Lucian Muscurel – Retrospectivă artistică din cronici teatrale

MICUL ECRAN.

Cum recităm, ce recităm, cînd, cu ce simțire şi în fața cui ?  Se spune, şi este aproape adevărat  (demn de toată atenția este faptul că se spune destul de des) actorii, şi mă gîndesc la cei tineri, deci la cei maleabili, recită la fel. Poate că şi poezia este de vină, îndrăznesc să adaug. Dar sub acest nume sublim nu trebuie să împingem lucruri străine de ea. Pentru că sub cupola transparentă şi plină de vrajă a acestei academii, vorbind, fireşte, în absolut, nu trebuie să intre decît aleşii. În momentul în care ,,un nechemat” intră totuşi, nu știu în puterea cărui mister, cel puțin „un ales” se ridică şi pleacă. Şi cine știe cît timp oamenii de bine îl vor căuta, și cît de greu le va fi să-l facă să creadă că intrusului nu i s-a dat acolo nici o atenție înainte de a fi invitat afară, că nu a reuşit să înşele pe nimeni în lumea aceasta. Deci, în nici un caz poezia nu trebuie chemată să justifice recitările uniforme. Ai nu numai dreptul, ai datoria sacră de a alege ce este mai bun. Dacă îți place o poezie, dacă spiritul ei îți spune foarte mult atunci cînd o citești pentru tine, în gînd, cînd te atrage iar şi iar cu ideile şi te impresionează noblețea limbii acelei poezii, spune-ne-o şi nouă, fă-ne-o şi nouă cunoscută, deşi presupui că o ştim, recită-ne-o, dacă vrei, în spiritul tău curat, neinfluențat, ne-complexat, în limba ta aparte, încearcă să fii singur cu tine şi în fața noastră şi nu ne va fi greu să recunoaştem si să punem asupra ta pecetea unei personalități distincte.

Mobilul acestei rugări, în fond, este frumoasa speranță pe care ne-au dat-o tinerii actori recitînd la televiziune poezii de Ion Gheorghe, Geo Dumitrescu, Ion Horea şi Ion Brad. Ştim cît de greu lucru este să reciți un poem de lon Gheorghe. El ne privește din oglindă suspicios, cunoscîndu-şi universul, timpul şi mai ales cunoscîndu-ne. Stilul poetului este evident dificil. Nu te apuci de Ion Gheorghe dacă vrei să ai succes uşor şi rapid, dacă nu vrei să treci pretențios cu tine însuți prin această viață. Și iată că tînărul Lucian Muscurel este un erou exemplar. Nu numai că a recitat interesant, inteligent, uimitor de plin de gînduri şi de sensuri, dar cred, sper, poetul însuși, agitat şi cu o fire amară, s-ar fi înseninat o clipă, despovărat de grijă, ideile lui atît de generos omeneşti atingînd cu precizie punctul nostru cel mai sensibil. Poemul Vine iarba, un poem excelent, a avut succes de public.

Și, la antipod, dar, tot în sens fericit, ca stil de a recita, ca ton bine ales, oferindu-ne un spectacol de lirism autentic, Florian Pitiş cu Umbra plopilor de Ion Horea. Cald, umbros aș spune, plin de evlavie în fața unei poezii perfecte, eminescianizînd. Ce ne putem mai mult dori ?

Există în fonoteca de aur de la radio un exemplu urias. Calmul, ardoarea, noblețea de spirit, infinitul şi umilința, adevărul, timpul care trece şi marea, amarul, toate adunate într-o poezie, într-o voce, într-un poet:  „Noapte la mare” – Lucian Blaga.

(Constanța Buzea, Dacă îți place o poezie – România literară, 29 aprilie 1970, p. 27)

 

***

După datele sale exterioare recitalul poetic, ținut de Lucian Muscurel pe scena Student-Clubului, poate fi cotat de oricine ca monolog. Curios., însă, că actorul student la I.A.T.C., îi refuză o asemenea accepție, considerîndu-i spectacol de grup. El se face, după propria-i mărturisire, interpretul unei idei regizorale, poate nu destul de noi, dar, evident, puțin speculate de programele cluburilor noastre culturale: aceea că actorul (unui recital de versuri sau, în genere, al teatrului de cafenea) trebuie să comunice cu publicul său la modul cel mai natural, adică în absența oricăror accesorii care l-ar predispune la morgă, la artificiu și perorație; în virtutea acestei convingeri, el exclude cadrul esențial al decorului, microfonul, interlocutorii scenici. Singurul său partener devine, în asemenea împrejurări, publicul, iar sala capătă funcționalitatea unui nelimitat podium. Actorul pășește în lumină de undeva de la o masă, își caută imperturbabil un scaun de care se va sprijini, îl găsește incomod, își alege altul, totul desfășurîndu-se sub privirile indiferente ale celor din jur. Și deodată, profitînd de un moment de acalmie sau invitînd prin statura sa mută la tăcere și atenție, își începe recitalul. Eventualelor reacții, favorabile sau inhibatoare, actorul le răspunde, mimînd o providențială prezență de spirit, cu poeme special pregătite și, pe cît posibil, adecvate împrejurărilor, din Anna Ahmatova sau M. R. Paraschivescu, Gh. Astaloș și Ion Mircea. Așadar, repertoriul microrecitalului dintr-o seară anume nu are o componentă anterior stabilită, ci numai una întrucîtva previzibilă. Am putea spune că nu-i este cunoscut nici chiar recitatorului, configurîndu-se din mers prin participarea publicului. E limpede că într-o asemenea viziune recitalul divaghează de la normele curente ale monologului. Fiecare piesă lirică devine o replică la reacția spectatorului, iar spectatorul devine ad-hoc partenerul neavertizat al interpretului. Actorul își realizează aceste intenții cu o siguranță care le conferă rigoare de program și care îi probează, într-un fel, experiența. De fapt, se știe că L. Muscurel este unul din „veteranii“ teatrului de cafenea din cadrul Student-Clubului, figurînd în ultimul timp în distribuția celor mai importante înscenări: „Carol“ de Mrozek, „Colonia penitenciară“, după Kafka, „Hei, voi cîntăreți de jazz“, „50/3 G.A.“ etc.

(Mihai Dascăl, Grupul de poezie și rigorile microrecitalului – Viața Studențească, 14 aprilie 1971, p. 6)

 

***

Poate, pentru a realiza un acord, regizorul ar fi trebuit să fie el însuşi pînă la capăt, modern, adică dispus să rişte, adică îndrăzneţ — şi să-l distribuie, de pildă, în rolul titular pe singurul interpret ce practică un joc cu adevărat proaspăt în spectacol — Lucian Muscurel. Îl asculţi pe acest tînăr, rostind rar, simplu, punînd accent pe fiecare idee şi pe fiecare nuanţă, tiradele renascentistului Pala, şi te gîndeşti ce ar fi însemnat prezenţa lui în rolul inteligentului Domn al ţării, constrîns să dejoace o conspiraţie atît de vicleană ca aceea a Doamnei Clara. Şi, păstrîndu-ne în cadrul impresiilor şi sugestiilor, poate că tînărul interpret ar fi fost în măsură să transmită mai limpede şi acea filiaţie spirituală pe care unele nelinişti şi simulări o realizează între voevodul român şi prinţul Danemarcei.

(G. Paraschivescu – Teatrul, mai 1972, p. 44).

 

***

De peste un deceniu, din martie 1961, cînd în sala de concerte din strada Nuferilor avea loc cel dintîi recital public de poezie al Radiodifuziunii, asemenea manifestări artistice au devenit tot mai frecvente, recitalurile — acum lunare — ale Radiodifuziunii stimulînd — pe cîteva scene — „revenirea poeziei la rampă”. Acum spre sfîrşitul stagiunii 1971—1972, acest Studio a făcut încă o dată dovada receptivităţii publicului la spectacolele de poezie, a gustului tot mai elevat al acestuia. Se relevă astfel că în Radio, poezia are şi poate să aibă şi mai mult, unul dintre mijloacele de largă şi fidelă răspîndire. Am participat, luni seara, la un recital în care interpreţii poeziei au fost doi reputaţi maeştri ai scenei româneşti : Emil Botta şi Clody Berthola, alături de care tinerii şi înzestraţii actori Violeta Andrei şi Lucian Muscurel au adus prospeţimea şi sensibilitatea proprii atît vîrstei, cît şi înţelegerii de substanţă a versului clasic şi a celui contemporan. În rostirea unică a poetului care este Emil Botta, cadenţele Mioriţei, versurile lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu au vibrat cu toate însemnele capodoperei, stîrnind profunde rezonanţe în inimile ascultătorilor, după cum Clody Berthola a cizelat cu arta ce-i este proprie, fiecare poem. La rîndu-le, Violeta Andrei — printr-o interpretare nuanţată, de o mare sensibilitate, şi Lucian Muscurel, prin expresivitatea de atmosferă dată fiecărui poem, au izbutit să fie vrednici parteneri ai celor doi mari actori în recialul care, pe drept, poate fi socotit o sărbătoare a versului românesc. Regia artistică a spectacolului a fost asigurată de Constantin Moruzan, ajutat de ing. George Buican — regia tehnică, Livio Bellegante — regia muzicală, și arh. Cornel Ionescu — scenografia.

(B. M., O sărbătoare a rostirii verbului – România literară, iunie 1972, p. 23).

Din colecția particulară a lui „Oreste Florian”

***

În ciuda unei oarecare ostentaţii în desenarea trăsăturilor negative ale personajului, Lucian Muscurel (Mişu Felecan) a relevat însuşiri interpretative vrednice de notat.

(V.D. – Teatrul, aprilie 1973, p. 56). Piesa “Nota zero la purtare“ – Teatrul „Ion Creangă“.

 

***

Se cuvine să mai amintim în încheiere, în acest bilanţ ce poate părea deconcertant, dar care s-a străduit să fie cît mai exact, dăruirea echipei actoriceşti din care desprindem numele lui Lucian Muscurel, de un farmec şi o candoare aparte.

(Mirela Nedelcu – Contemporanul, 13 iulie 1973, p. 4). Piesa “Dansaţi cu Salamandra“ – Teatrul „Ion Creangă“.

 

***

Răspunzând unei cerinţe a textului, regizoarea şi actorii au realizat un joc colectiv, de echipă, în care toate personajele au o importanţă egală. În rolul Salamandrei. Andra Teodorescu conturează un portret scenic nuanţat, colorat cu graţie şi prospeţime. Personajul poreclit „micul mare fraier” este Înzestrat în interpretarea lui Lucian Muscurel cu candoare, cu o căldură şi o vibraţie poetică de factură specială.

(Cristina Constantiniu – Contemporanul, 24 iulie 1973, p. 2). Piesa “Dansaţi cu Salamandra“ – Teatrul „Ion Creangă“.

 

***

Lucian Muscurel a realizat cu talent pe tînărul savant în evoluţia lui de la febra căutărilor, prin iritarea faţă de piedicile pe care le întîmpină, către furia faţă de ostilitatea agresivă pe care o are de înfruntat şi, în sfîrşit, către nebunia rece în care cade şi din pricina căreia va sfîrşi tragic.

(V. Munteanu – Teatrul, februarie 1974, p. 38). Piesa Omul invizibil, dramatizare de Ion Hobană, după H. G. Wells Teatrul Ion Creangă.

 

***

Tînărul Lucian Muscurel a învins cu aplomb dificultăţile rolului titular, deşi a fost silit să se concentreze aproape exclusiv asupra expresivităţii trupului, mâinilor şi glasului.

(Lucia Bogdan – Teatrul, 21 februarie 1974, p. 2). Piesa Omul invizibil, dramatizare de Ion Hobană, după H. G. Wells Teatrul Ion Creangă.

 

 

***

Doi actori admirabili, care, de pildă, în Preţul de Miller, sunt excepţionali, Ion Marinescu şi Doina Tuţescu, precum şi un tînăr dotat, Lucian Muscurel, se chinuiesc să străbată materia vîscoasă a piesei, neputînd însă evita împotmolirea în momente de stînjenitoare stîngăcie, iar uneori de un surprinzător prost gust, cum ar fi joaca dintre mamă şi copil, încercarea de siluire a soţiei de către propriul ei soţ — şi altele aşijderea.

(Valentin Silvestru – România literară, 28 februarie 1974, p. 20)

 

***

Lucian Muscurel, în rolul fiului combatant şi martor în războiul dintre părinţi, a realizat, în dialog direct cu Ion Marinescu, cîteva scene bune, executînd cu multă fidelitate indicaţii de ton sec şi gest abrupt, şi a ratat altele, neizbutind să dea personajului silueta psihologică dorită de autor.

(Mira losif Teatrul, martie 1974, p. 52). Piesa “Subiectul era trandafirii“ – Teatrul Mic.

***

Subiectul era trandafirii este a doua piesă a dramaturgului american Frank D. Gilroy (ea s-a jucat cu succes în 1964 pe Broadway, este distinsă cu celebrul Premiu Pulitzer, are și Premiul Tony al Asociației Criticilor Dramatici din New York). Prima lui piesă se cheamă Cine-l salvează pe Albert Cobb și s-a jucat la noi, acum 7—8 ani, la Baia Mare, teatrul din acel oraș trimițînd-o și într-un lung turneu prin țară. Subiectul… (în traducerea Victoriei Gheorghiu) a avut premiera românească, dacă nu mă-nșel în 1973, pe scena Naționalului clujean. Acum ea se joacă și la Teatrul Mic bucureștean. Piesa a fost pusă aci, în scenă nu de un director de scenă, ci de unul din excelenții actori români din zilele noastre. — Ion Marinescu. Fără să facă o regie despre care se va vorbi mult timp, Ion Marinescu a reușit să ne dea un spectacol ce se urmărește cu interes. (Este ceea ce și-a propus actorul-regizor). El joacă și unul din cele trei roluri ale piesei — John Cleary. Parteneri în scenă — Doina Tuțescu (este și autoarea costumelor) și Lucian Muscurel — Timmy Cleary. Dacă cunoșteam valoarea de interpreți a primilor doi (păcat că Doina Tuțescu nu este — peste tot — în Subiectul… ceea ce vroia rolul și așteptam noi), Lucian Muscurel este o mare și frumoasă surpriză. … De-ar fi doar aducerea lui în reprezentație la Teatrul Mic și atunci trebuie să-i mulțumim regizorului Ion Marinescu. Ce spune piesa? Este drama unei familii americane înstărite, fiul de abia întors din armată căutînd să readucă lucrurile la normal (este vorba și despre alienare și despre apropierea dintre generații). Și totul se termină cu un „happy-end” de toată frumusețea… Vă recomandăm spectacolul de la Teatrul Mic, ca să-l „descoperiți“ pe Lucian Muscurel și să revedeți doi buni și îndrăgiți actori.

(Stelian Vasilescu – Familia, martie 1974, p. 12)

***

Participarea sălii a fost totală, neîntreruptă de nici o clipă de neatenţie, ceea ce, să recunoaştem, constituia principalul semn de reuşită a unei reprezentaţii pentru copii. E aci şi meritul interpreţilor, începând cu Lucian Muscurel (Griffin) care a cîştigat o bătălie destul de dificilă printr-o inteligentă prezență invizibilă

(Traian Șelmaru – Informația Bucureştiului, martie 1974, p. 2). Piesa Omul invizibil, dramatizare de Ion Hobană, după H. G. Wells Teatrul Ion Creangă.

 

***

„Omul invizibil“ a aflat în Lucian Muscurel un interpret de talent, care comunică in chip convingător ostilitatea faţă de o lume care nu-l înţelege, febra căutării, suferinţa izolării iremediabile. Gîndită pe coordonate de simplitate şi de trăire interioară, interpretată cu nerv, compoziţia sa nu creează însă, în prima parte, suficiente premise ale metamorfozei ulterioare; devenirea criminală pare prea bruscă, oarecum neverosimilă.

(Natalia Stancu – Scînteia, 7 martie 1974, p. 4). Piesa Omul invizibil, dramatizare de Ion Hobană, după H. G. Wells Teatrul Ion Creangă.

 

***

Pentru meditaţia la care ne invită, pentru ideile pe care pe nesimţite ne obligă să le analizăm, pentru simplitatea lecţiei de omenie pe care ne-o oferă, considerăm opţiunea Teatrului Mic pentru piesa lui Gilroy o experienţă interesantă şi necesară. Ion Marinescu (tatăl), Doina Tuţescu (mama) şi Lucian Muscurel (fiul) au interpretat pe cei trei Creary cu firescul şi simplitatea cerute de text. Fiecare dintre ei parcurge, cu deplină înţelegere, evoluţia psihică, sinuoasă şi contradictorie, a personajelor, sugerînd cu fineţe acea constantă de dragoste şi omenie care va păstra, în ciuda aparentelor disensiuni, unitatea familiei Cleary.

(Lucia Bogdan – Munca, 7 martie 1974, p. 2). Piesa “Subiectul era trandafirii“ – Teatrul Mic.

***

Reuşita spectacolului se află în jocul fiecărui actor în parte, care şi-a lucrat rolul cu o atenţie şi o precizie de ceasornicar: Ion Marinescu (John Cleary, masiv, vital, bolovănos, cu mici vibraţii de tandreţe şi opacităţi de automat); Doina Tuţescu, folosindu-şi inventiv inteligenţa pentru a compune rolul Nettle Cleary, amestec de limitări şi nostalgii, de durităţi şi duioşie. Lucian Muscurel, la adevăratul său debut bucureştean, realizînd un Timmy complex, matur şi adolescent totodată, exuberant şi gînditor, lucid şi emotiv, intuind semnificaţiile personajului creat de Gilroy pe datele propriei sale biografii. În decorul lui Iulius Meitzer, care sugerează exact mediul, cei trei actori creează pe scenă momente de viață.

(Margareta Bărbuţă – Contemporanul, 8 martie 1974, p. 4). Piesa “Subiectul era trandafirii“ – Teatrul Mic.

 

***

Spectacolul realizat de Teatrul Mic cu Subiectul era trandafirii este o întreprindere „de familie“. Textul, tradus de o actriţă a teatrului, Victoria Gheorghiu, a fost interpretat de Doina Tuţescu, Ion Marinescu şi Lucian Muscurel, în regia lui Ion Marinescu cu costume iscălite de Doina Tuţescu; fotografiile din caietul-program sunt și acestea realizate de Ion Marinescu şi Lucian Muscurel. Iniţiativa este mai mult decit lăudabilă dar, din păcate, lăudabile rămîn doar intenţiile.

(Cristina Constantiniu – Luceafărul, 16 martie 1974, p. 8). Piesa “Subiectul era trandafirii“ – Teatrul Mic.

 

***

Reluată, după o întrerupere cam îndelungată, actuala stagiune a Studioului de poezie al Radioteleviziunii a marcat — prin recitalul „Tezaur de vers şi cîntec românesc“ — un moment de continuitate programatică, la un bun nivel selectiv şi interpretativ. Spectacolul regizat de Titel Constantinescu) a fost conceput — şi realizat — ca un veritabil act de cultură artistică, vizînd cunoaşterea afectivă a unor nestemate spirituale ale poporului nostru. Bunăoară, mereu inedita „Mioriţă“ (interpretată, cu patos neostentativ, de Marina Maican), doine de dor din culegerea lui Eminescu (într-un „duet“: Adina Popescu — Lucian Muscurel), un microrecital din creaţia celui mai mare poet romîn, susţinut de acel inegalabil interpret al stihului eminescian, care este artistul emerit Emil Botta, sau celebra „Noapte de mai“ a lui Macedonski, în „versiunea“ lui George Vraca, păstrată în memoria vie a „fonotecii de aur“.

(I. Bt. – Informația Bucureştiului, 2 aprilie 1974, p. 2)

 

***

Actorii se dăruiesc rolurilor. Gabriel Iencec face jocul cel mai bun din cele două distribuţii ale spectacolelor de care ne ocupăm aici. E, pe rînd, impulsiv, interiorizat, ofensat, bătăios, tandru, umilit, morocănos ori exploziv. Personajul său e adevărat. Şi interpretele celor două fete cîştigă pariul cu spectatorii : Sibylla Oarcea (Valy) şi Jeanine Stavarache (Nely). O compoziţie de subtilitate şi precizie reuşeşte Lucian Muscurel, în Tedy.

(Ioan Lazăr – România literară, 6 iulie 1978, p. 16).

 

***

Draga mea mă  întrebi cam care ar fi teatrul ” pe care-l caut” și care ar fi teatrul pe care nu l-aș  vrea „pierdut”.
A spune versuri  și a trezi interesul autentic al spectatorului e un lucru foarte greu. Am văzut mulți actori, mulți cu experiență, reușind mai mult sau mai puțin… Greu mă  prindeau. În majoritate auzeai așa, un fel de litanie ca bocitoarele (fără har) de la țară.  Iarăși, în afară  de Mihai Popescu spunând poemul lui Eluard ” În numele tău, Libertate”, nu știu să fi avut vreodată vreo bucurie. Credeam, pur și simplu, că poezia e destinată numai cititului „în gând”, eu cu mine, în singurătate, că nu nu are nimic de a face cu scena și cu actul teatral.

Apariția în „arena spusului de poezie” pe la începutul anilor 70 a actorului Lucian Muscurel mi-a dat peste cap toate aceste teorii. El reușea, cum nu văzusem până atunci pe nimeni altul, să ne răscolească, să ne facă să respirăm la unison, så râdem, să plângem, pe toți cei adunați indiferent unde, într-o sală de teatru, într-un club sau în arena unui stadion . Toți  își țineau răsuflarea indiferent cå era vorba de „Rică” sau „După melci” sau cine știe ce abstracție suprarealistă pe care el o traducea pentru  noi în imaginile cele mai vii, dramatice și captivante cu putință. Adevărate momente de teatru unic ! Mai încoace și când e vorba de stadioane, căci și acolo l-am văzut, nu știu decât anumiți cântăreți de Rock (talentați) capabili de a stăpâni astfel de scene, însă nu cu ajutorul Poeziei. Am încercat să  fur de la el – imposibil.

Rămân cu plăcerea de a adăuga la momentele teatrului „pe care-l căutam” și pe care nu l-aș vrea „pierdut”, și acest episod.

 

Liliana Tomescu, Stockholm, 12 martie 2019.

(Fragment din cartea „Liliana Tomescu„, autori: Marina Spalas și Sergiu Cioiu,  Editura Integral, 2022, pagina 63).

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *