Bogdan-Alexandru Hagiu – Toba (roman-foileton, V)

Capitolul 5. Cine își taie unghiile vineri, își va ucide părinții

 

– Așa, ia și semnează aici!

– Cum să semnez dacă…La asta nu ne-am gândit niciunul!

– Ia și exersează cu stânga, aici, pe bucata asta de hârtie. Așa, până-ți iese cât de cât. În definitiv nu are importanță, tot tu îți recunoști semnătura.

– Dar ce semnătură aveți, domnule! – zise notarul. Eu am făcut ceva grafologie și să știți că nu sunteți foarte echilibrat. Așa, aici…, și aici…Ați citit bine totul, da?

– Lasă-l în pace, nu-l deranja.

“Da, poți să semnezi, asta nu va avea nicio consecință, îi spusese Sorin. Actul se poate anula ușor după aia. Doar nu ai vândut încă nimic, și nici nu trebuie să o faci. Trebuie să vedem cu ce notar e în legătură, și cu ce medic de familie. Să nu dai nimic de bănuit. Am încredere în tine. Hai, că ești tare, tipule!”

Înainte de asta, dis-de-dimineață, Viviana îi dăduse telefon lui Silviu: “Te-ai bărbierit?! Ai aparat electric, nu? Mergem la notar. I-am convins pe zăpăciții ăștia! Taică-tu are Alzheimer, iar mă-ta Parkinson vascular cu demență. Și hai repede, că trebuie să ajung și la raportul de gardă.”

Așa că acum gata, o făcuse! Intră în primul bar și comandă o bere. “Acum nu mai durează decât vreo două zile și semnezi contractul de vânzare-cumpărare. De fapt, luni va fi gata. Și apoi….mâna!” – îi spusese doctorița înainte de a se sui în Lamborghini-ul ăla al ei de culoarea aia turbată. “Iartă-mă, mamă, dar tu de ce nu m-ai înțeles niciodată?! Am învățat și eu cât am putut…Ce, voiai să ajung ca…da, așa voiai! Și atunci cum te-ai mai fi lăudat cu-n nebun?! Și de ce n-ai putut să înțelegi că pur și simplu nu am putut găsi una mai bună ca Eliza? Măcar ea arată bine…De ce n-ai putut înțelege asta? Ei, acum uite că ai Parkinson vascular cu demență! Dar stai, mamă, că numai temporar, știu Sorin și comisarul ce fac. Și au fost destul de fini băieții să mă creadă că nu-mi pasă că-mi pune coarne cu Profesorul.” Mai sorbi o gură de bere. “Rece, dar nu suficient să-mi stingă furia. Am ajuns să beau dis-de-dimineață, dar parcă nu sunt eu, parcă e un film. Auzi, să mă duc la ea că mi-e viața în pericol…Păi principala criminală ești tu, măi nenorocito! Cine țipa la mine?! Auzi, că nu-s în stare de nimic! Păi eu n-am șefă cu care să mă…, și chiar dacă aș avea, n-aș face-o! Adevărul e că trebuia accidentul ăsta, că dacă nu ne despărțeam acum, făceam infarct, diabet sau cancer de la gura ei! Nu știu dacă chiar au vrut să mă omoare Viviana și Alin, dar tu, da! Și acum să vin urgent la tine, că vrei să mă previi de nu știu ce vrăjeli…S-aștepți! Ce, parcă eu nu văd că niciunul n-ajunge la cincizeci de ani fără să fie în spital sau în pușcarie din cauza voastră?!”

Așa că Eliza zăcu pe parchet până la patru după-amiază, când a găsit-o Viviana Cerchez. Doctorița sunase la ușă, și, văzând că nu primește răspuns a apăsat clanța. “A lăsat ușa deschisă, tembela! De parcă nu-i destul de…”

– Vai de mine, ce-i cu tine?!

Ignorând noțiunile elementare de prim ajutor, îi flectă gâtul ca să îi privească fața.

– Nnnn…nnuu…

– Ce-i cu tine?! Trezește-te! Ce-i cu tine, ai căzut?

– Da, spuse Eliza deschizând ochii și ducându-și mâna la partea stângă a capului. Pe tâmpla și obrazul stâng începea să se întindă o vânătaie urâtă. Primul lucru pe care-l făcu fu să privească spre laptop. Intrase în stand by, normal. Era pe pat, pe patul nestrâns. Doar o atingere și s-ar fi deschis la articolul cu Mihai, doctorul care chipurile își omorâse părinții. Sau ar fi fost suficient poate să se așeze Viviana pe pat și să-l miște.

– Ai căzut când ai vrut să mergi la baie, nu?

– Da, vrei, te rog, să îmi aduci un prosop cu apă rece?

– Sigur…sigur…- spuse Viviana repezindu-se spre baie.

Între timp Eliza se ridică de pe jos și închise laptopul de la buton. Nu se simțea amețită, dar o durea capul. Doctorița veni repede, înfășurându-i un prosop ud în jurul capului.

– Cum s-a întâmplat? Cum de ai căzut? Ai amețit?

– Nu, lasă-mă că n-am nimic.

– Dar acum îți vine greață? Vezi bine? Ai zgomote în urechi?

– Ți-am zis să mă lași în pace? N-am nimic, dar am stat pe podea toată ziua, am căzut azi-noapte când am vrut să mă duc la toaletă. Așa că voi merge acum, scuză-mă!

Viviana ridică din umeri, se așeză pe un fotoliu și începu să caute grupuri umoristice pe Facebook.

– Scuză-mă, dar vreau să și mănânc ceva. Vrei să mănânci și tu? Te invit, am păstăi și friptură de vită.

– Nu, dragă, ia și mănâncă, refă-ți puterile, și când ești gata, vino aici să finalizăm ce am început. Cred că ajunge, cucoanele astea de mâine și poimâine nu au nimic deosebit. Vai de capul lor, să le lăsăm în pace. Tu ziceai că să avem câte o mână pentru fiecare zi a săptămânii, dar eu zic că nu e neapărat necesar. Dar azi mai avem ceva treabă cu Mihai. Nu vreau să poată lupta pe cealaltă lume, pentru că oricum pe lumea asta nu a luptat cinstit.

– Ce vrei să spui?

– Ai să vezi îndată. Am să-ți spun. Du-te și mănâncă.

Prin ușa întredeschisă a bucătăriei Eliza o auzea pe Viviana vorbind la telefon: “…nu se poate, dragă, să nu vină studenții deloc la cursuri…păi ce-or să știe ăștia, ce medici or să fie?….păi fac grevă că nu înțeleg nimic, nu că vor să chiulească, așa să știi!…așa, să vină să asiste la cursuri rectorul, decanul, prodecanul, și care nu-i capabil să zboare, că mai sunt oameni valoroși din urmă care trebuie să promoveze, nu să se pensioneze asistenți sau șefi de lucrări…” Simți miros de fum de țigară și se grăbi să revină în cameră pentru a deschide geamul. Viviana revenise la țigările ei învelite în hârtie mov.

– Știi bancul cu “să aibă totuși ș-un pic de mov”?

– Da, îl știu…Ei bine, uite ce a făcut acest Mihai, adică ce mi-a făcut: eram colegi de grupă, din anul întâi, și omul nu voia să învețe. Zicea că nu are nevoie de preclinice. Așa că mă invita la cofetărie, la film, la teatru, dar asta numai ca să copieze de la mine la lucrările de control. Eu sunt mai…după cum poate vedea oricine am niște trăsături faciale mai pretențioase, așa că toată lumea se mira cum de un băiat așa frumos ca el se uită la una ca mine. Dar nu mă avea numai pe mine. Mai avea pe una din cartier cu el cu care făcea sex. Mie îmi spunea că să așteptăm până ne căsătorim, că așa e bine, așa poruncește religia. Numai că în anul patru a început să prindă meserie, știa mai bine ca mine. Nu mai avea nevoie de mine, așa că într-o zi prin anul cinci, mi-a zis că nu ne potrivim la învățat, că el vrea să plece din țară, și are nevoie de o fată pe potriva lui, una care să îi fie un sprijin profesional real, așa a zis. Doamne, cât am mai plâns! Mai ales că notele nu se luau pe drept, ți-am mai povestit asta. Așa că acum vreau să-l las fără apărare pe lumea cealaltă, să sufere măcar acolo, cel puțin tot atât cât am suferit eu! – înșfăcă făcălețul și începu să lovească cu putere mâna mare și acoperită de păr scurt și negru.

Țiuuuuuuuuuuuuu!!!!!!Liiiiuuuuuuuuuuuuuu!Taaaaaaaannnnnn!

– Stai să-i dau și eu lui Silviu câteva! Parcă mângâierile lui nu erau mincinoase?! zise Eliza înșfăcând bățul de tobă.

Buummmmmmm! Duuuuummmmmmmmmm!

– Dar tu, tu ești frumoasă!

– Asta-i, că nu mi-a văzut sufletul niciodată, nu am fost niciodată altceva decât păpușa lui pentru sex!

– Și de ce ai stat?

– Pentru că…fiindcă…pentru că mi-a plăcut.

– Asta-i, că eu n-am avut așa ceva, nici măcar asta, n-am avut nimic, înțelegi?! NIMIC!!!

Începu să lovească cât de tare putea în mâna doctorului mort de cancer.

– Na! Și na! Culmea-i că s-a întors în țară acum vreo doi-trei ani. Era putred de bogat. Mai câștigase și un bilet de loterie nu știu pe unde. Și a venit aici, să facă spitale, să salveze oameni, sigur, de parcă chiar i-ar fi păsat, doar eu îi știu caracterul. Numai că norocul nu ține la infinit, și s-a îmbolnăvit de cancer. Îl avea, de fapt, că i-au descoperit metastazele. Și aici, ține-te bine! Venise singur în țară, divorțase sau era în divorț, ceva de genul ăsta, avea ș-un copil în Franța, mă rog…deci, singur fiind omul, și bolnav, mă caută și îmi zice că de fapt m-a iubit doar pe mine toată viața, și că doar dacă stau cu el ar avea o șansă de vindecare, chestii de astea…La banii lui, a preferat să stea internat în spitalul ăsta, care nu că nu ar fi dotat, dar nici minuni nu face. Cică doar ca să fiu cu el, să-l țin de mână…De mâna asta, în care dau acum!

Țiuuuuuuuuuuuu!!!!!! Taaaaaaaann!!!Liiiiuuuuuuuuuuuuuu!!

”Tu i-ai aranjat accidentul, nenorocit-o, tu și bandiții tăi, și acum minți cu atâta nerușinare!”

– Și de ce vrei să-și omoare părinții?

Viviana tresări.

– Nu mai este cazul, că au murit într-un accident, puțin înaintea lui. Dar, sincer, m-am bucurat, pentru că tată-su îl învățase să se poarte așa cu fetele. Altfel ar fi fost poate un băiat bun. Iar maică-sa îi zicea tot timpul…adică n-am de unde să știu ce-i zicea, dar o vedeam cum se uita la mine. Și nu numai pentru că eram urâtă, dar mai ales pentru că nu aveam bani. Iar lor le trebuia o noră cu bani!

– Deci chestia asta cu cine-și taie unghiile vinerea nu are sens. De fapt am găsit-o eu într-o carte sau mi-ai zis-o tu? întrebă Eliza cercetând cu privirea rafturile bibliotecii.

– Nu mai știu, am uitat tot! Ia scoate sticla aia de whisky, că doar n-am băut-o pe toată.

Eliza ieși și se întoarse cu sticla și două pahare.

– Și totuși, cred că tu ai venit cu ideea aia, cu ucisul părinților, și spuneai că faci rost de mâna care trebuie că să punem băieții să dezgroape din cimitir mâna unuia care tocmai murise de cancer, că așa mă voi răzbuna mai bine pe Silviu…

– Nu-mi amintesc nimic, dragă, ți-am spus că nu-mi mai amintesc nimic…

– Păi da, că odată cu unghiile ăstora sar și bucățele din tine!

– Ce-ai spus?!

– Că blestemele se întorc înzecit. Amândouă suntem amenințate de ce le-am menit morților ăstora. Și lui Silviu…

Viviana o privi prin fumul de țigară și sorbi lung din pahar.

– Nu-mi pasă!

– Vai, eu abia acum mi-am dat seama că am stat toată ziua leșinată și nici n-am fost la serviciu! Stai să dau niște telefoane! Cât e ceasul?

– Cinci jumate.

– Oricum nu mai găsesc pe nimeni. Dar măcar să văd ce au zis de mine…Sau chiar să mă duc acolo, în definitiv sunt cei care au ore de la șase la opt…Dar nu, că e vineri, și vinerea e numai până la șase…Scuză-mă puțin!

Ieși cu telefonul pe balcon. Formă numărul lui Silviu. În display, prin geamul murdar de la balcon, putea ghici silueta Vivianei. Nu se mișca din fotoliu. Chiar nu e curioasă să audă cu cine și ce vorbește la telefon?! Dar Silviu nu răspunse. “Ah, nenorocitule, ești în pericol de moarte, pricepi?!”

– Viviana, am vrut s-o sun pe cea mai bună prietenă a mea de la serviciu, dar nu răspunde. Azi ar fi trebuit să am două seminarii, și sunt îngrijorată. Văd că nu am niciun mesaj, în situații de astea te caută studenții…Vrei să mă duci tu cu mașina până la Universitate? Poate mai găsesc pe cineva…Of, Doamne, mor de frică!

– Da, bine, pune ceva pe tine și hai.

Nu a apucat să se rujeze decât în mașină.

– Dă-ți și cu pudră, să acoperi echimozele alea! Vai, dar ce buze ți-ai făcut, parcă ești arlechinul din filmul ăla horror. Uite, ia și te șterge!

Îi întinse un pachețel de șervețele uscate, mișcare care o făcu să piardă pentru o secundă controlul volanului. Fu cât pe ce să intre într-o coliziune frontală.

– Vaaaaaaiiiiiii!!! Eu nu mai merg cu tine, să știi! Mai ești și băută, dacă…

– Lasă, fată, că eu cunosc…mă rog, nu te interesează pe cine cunosc eu. Hai, c-am ajuns! Jos din mașină!

– Mulțumesc, pe mâine atunci!

– Dar ce mai facem mâine? Ziceai că…

– Vedem noi ce facem, mai stăm de vorbă…Poate reușim să aducem speranță în viețile noastre. Hai, pornește, că te claxonează!

– Pe mine mă claxonează? Bine, pa!

Mai găsi doi colegi care stăteau în biroul comun și se uitau fiecare pe laptopul său, unul la niște reclame de haine bărbătești, celălalt la un meci de fotbal. Cel cu fotbalul schimbă imediat cu o fereastră ce conținea rezumatul unei lucrări științifice, dar se auzea în continuare comentatorul sportiv.

– Bine, băieți, bine…văd că m-ați așteptat până la ora asta…Nu vă faceți griji, conducerea știe ce probleme am avut.

– Nu ne facem griji, conducerea are probleme cu prostata, nu noi, zise cel cu reclamele și râse gros. Celălalt, după o scurtă ezitare, îl imită.

– Și auzi ce curs opțional a mai avut și semestrul ăsta, cică “Manipularea psihologică în istoria contemporană”. Dracaleții vorbesc peste tot, cică le-a zis numai prostii! După trei cursuri nu i-a mai venit niciunul, ți-a spus, da? Așa că la anu’ s-ar putea să aveți necazuri, porumbașilor!

Eliza ieși trântind ușa. Dacă Profesorul moare, ăștia o dau afară fără să mai discute ceva. De aceea trebuia să ajungă în scurt timp profesor plin și cu o funcție de conducere. Abia când trecu pe lângă avizier realiză că nu mai erau cursuri de o săptămână, acum se aflau în plină sesiune. „Ce-i cu mine Doamne, ce-i cu mine?!” Acum unde să se ducă prima dată, la poliție sau la Silviu? Dar ce să spună poliției? Că are halucinații? Că bate într-o tobă făcută din mâini de morți și de vii? Pentru că una dintre mâinile rămase era de la o femeie care trăia încă, deși avea cancer osos. “Hai să-ți zic ce am pentru tine, o mână dreaptă de mai sus de cot, o operăm azi, săraca fată! Îți trebuie toată, sau numai de la pumn? Eu zic s-o iei pe toată, poate-ți trebuie pentru margini, că n-are cum să-ți iasă perfect rotund, nu m-oi fi pricepând eu la croitorie, dar…” Nici măcar nu o cunoștea, oare cum s-o fi simțind? Mai ales acum, după ce toată săptămâna înghițise toate blestemele? Of, Doamne, ce-am făcut?! Iar Silviu nu-i acasă! Pe unde umbli, amărâtule?! Prin ce bar, prin ce…

– Ce cauți aici?

– Deschide, să n-audă vecinii!

– Ți-am zis că…

– Hai odată, deschide, șuieră femeia abia deschizând buzele. Ai să vezi că e important.

Ajunsă în sufragerie, începu să țipe:

– Măi, vrea să te omoare, nu pricepi?!

– Acum n-aud vecinii?

– Măi, ești beat criță, ce-i cu tine?

Abia atunci dădu cu ochii de ciotul acoperit cu pânză neagră. Cuprinse, cu degetele, ușor și tandru, spațiul de dedesubtul bandajului, iar el simți cum îl ia de mână, pentru prima dată simți că are mâna la loc. Putu să o strângă și el la rândul lui, dar printre degete, a despărțire.

– Nu mai am ce discuta cu tine. Din cauza ta am ajuns în halul ăsta, mă râde tot orașul de încornorat ce sunt, dacă nu te iau la bătaie e numai pentru faptul că nu vreau să am de-a face cu poliția. Ieși afară!

Eliza oftă.

– Chiar dacă ai dreptate, fă efortul și ascultă-mă. Sau, mai bine zis, povestește-mi totul, pentru că femeia asta, Viviana Cerchez, vrea pur și simplu să te lase fără o lețcaie, și poate chiar să te omoare. Am vrut să mă duc la poliție, dar nu aveam nimic concret, și numai pe supoziții ăștia nu se mișcă…

– Și dacă nu ai nimic concret, de ce ai mai venit la mine?

– E complicat, e vorba de niște ritualuri păgâne, care, combinate cu Imovane-ul, pentru că am luat zilele astea Imovane…

Bărbatul o privi lung.

– Oi fi eu beat, dar tu ești de toate. Și beată, și nebună, și…

– Chiar dacă este așa, fă bine și-mi povestește totul!

– Fă tu bine și ieși afară, până…

Eliza îl apucă de umeri, zguduindu-se de plâns:

– Povestește-mi totul!

– Hai în bucătărie și pune de cafea. Dar după aia pleci, să știi. Dacă nu, chem de toate, și poliție, și salvare, și…

Așa că acum aflase totul și trebuia să acționeze într-un fel. Poate nu e totul pierdut. Plecase de la Silviu fără să se sărute, fără să…se despărțiseră ca doi străini. Dar cu promisiunea că luni se vor duce împreună la poliție. “Dar Sorin…” “Chiar pe el îl bănuiesc că nu este polițist. Și ălalalt, la fel. Nu din sala de sport îi iei, măi prostule! Nu mai vorbești cu nimeni, nu mai semnezi nimic! Ah, de ce nu au program sâmbăta și duminica?!” “Să sunăm la 112!” “Și ce le spunem? Vrei să luăm și amendă pe deasupra?” Rămăsese singur în casă, cu fața aia a lui…

Acum mai avea vreun rost să mai stea de vorbă și cu Mihai, fostul iubit al Vivianei? Parcă ce mai avea să-i spună? Ce să mai afle? Mai bine să doarmă, să uite totul, măcar până dimineață. Dar nu putea adormi, se răsucea de pe o parte pe alta de parcă ar fi fost un cobai pe roată, cum au cei de la Biologie. Teamă și sudori reci. Fiori de frică de-a lungul coloanei vertebrale, care ba se încălzea, ba se răcea. Sindrom de sevraj, cum se cheamă ăsta? “Parcă mă caută el pe mine, Imovane-ul ăsta…Ia să mai ia unul, doar în seara asta…Și nu ar fi mai bine să-l las în pace pe Silviu? Mie ce-mi iese din toată afacerea asta? Mâine nu o mai primesc pe Viviana, arunc toba aia, și…” ”Ba s-o primești, ba s-o primești, și să strângeți probe contra ei, că trebuie pedepsită ticăloasa asta! Păi hai să-ți povestesc ce mi-a făcut mie, hai să auzi varianta mea…” “Mihai, domnu’ doctor, pleacă și lasă-mă-n pace, vreau să dorm acum, vreau să scap de voi toți, ce, mâine să-mi vină și aia fără mână din umăr sau din cot, că nici nu mai știu…Lăsați-mă, duceți-vă!” “M-a șantajat, nu vreau să discutăm acum ce i-am făcut eu ei, vreau să discutăm ce mi-a făcut ea mie. Povestea a început cu mai mulți ani în urmă, când a avut destui bani să angajeze detectivi sau ce-or fi fost, care să-mi facă niște poze compromițătoare. Recunosc că nu am fost ușă de biserică. Asta mi-a distrus căsnicia, i le-a trimis lui nevastă-mea. Dar cel mai groaznic pentru mine a fost că a strâns o grămadă de documente cu toate culpele mele profesionale. Hai, fără familie mai puteam supraviețui, dar fără meseria pentru care am sacrificat totul, nu! Aveam un dosar mai ceva ca cele care se făceau pe vremuri la Securitate! De parcă ea nu greșește nimic…Nu numai că greșește, dar o face și intenționat, ca de exemplu cu iubitul tău, Silviu. Dar eu nu am caracterul ei…Pe mine a început să mă șantajeze, din cauza ei m-am întors în țară, trebuia să-i trimit pacienți, că altfel…Știa și de banii câștigați la loterie, și voia să i-i dau ei pe toți. Numai că astfel aș fi ajuns la fundul sacului, nu mi-ar mai fi păsat de nimic, și nu i-aș mai fi trimis pacienți. Și asta ar fi fost o problemă pentru ea, că e pe ducă din spital, toți o urăsc și vor s-o înlocuiască. E drept că și-ar putea face o clinică privată cu banii pe care-i are, dar și acolo ar depinde de alții. Așa că situația era mai mult decât încurcată, și ea însăși nu mai știa ce și cum să facă. Așa că a abordat o tactică nouă, a început să-mi zică că noi ne-am iubit când eram tineri, și că ea mă iubește și acum, și hai să fim fericiți măcar atât cât mai avem de trăit…Când am respins-o a turbat de tot. Sunt convins că ea mi-a “meșterit” mașina. Și nu mi-am dat seama de la început că doar la viteze mici ținea frâna. Săracii mama și tata! Au murit din cauza mea, din cauză că acum douăzeci de ani m-am încurcat cu muierea asta!” “Acum douăzeci de ani ai profitat de muierea asta, cum îi zici tu! Ți-ai bătut joc de sufletul ei, că poate nu ajungea așa!” “Așa sunteți toate, doar noi suntem vinovați! Dacă te interesează, ea m-a agățat, cum se zicea pe vremea noastră. Și..” “Nu trebuia să continui! Acum ai pățit ceea ce ai meritat!” “Poate…Cred că de stres m-am îmbolnăvit. Asta-mi mai lipsea, cancer, când am aflat s-a prăbușit cerul pe mine. Iar ea, nenorocita, zicea că să-mi fac testamentul pe numele ei, că dacă nu, ea va publica în toate ziarele cum am greșit eu diagnosticele și au murit oameni din cauza mea. Se aliase și cu un fost coleg de facultate, fost prieten, care mi-a făcut mai mult rău chiar decât ea, dacă se poate așa ceva, dar asta e altă poveste. Fusesem deja atacat în presă. Și, cum să-ți spun, chiar să știi că îmi păsa mai mult decât de orice de reputația mea. Ai crede că nu-ți mai pasă ce se întâmplă cu tine după ce mori, cu trupul tău, cu memoria ta, dar să știi că nu e așa. De fapt, ai să vezi, că ai să ajungi și tu pe patul de moarte, de asta nu e scutit nimeni. Nu am avut voie să mă duc la un spital mai bun, să mă tratez mai bine, a trebuit să stau aici, la dispoziția ei, să mă amenințe că dacă nu semnez se duce la toate ziarele. Norocul meu și ghinionul ei a fost că am făcut blocaj renal și am murit înainte să cedez psihic și să semnez testamentul ăla întocmit de ea. Așa că acum toți banii îi rămân fetiței mele. Dar văd că necazurile mele nu s-au terminat, mi-ați luat mâna și ați pus-o în toba aia! Te rog să mi-o scoți de acolo! Pune ce mâini vrei, ale cui vrei, dar scoate-o pe a mea!” “Doar nu vrei să ți-o pun înapoi în sicriu, ca Gicuță?” “Gicuță?! A, vagabondul ăla din curte…Nu, vreau doar să mi-o scoți din toba aia nenorocită, a cui a fost ideea, a ta sau a ei? Să nu mai mă umplu de păcatele celorlalți când o bateți ca două căpiate. Mi-ajung ale mele! Poți s-o arunci în foc, nu mă interesează. Am auzit ce ziceți, că nu mai am cu ce lupta pe lumea cealaltă…Prostii…Dacă aș fi fost chirurg, poate aș fi ținut la mâna dreaptă, dar așa…Așa, nu mai vreau nimic din trupul meu! Amintirea să-mi rămână, medicul care a salvat mii de vieți, medicul care s-a întors să-și ajute compatrioții, asta mă interesează! Să n-o lași să-mi spurce amintirea! Hai s-o omorâm! Am să te ajut!” “Cum s-o omorâm?” “Nu știu, dar așa trebuie, asta merită! Cu tine nu cred că am nimic, ea ți-a băgat în cap până și ideea cu toba asta. Oi fi tu la istorie antică, sau la istorie medievală, dar eu o cunosc pe Viviana, când are un pic de timp liber devorează pseudotratate de psihologie, despre manipularea minții. Și asta numai în scopul de a-i folosi pe toți cei din jurul ei.” “Eu nu-mi mai amintesc nimic…” “Cred și eu că nu-ți mai amintești…La cât diazepam ai luat până acum, în momentul din care ai luat Imovane nu-ți mai amintești nimic din ce ți s-a mai întâmplat mai departe. Totul nu e decât frânturi de vis…” “Și ce să fac, cum să scap?” “Trebuie să te duci la un psihiatru, să aibă grijă de tine, dar sâmbăta și duminica nu găsești pe nimeni, țin telefonul închis. Așa, puțin, cât mă pricep eu, mâine, adică azi de fapt, să iei doar o jumătate, pentru că n-ai să poți rezista fără…” “Și să-mi apară duminică noaptea femeia aia cu tumori osoase…cine-i? Ce-i cu ea, că nu mai știu?” “Asta-i o fostă prostituată, are SIDA. A făcut Spania, Italia…La un moment dat era în salon cu mine…de fapt într-o rezervă cu hol comun…Cred că tot Viviana ți-a dat mâna ei, nu?! Urmărește ceva, să vă dea ceva din soarta ei nenorocită, ție și lui Silviu…Auzi, că cine-și taie unghiile vinerea își va omorî părinții! De parcă eu mi-am omorât părinții, nu ea mi i-a omorât!” “Dar Silviu își omoară părinții cu actele alea! Nu că pe de-o parte nu mi-ar părea bine, că prea m-au năpăstuit, dar…Auzi, dar nu se întorc și contra ei blestemele? Doar împotriva mea?” “Nu-i pasă, n-o cunoști….” “Și de la femeia asta care a făcut Spania ce putem păți, eu, Viviana sau Silviu?” “Nu știu, să luați din caracterul ei…Are un copil, un băiat de vreo paisprezece ani. O auzeam cum îi povestea celeilalte femei din rezervă, că vorbea atât de tare că trezea lumea din blocurile de vizavi de spital. Îi spunea că acum doi ani, când a fost treaba cu COVID-ul, ea s-a dus și le-a făcut un tămbălău monstru profesorilor. A ajuns în cancelarie și a început să-l injure pe directorul școlii. Și toți au tăcut mâlc de teamă să nu-și piardă slujba. Și că acum de abia așteaptă să se externeze și va face la fel, că nu se poate să nu termine copilul anul școlar din cauză că fac profesorii grevă. Și că se va duce, așa bolnavă cum e, să-i întrebe ce înseamnă aia analfabet functional, ce, ei degeaba sunt profesori, nu știu să-și facă meseria? Sau nu i-a dat dreptul directorului? Că a ajuns la două mii de lei ca să treacă anul…Că dacă nu-i motivează băiatului toate absențele, îi dă în judecată, pe toți, pentru că în situația asta băiatul nu-și mai primește bursa socială, și tot așa, de îmi venea să urlu mai tare decât de la durerile care oricum nu mă lăsau să dorm. Mă enerva cu atât mai mult cu cât știam prea bine de ce-s în stare unele ca ea, cum aruncă cu noroi în toți numai așa, de viciu, cum tot ele zic.” “Bun, dar ce legătură are cu Viviana? Adică ce vrea Viviana de la ea?” “Nu știu, trebuie neapărat să aibă vreo legătură?” “Da, trebuie, pentru că nici o mână nu mi-a dat-o întâmplător.” “Nu știu”. “Și nici mâna pentru mâine, sâmbătă? Că eu nu-mi mai amintesc nimic, parcă mi-a adus-o oamenii ăia din cimitir, ziceau că e de la o bătrână…” “Nu, nici de aia nu știu nimic.” “Atunci du-te, lasă-mă să cad într-un somn adânc și negru, să nu-ți mai văd mutra aia strălucind prin cameră!” “Stai! Ba știu! N-am vrut să-ți spun, ca să nu-i faci rău și tu. Promite-mi c-o lași în pace, că a suferit destul, săraca.” “Bine, îți promit.” “Prostituata, de ea e vorba…e una dintre femeile cu care m-am destrăbălat la greu…cele mai compromițătoare poze pe care le are Viviana sunt cu ea. Nu ne-a venit să credem când ne-am reîntâlnit în circumstanțele alea. Viviana n-a recunoscut-o de prima dată, dar apoi: ce surpriză, porumbeilor, nu vreți să ieșiți în curte să vă plimbați? Și special ne-a pus în rezerve alăturate, cu ușile alea care stăteau tot timpul deschise, ca să ne vadă cum suferim, să vadă cum ne plângem de milă unul altuia, să vadă cum ne ferim să ne privim trupurile care altădată ne aduseseră atâta placere, și care acum erau sluțite de boală. Ei bine, nu sunt sigur, dar cred că nu era necesar să îi amputeze brațul. M-am uitat și eu pe radiografie. Dar mi-a închis gura imediat, amenințându-mă că dă totul în vileag, și din erou national ajung monstru.” “Păi chiar ești monstru, dacă nu te superi! Cum o cheamă?” “Cristina.” “Cristina și mai cum?” “Nu știu, n-am știut niciodată…” “Atât de mult ți-a păsat de ea! Uite de asta nu meritați nimic, măi…Copilul, băiatul, e al tău?” “N-am de unde să știu, e drept că acum paisprezece ani mă întâlneam cu ea, și apoi nu ne-am mai văzut o vreme…dar nu a zis niciodată nimic de vreun copil, prima dată am auzit asta când povestea la spital.”  “”Porcule! Măcar ți-a dat și ție SIDA?” “Nu, că mi-au făcut toate analizele…” Eliza se întoarse pe partea cealaltă și își trase colțul pernei peste cap. “Trebuie s-o caut, s-o previn. E de o gelozie patologică Viviana asta! Nu-i ajunge că a lăsat-o fără braț, va căuta să se răzbune în continuare. Îmi amintesc acum cu câtă plăcere mângâia bucățile de piele ce umpleau golurile dintre mâini, cu câtă ură le lovea cu bățul de tobă…Trebuie neapărat să o găsesc. Auzi!, Cristina și nu mai știu cum…” Își auzi respirația, pe nas, de câteva ori, pe cale de a se transforma în sforăituri. ”Ce bine că dorm!” “Stai, că n-am terminat! Mă faci pe mine porc? Dar ce, vrei să zici că tu te înțelegi cu vreun bărbat? Crezi că eu nu știu cartea aia în care vă învață că orice este agresiune, până și tăcerea?! Crezi că nu știu că încă de la prima întâlnire începeți să ne testați după schemele din cartea aia? Și normal că nu avem cum să promovăm, pentru că ne spuneți toate bazaconiile până vă contrazicem. Și de atunci, ține-te! Gata, am pătruns în ființa voastră, v-am agresat cu scopul de a vă domina! Iar dacă suntem de acord cu tot ce ziceți, nu avem personalitate…Așa că orice zicem sau nu zicem, tot rău ieșim! Iar copilul e folosit numai ca să ne luați banii. Păi cum să fie copiii ăștia buni dacă toată viața au fost purtați prin tribunale, siliți să depună mărturii strâmbe contra taților? Ne acuzați de rele tratamente ca să obțineți o pensie de handicap psihic. Cum crezi că și-a crescut Cristina copilul?! Bine că am murit, că cine știe ce-mi mai făceau ăștia doi. Nici nu mi-a spus, probabil că pregătea ceva…Nu, sigur nu e al meu, că m-ar fi executat ea, nu mă lăsa în pace. Dacă ai fi văzut-o pe fiică-mea, ce o învață maică-sa…cum vorbea cu mine…” Dar Eliza nu-l mai auzea. Era pe o câmpie verde, printre războinici sciți care vânau drepnele cu arcurile. Și își auzea respirația ce se transforma treptat în sforăit. Iar păsările se speriau și zburau tot mai sus, acolo unde nu le ajungeau săgețile. Apoi a venit șamanul cu o tobă din mâini de om. Bătea în ea cât putea de tare, iar din vârfurile degetelor curgea sânge. Iar păsările au început să cadă, una câte una.

 

CV literar: