă să-i vezi ochii.” Iar Silviu nu făcuse excepție. Era atât de fraier, se credea centrul universului. Nu-i scotea nimeni din cap că tot ce se întâmplă are legătură cu el. “Și totuși nu pot fără el!” La fel cum nu ar fi putut fără Profesor la serviciu (așa îi spuneau toți cei care îl cunoșteau sau doar auziseră de el, cu o intonație ce impune majusculă), uite că nu rezista fără Silviu singură, în garsoniera asta. Și oare de ce? Nu din cauza sexului, Profesorul presta binișor pentru vârsta lui, suficient cât să o satisfacă. “Din întâmplare, dar important e că îi iese bine.” Și uite că nu ar fi putut să-i fie fidelă lui Silviu, uite că nu! Muncise atât, învățase atât, și așa-numita “sfântă dreptate” de fapt nu există. Ah, dacă ar fi putut face un copil cu Profu și să-i zică lui Silviu că-i al lui…Sau oricum nu mai conta cine ar fi fost tatăl, dar boșorogul folosea de fiecare dată prezervativ. Mai și făcea panaramă, că zicea la farmaciste că sunt pentru fiu-su, că pe el nu l-ar fi crezut că i-ar mai folosi la ceva…Cine ar vrea să arunce primul piatra, să spună cum a reușit în viață, asta dacă a reușit. “Adică tu nu poți să apreciezi un om cinstit?” o întreba mereu Silviu. Poate că și boschetarul ăsta cu tatuajul pe dosul mâinii s-a crezut cinstit, mai știi? “Păi să știi că am fost, domniță, păi să știi că am fost…Am fost și însurat, am avut și doi copii…Nu eram eu savant, eram încărcător-descărcător la un aprozar, dar trăiam cinstit, să știi. Asta până când am semnat niște hârtii și am rămas fără casă. Eu nici n-am știut ce semnez, nu eram bun la școală, la citire, la compuneri…Și după aia, femeia a plecat, copiii au plecat și ei, am rămas singur, mai lucram cu ziua, cel mai bine am dus-o la țară, că am stat și acolo…Dar de când m-am îmbolnăvit, doctorii zic că de la băutură, eu zic că de la necazuri, stau pe lângă spital, au grijă de mine oamenii cu frica lui Dumnezeu. Și cea mai miloasă e doctorița Viviana, ea…” “Iar minți! Zic iar, pentru că în mod sigur viața ta nu a fost așa cum îmi zici mie acum. Recunoaște că transmiteai plicuri cu bani, că…” “De unde știi?!” “Treaba mea! Sau, hai mai bine să îți spun. Chiar că-i proastă Viviana, că s-a dat pe mâna ta. Dădeai și tu partea starostelui tău, că nu se putea altfel, dar informai și poliția, că și lor trebuia să le spui tot, alfel nu te mai lăsau să cerșești acolo.” Chipul lui Gicuță se schimbă brusc, gura îi semăna cu a unui pește, iar ochii holbați erau înfricoșători. “Stai liniștit, că acolo unde ești nu te mai ajunge poliția, dar în schimb îți pot face eu rău”. Zicând acestea, Eliza se duse și luă toba sprijinită de perete. Oare chiar dormea? “Ce faci? De ce bați în toba aia?” “Te vor ajunge toate relele, chiar și pe lumea cealaltă, măi Gicuță…Cum te vei putea apăra fără mâna dreaptă? Cea în care țineai șișul, cea pe care o strecurai în buzunare…” “Dă-mi mâna dreaptă înapoi! De ce mi-ai luat-o, cățea?!” “Ți-am luat-o eu și cu Viviana, ca să ne răzbunăm pe voi, bărbații. De câte ori ai bătut-o pe Maria?” “Nu-i treaba ta, măi cățea! Viviana a fost bună cu mine, ea mi-a adus ultima mea masă. Ardei umpluți, plăcintă cu brânză, vodcă…” “Și nu te-a durut burta după ardeii ăia? Ei bine, să știi că te-a otrăvit. Te-a otrăvit ca să nu poți spune de plicurile alea. Și la ciroza ta numai vodcă nu-ți trebuia. Dar probabil a vrut să fie sigură. Este pe cale s-o încolțească poliția, și nu numai, așa că vrea să scape de toți care ar putea vorbi. Așa că ia și spune-mi tot ce știi despre ea, ca să te răzbun”. “Răzbună-mă, dar dă-mi și mâna înapoi. Taie-o din toba aia nenorocită și coase-mi-o la loc. S-o am aici, în întunericul ăsta plin de viermi, să mă pot apăra!” “Bine.” “Juri?” “Jur.” “Ei bine, să știi că acum vreo două luni a venit la mine, mi-a dat bani mulți, două sute de lei, ăștia sunt bani mulți pentru mine, să știi, pentru că trebuia să dau partea la…” “Da, bun, am înțeles. Mai departe! Ce trebuia să faci?” “Trebuia să vă urmăresc, pe tine și pe bărbatul ăla al tău, unde vă duceți cu mașina, mai ales sâmbăta și duminica. Și cam pe la ce oră plecați, pe la ce oră vă întoarceți… A fost cam greu, dar m-am descurcat eu. M-am dus la cerșit la ieșirile din oraș, pe lângă benzinării. N-am putut sta mult, pentru că nu era locul meu și m-au alungat. Dar oricum, v-am văzut și i-am spus.” “Ah, deci accidentul…” “Am auzit și eu, chiar și eu, că a rămas omul făr-o mână. Vorbeau două infirmiere în parcul spitalului. M-am apropiat de ele să-mi dea țigări și…” “Ah, ticăloasa! Întâi a vrut să ne omoare pe noi, apoi, când i-am zis că vreau să fac toba asta, a adus aici mâinile tuturor celor pe care-i ura, de care voia să scape. Și oare chiar a fost ideea mea sau mi-a sugerat-o ea?” ”Ce mâini mai sunt în toba aia, pe cine a mai omorât?” “Mâine e un bărbat, zice că a fost iubitul ei și nu știu ce i-a făcut…Unul Mihai, cică doctor…” “Nu știu nici eu, dar o vedeam în ultimele mele zile cu un bărbat în curtea spitalului, plângea, îl lua de mână…Omul era internat la onco…onco…nu știu, ceva cu…” “Oncologie.”  “Așa! Se vedea că nu merge bine, nu mai avea păr aproape deloc. Și ce mai plângea doctorița…măi, ce mai plângea! Ăla o fi fost Mihai, doctorul, omul ei…” “Cred că-mi amintesc ceva, scriau ziarele acum vreo trei săptămâni, să mă uit pe Google, dar pentru asta trebuie să mă trezesc…” “Stai, încă nu! Sigur ai să-mi dai mâna înapoi?” “Gicuță, mai vreau să văd mâine ce e cu acest doctor, acest doctor bolnav de cancer pe nume Mihai. Sau ce a fost, mai bine zis. Și după aia am să stric toba, îți promit. Nu mă mai interesează ce e cu celelalte două mâini rămase, sunt ale unor femei. Dar vreau să știu care e povestea acestui bărbat, Mihai. De ce l-a urât atât de mult Viviana, și probabil că l-a și ucis. Mâna asta mi-a dat-o pentru vineri, ziua în care dacă îți tai unghiile îți vei ucide părinții.” “Eu n-am auzit de blestemul ăsta!” “Nici n-aveai cum, Gicuță, e din Evul Mediu, dar nici asta nu știi tu ce-i…Și-a ucis acest Mihai părinții?” “Nu știu, el nu prea vorbea. Dar ai grijă să te ții de cuvânt, ai grijă să-mi pui mâna la loc, că, dacă nu, te voi trage după mine. Și nu e bine deloc aici, să știi!” Eliza încuviință din cap și țipă tare ca să se trezească. Era trei dimineață. Puse mâna pe telefon și-i dădu următorul mesaj lui Silviu: azi vino la mine să vb iti este amenintată viața. Apoi începu să caute pe Google. Până să se deschidă laptopul, nu mai avu răbdare și începu să caute pe telefon. Își amintea ceva, fusese o știre șocantă, acum vreo doi ani, nu cea de acum trei săptămâni care anunța că doctorul ăsta, Mihai, murise. Încercă mai multe cuvinte cheie, trecu la laptop pentru că scria mai repede…, și nimic! Era acoperită de o sudoare rece și o durea capul. Ah, da, accident!, să încerce cu accident. Acum, da! Deschise primul articol, apărut acum un an într-un ziar national. Titul era: Medic întors din Franța își ucide părinții. Paragraful de început, care preceda articolul în sine, cuprindea trei fraze: Un medic gastroenterolog întors definitiv din străinătate pentru a ajuta pacienții din România nu a oprit la trecerea la nivel cu calea ferată și a intrat în coliziune cu trenul Cluj-Napoca – București-Nord. În urma impactului, mașina a fost grav avariată iar ambii părinți ai medicului au decedat. Doctorul a scăpat doar cu leziuni ușoare, dar la examenul medical s-a constat că suferă de cancer în stadiu avansat. Medicul susține că nu avea cunoștință de afecțiunea diagnosticată, că aceasta nu se manifestase în niciun fel, însă poliția a demarat o anchetă. Aha, deci asta era…Mai deschise câteva link-uri. Se punea întrebarea dacă nu fusese tentativă de suicid…așa…, doctorul își lăsase în Franța soția și fiica minoră…așa…soția declară că nu are de gând să se întoarcă niciodată în România…asta este, uite: Expertiza tehnică auto judiciară arată că frânele automobilului nu funcționau corespunzător. Oare erai băut, Mihai? Ia să vedem mai sus, că nu se poate să nu fi zis asta în primul articol…Nu, cum să fie băut băiatul: Alcoolemia doctorului era 0! Deci, crimă! Dar de ce? Începu să recitească cu răbdare, până găsi explicația: Medicul este posesorul unei averi impresionante deoarece, pe lângă câștigurile de invidiat aduse de profesiune, cu doi ani în urmă a fost câștigătorul loteriei de la Monaco. Și atunci, ghici ciupercă…? Nu cumva soția voia să…? Dar nu, uite că mai scrie: Deși principalul suspect este soția, nu s-a putut găsi nicio probă. Păi sigur că nu, sigur că nu biata femeie a făcut asta! Viviana Cerchez, ea e “nod de căi ferate”, cum zicea de profesoara aia a ei. Mai era un articol apărut cu trei săptămâni în urmă, în care se arăta că doctorul murise, că toate tratamentele fuseseră fără rezultat, iar averea sa fabuloasă era moștenită de familia din Franța. Nimic de Viviana Cerchez. Se uită la ceas: cinci. Nu mai doarme, ce să mai doarmă! Se îndreptă spre baie, cu gândul să-și facă un duș rece, dar se împiedică de tobă. Avu chiar sezația că o mână (a lui Silviu? a lui Mihai?) o apucase de gleznă. Se lovi rău cu arcada de tocul ușii și își pierdu cunoștința.

*

Cu vreo trei luni luni înainte, într-o întunecată zi de martie, cinci studenți, trei fete și doi băieți, formaseră un mic grup lângă trecerea de pietoni din dreptul universității. Bărbosul, cu un rucsac verde în spinare, îi domina pe toți, depășindu-i în înălțime cu un cap.

– “Deci”, ce facem, mai mergem, sau îl sancționăm?

– Băăăiii…da’ ce țeapă ne-am luaaat…Să vezi că ăialalți au să treacă la buget!

– Eu m-am înscris dincolo, dar m-am trezit aici! Mânărelile de la secretariat, ce vrei…

– Da’ te cred că îl sancționăm! spuse fata cu părul violet, trăgând dintr-o țigară atât de subțire, încât părea gata să se rupă oricând. Scutură puțin telefonul și trimise un emoticon – o inimă neagră, apăsată cu o unghie neagră. N-ai văzut, este și sexist…

– Da, țipă fata mai plinuță, n-am mai văzut așa prost! Se bâțâie, nu-și găsește cuvintele…Și, într-adevăr, este și sexist! Dacă l-ați fi văzut cum se uita la mine…Ce, n-are nevastă acasă?!

– Are, dar are și amantă, pe Eliza, cică o avem la anul, asistentă la nu știu ce curs al lui. Spun ăștia de anul doi că jupesc pielea de pe noi, au normă la picat. Dacă nu le dăm dreptul…

– Da, cică așa, se băgă și slăbănogul. Nu mai ajungem la buget în veci și pururi cu ăștia…Dar voi ați văzut-o pe Eliza?! Eu am văzut-o…

– Și?

– Bună rău!

– Of, de ce trebuie ca pe lumea asta unii să aibă totul, și alții nimic?!

– Lasă, Adriene, n-o lua în tragic, începu să râdă a treia fată bătându-l pe bărbos pe umăr, ce-i al tău e pus deoparte. Uite, nu-ți place aia de vizavi?

– Stai liniștit, că toate sunt…

– Termin-o! Vrei să cheme poliția? Unde mergem acum? La o vodcă?

– Am eu ceva mai bun, zise băiatul cel slăbuț scoțând pe jumătate din borsetă o pungă de plastic.

– Fraierilor! Eu nu mai stau cu voi în veci, să știți!

– Ia uite-o, măi, că se sperie! Bine, ție nu-ți dăm, n-ai decât! Te ținem pe post de profesoară, dacă tot nu mai mergem niciodată la…mai mergem?!

– Nu, doar am hotărât…Cel mai tare m-a enervat faza cu diazepamele! Lasă că ne trece, și încă cu note mari, vă spun eu cum facem…

– Cum?

– Facem cerere că vrem online, ca în pandemie. Doar așa se face la alte facultăți, noi de ce trebuie să suportăm specimene ca el?

– Atunci povestește tu mai departe, doar înainte ai făcut psihologia, nu așa ai zis? Cum e cu manipularea prin distorsiunea realității?

– Măi, eu pot să vă spun, dar sunteți prea proști ca să înțelegeți. Esența e că victima manipulării se va răzbuna mai devreme sau mai târziu!

– Adică așa cum facem noi acum!

Băieții o luară înainte sărind într-un picior și ținându-se de gât.

– Ți-am zis că n-ai cu cine să-ți răcești gura!

– N-au putere personală! Asta e, vor numai să domine…

– Da’ ce, parcă moșul are?

– Asta-i, fată, că nimeni n-are! Vai de capul nostru…

 

CV literar: