Bogdan-Alexandru Hagiu – Toba (roman-foileton, VI)

Capitolul 6. Ați înțeles, copii?

 

Bău cafeaua în tihnă, așa, ca sâmbăta dimineața. Să-l sune ea, să-i zică să vină mai repede? Nu-i nevoie, uite-l că sună!

– Eliza, ce-i cu tine?! Nu te-am văzut toată săptămâna, au zis oamenii că aseară avei niște vânătăi pe față…Ce se întâmplă?!

– Vino repede. Sunt bine, ca să zic așa, dar vino repede, am nevoie să mă sfătuiești cu ceva.

În nici jumătate de oră Profesorul s-a prezentat la ușa Elizei. Proaspăt bărbierit, mirosind a colonie…Eliza își strecură mâinile pe sub reverele hainei bărbatului. Pentru că era la costum, deși afară era o căldură sufocantă!

– Nu, întâi spune-mi ce-i cu tine!

– Hai să trecem la treabă, doar nu pentru asta ai venit?

Era doar în halatul de baie, cu părul prins într-un prosop. De parcă nu ar fi fost suficient, îi făcu din ochi și înclină capul a aprobare.

– Eliza, să știi că te înșeli! Eu te iubesc sincer, păcat că ai apărut în viața mea atât de târziu…

Femeia îndepărtă puțin reverele halatului și flectă un picior arătându-și coapsa lungă și albă.

– Dar vreau…

– Of, știi că nu resist!

Profesorul făcu dragoste incredibil de bine. Nu se sătura să se minuneze că mai are o viață de trăit, și se ruga să țină cât mai mult.

– Așa, acum ia și-mi povestește!

Zăcea pe pat, doar în chiloți, și mai verifică o dată dacă se răsese bine pe piept.

– Stai să pun de cafele!

– Cât se face cafeaua, tu spune, că trebuie să ajung repede acasă, nu-ți mai zic de ce!

Nu, nu mai era nevoie. Știa că are o soție bolnavă și un băiat cu autism. “Bine că n-am făcut copii, ce mă făceam în locul lui?” Uneori era fericită să-i ofere un ceas de eliberare. Dar nu putea să-i ierte faptul că de fapt nu o iubea. “Dar ce faci, nu ești atentă la aragaz? O fi el sofisticat, dar cine știe”…Reuși totuși să se adune și să-i povestească despre tobă…

– Deci șapte mâini în jurul…ia să văd și eu! Deci la monstruozitatea asta ai lucrat…și eu care credeam că te ocupi de doctorandul meu…Ce, crezi că-l aduc în locul tău? Crezi că-mi schimb orientarea la vârsta mea? Deci șapte mâini în jurul…cifra șapte, simbolul perfecțiunii, dar dacă o socotim și pe cea a lui Silviu, ies opt, numărul ce distruge tot.

….despre avocat, despre doamna Profesor Doctor…

– Asta trebuie să fie…

….despre Gicuță, despre bătrânul cu Alzheimer, despre Silviu și despre Mihai. Despre Cristina, prostituata cu SIDA.

– Văd c-ați adunat ceva cranii, fetelor! Dar a cui este a șasea mână?

– Asta-i, că nu-mi amintesc! Uite-așa mi se-nvârte capul de la Imovane-ul ăsta!

– Trebuie să mergem la un medic, la un psihiatru. Tot Cerchez asta ți-a dat și medicamentul ăsta…Au ei metodele lor. Dar acum, sâmbătă…Scoase telefonul, căută, se auzi sunând, dar cel apelat nu răspune. Păi da, ăștia-și închid telefoanele sămbăta și duminica! Dar pe prietenul meu de la poliție tot pot să-l sun. Cum ziceai că-i chemă pe muțunache ăștia? Comisarul Munteanu și Sorin de la sală? Ei, ia stai puțin…Alo! Hai, să trăiești! Uite de ce te deranjez, o prietenă bună de-a mea se pare că a intrat într-o încurcătură…Bine, dar luni când te-ntorci ai timp?…Bine, mulțumesc, dar să te întreb totuși ceva, hai, nu fi…Pe statul de plată aveți vreun comisar Munteanu? Unul brunet, între două vârste? Și pe unul Sorin, la rutieră, face sală, mare cât Arnold?…Eu nu-i știu, mi-a zis cineva de ei. Da…, da, bine, multumesc,…hai,…hai, pa!…Zice că-i știe pe ăștia doi, că-s oameni serioși. Mă mir, o fi el neserios, mai știi…Dar oricum, ăștia doi lucrează la poliție. Ceea ce nu înseamnă că nu-i pot face jocul lui Viviana Cerchez.

– Și eu ce fac?!

– Dar pe tine ce te interesează așa de mult?! Cu ce ești tu amenințată până pe-acolo? Lasă-l în pace, treaba lui! Dacă-i prost, să tragă ponoasele! Sau de fapt îl iubești pe el și nu pe mine?! De fapt, n-ai decât…

Eliza își permise să se strâmbe, dat fiind că era cu spatele. Dar nu avea nici o oglindă în față? Sigur că nu, ce naiba, nu-și cunoștea casa?! Ah, pastilele astea, ce să facă, Doamne?!

– Știi bine că pe tine te iubesc! Dacă mi-ar fi fost bine cu el, aș mai fi fost astăzi a ta? Auzi, ce prostie am putut să fac, să fiu iubita Profului…

Dar bărbatul nu mai asculta. Terminase să se îmbrace și acum examina atent toba.

– Și zici că e după tobele de luptă și de ritualuri ale sciților? Cursul nouă, nu? Te-a impresionat că își mâncau dușmanii, nu? Că le beau sângele, nu? Adevărul este că știu să predau, nu glumă! Când v-am spus că își făceau haine din pielea lor jupuită…Te-ai speriat, nu? Bine, că eu nu v-am spus așa, cum ai făcut tu…Sciții jupuiau cu tot cu unghii pielea de pe un braț întreg, apoi făceau din ea o învelitoare de tobă, nu așa cum ai făcut tu…

– Aha, deci Cristina este cheia întregii povești, pe ea trebuie să o găsesc! Nu vrei să mă ajuți să dau de ea? Cunoști pe cineva la registratură, la spital?

Profesorul nu-i răspunse. Ridică toba de pe jos și începu să bată în ea cu mâna stângă, dar nu prin lovituri separate de pauze, ci în mod continuu, mișcând alternativ degetele.

zzzzzzzzzzzzzziiiiiiiiirrrrrrrrrrrBBBBUUUUUUUUUUURRRRRR

– Stai, oprește-te! Te vor ajunge și pe tine toate blestemele! “De fapt, asta și meriți, ticălosule, doar din cauza ta și a generației tale am ajuns noi așa…”

– Păi nu, că așa fac șamanii moderni, și probabil că așa făceau și cei ai sciților.

– Oprește-te, că am să te visez la noapte!

– Și ce-i rău în asta? Chiar nu vrei? Hai, că te las. Ai grijă de tine astăzi și mâine, iar luni la prima oră vedem ce putem rezolva. Să nu bei alcool, nu mai lua porcărie de aia, și, mai cu seamă, să nu te întâlnești cu ticăloasa aia!

Vru să iasă fluierând aria toreadorului din Carmen, așa cum văzuse în ecranizarea romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”, dar se opri ca să nu-l audă vecinii. “Sper că nu dă telefon la salvare acum, sau la poliție. Dar nu, că prea are nevoie de mine. Cred că filmul ăsta îl depășește, dar deocamdată nu realizează, că prea are multe endorfine.” Nu-i spusese chiar tot, nu se spovedise, nici chiar așa. De exemplu nu-i spusese că risipise pe tobă bucățele din unghiile Vivianei și acum ea lua păcatele și fricile tuturor.

Peste puțin timp sună telefonul și pe display apăru poza lui Silviu, la mare, deschizând o umbrelă de plajă roșie.

– Alo, bună Eliza, m-am gândit bine și cred că e cazul să ne mai dăm o șansă. Dar pentru asta vreau să aud de la tine că nu e nimic între tine și Profesor.

Eliza de-abia se ținu să nu râdă. Of, Doamne!

– Silviu, nu e nimic, dar după felul în care m-ai tratat ultima dată, după cum mi-ai vorbit, am nevoie de un timp de gândire. Pot să te sun eu?

– Adică tot tu cu coada sus! După ce am rămas fără mână din cauza ta!

Femeia puse telefonul pe un raft, cu difuzorul deschis, și începu să facă puțină ordine prin garsonieră.

– Nu-i vorba de asta, dar nu poți să te porți așa și apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic…”astea trebuie puse la diplome de participări la conferințe, of, Doamne, cum de nu mi-a zis Profu’ că sunt dezordonată”…adică nu trebuie să uiți că o fată are sensibilitatea ei…”și am îngrămădit bluzele astea aici, când de fapt trebuie puse la spălat…”

– Tu ce faci acum în timp ce vorbesc cu tine?!

– Vorbesc și eu cu tine, ce să fac?!

– Nu cred. Am făcut o greșeală să te sun. Pa!

– Pa.

Ridică din umeri. Poate-și găsește un al treilea. Și de ce nu? Cum era vorba aia…îți faci un duș și ești ca nouă! Dar ce mănâncă? Pentru că trebuie să și mănânce! Cum să meargă la cumpărături în halul în care e? Nici strada n-ar fi în stare să o treacă în siguranță, d-apăi să deosebească usturoiul verde de ceapă?! Pe cine să cheme, cine s-o ajute? Acum realiză cât de singură este. În vecini nu poate avea încredere, la serviciu nu are prietene…De asta unii mor singuri în casă și nu-i găsește decât atunci când mirosul devine insuportabil.

– Alo, Viviana? Ce faci?

– Bună, uite, mai stau un pic la spital, verific ce foi de observație au mai făcut rezidenții ăștia noi. Jale mare, ce mai…Tu?

– Te rog să vii până la mine, să mă ajuți la cumpărături. Mi-e foarte rău, cred că de la Imovane-ul ăla…Pur și simplu nu știu ce-i cu mine, adică am perioade când mintea îmi merge brici, și perioade când…

– Bine, stai pe loc că vin cât pot de repede!

Într-adevăr, a venit repede. Nici nu a mai sunat la ușă, a bătut o dată, așa, de formă, și a apăsat pe clanță.

– Ce faci?! Ei, dar arăți destul de bine, ești pe picioare! Unde vrei să mergem, la piață?

– La Nui-Rapa, am un card cadou și vreau să-l termin.

– Ei, hai, atunci! Ba nu, mergem la alt supermarket, fac eu cinste!

O apucă de mână și o trase spre ușa de la ieșire. Eliza abia apucă să intre în pantofi. Se împiedică și fu cât pe ce să cadă pe scări. De abia în mașină își deschise poșeta și verifică dacă are tot ce îi trebuie.

– Două drepnele au plecat la piață…

– Da, două drepnele cu picioarele rupte. Ia și fii atentă cum mergi! Eu am trecut printr-un accident de curând și nu mai am chef de altul. Vreau să iau așa: pulpe de pui, verdețuri pentru un borș…, pentru că eu gătesc, să știi, ai văzut că am și melesteu, fac și mămăligă, să știi…

Ca de obicei, în fața supermarketului erau câțiva copii care cereau monezile de la cărucioare. Un bărbat murdar și nebărbierit aruncă cu o sticlă în direcția lor, și imediat un polițist tânăr și deosebit de prezentabil se îndreptă în fugă spre el.

– Ai grijă ce portocale iei, spuse Viviana îndreptându-se spre raioanele cu fructe. Vezi să fie de soiul fără psoraleni, că altfel faci melanom când stai la soare, ca avocatul ăla.

– Serios?! Nu cumva vă căutați clienți unii altora? Măcar pentru psihiatrie, dacă nu se găsesc destui pentru chirurgie…Hai serios, Viviana, nu ți-ai găsit proasta! Măcar ăia de la companii au target pentru vânzări de produse, dar voi?, sau ăștia? – și arătă spre o farmacie din incinta magazinului – voi ce faceți?!

Viviana se opri cu mâna pe o cutie cu fructe uscate.

– Ce vorbești?! Dar voi ce faceți?! Nu cred că ți-ar conveni o discuție despre cauzele pentru care au ajuns tinerii așa cum au ajuns…Începând de la profesorii de liceu, dar și cei de la clasele mai mici…Uite, asta e a șasea mână, dar vorbim mai târziu despre ea…Ideea e că nici voi, la universitate, cu toate mânăriile și incompetența voastră…

– Lasă, hai la casă, zise Eliza aruncând două legături de mărar în cărucior. A șasea mână?! A cui e?

– Dar nu ți-am spus?!

– Am uitat…

– Nevroza, fată, nevroza! Acum ar merge un neuroleptic, ia să mă gândesc la unul bun…

– Spune a cui e a șaptea mână, atunci! Să văd ce facem duminică, că eu nu mai știu nimic, în caz că mi-ai spus vreodată!

– Ei, e a unei nenorocite, bolnavă de cancer, s-a reinternat săptămâna asta, nu mai are mult…lasă asta acum!

– Și a șasea?

– Aici e aici, să vezi tu ce poveste…Dar stai!

O prinse de braț și îi arătă bărbatul ce stătea la rând în fața lor. Nu prea înalt, într-un tricou roșu, mirosind ca o distilerie de rachiu, plin de scuame în spatele urechilor.

– Mai încet, doar vezi cum întinde spre noi urechile alea scârboase, îi șopti Viviana Elizei, chicotind amândouă.

Înaintea bețivului tocmai ajunsese la casă o doamnă în vârstă.

– Aveți card?

– Da, spuse femeia începând să-și scotocească poșeta.

– Scanați-l aici, vă rog, îi indică casierița o cruce de lumină roșie.

– Doamnă, da’ de ce nu puneți un afiș aici, în față, un afiș mare pe care să scrie cu litere de tipar că nu servim decât clienții care au cardul sau banii pregătiți?!

Doi băieți din spate, plini de piercing-uri, începură să râdă. Cu chiu, cu vai, bătrâna reuși să plătească. Făcu câțiva pași, studiind bonul, apoi reveni la casă.

– Domnișoară, dar eu am cumpărat o pâine și un lebărvurst, în valoare de douăzeci de lei. Pentru ce mi-ați pus piept de curcan până la nouăzeci și cinci?

– Păi nu aveți și două pungi cu piept de curcan?

– Nu, cum să am așa ceva?! Doar asta e sacoșa, am și martori, nu am făcut decât câțiva pași, doar e distanță până la dulapuri, uite, să le întrebăm pe doamnele alea…

– Da, bine…greșeala mea! Vă fac acum alt bon.

– Greșeala dumneavoastră, dar banii mei!

– Duceți-vă liniștită, că vom rezolva. Am dat acum mesaj șefului de magazin. Până diseară aveți banii înapoi pe card.

Doamna în vârstă dădu să se întoarcă să plece, dar Eliza începu să vorbească cu tonul ridicat:

– Stați doamnă, că vă înșeală! Ce, măi, chiar crezi că…?

– Bine, bine…zise casierița cu un ton plictisit, începând să numere niște bancnote. În spatele ochelarilor, ochii i se holbau mai să-i iasă din orbite.

– Și tot nu mi-ai dat patru lei!

– Ăia-s pentru pungă, și mai lasă-mă-n pace, că chem băieții să te scoată-afară!

– Haide, doamnă, mai stăm mult aici?! strigară într-un glas bețivul și băieții de cartier.

– Tu îți dai seama ce vom păți dacă ajungem ca ea? Și noi vom ajunge la azil, că nu avem copii să aibă grijă de noi la bătrânețe, îi spuse Viviana Elizei.

– Decât ca ăștia…, nu vezi ce-i atârnă din nas?! Păi ăștia te omoară înainte de a ajunge la azil. Dar nu te teme, n-ajungem noi anii ăia…

Puțin mai târziu stăteau pe lângă o oală care fierbea și o tigaie ce sfârâia, mirosurile îmbietoare umplând garsoniera Elizei.

– Acum spune-mi, povestește-mi!

– Despre mâna a șaptea nu am prea multe să-ți povestesc. Ar fi pentru duminică. O nenorocită cu tumori osoase și cu SIDA. Nu rezistă la efectele adverse cumulate ale terapiilor. Dar despre mâna a șasea, dacă tot am ajuns să le denumim așa, pot să-ți spun că i-a aparținut unei profesoare de limba română, cea mai bună prietenă a mamei. Ele însele fuseseră colege de școală, iar eu eram colegă de clasă cu fata ei, a profesoarei. Toată ziua erau în vizită una la alta, dragile noastre mame. Și nu făceau decât să se ia la întrecere: la rochii, la soți, și, desigur, la copii. Se întreceau cu noi, fetele. Care e mai înaltă, care e mai frumoasă, și, bineînțeles, care învață mai bine. Simona, că așa o cheamă pe fiică-sa, mă întrecea la toate. Poate și din cauză că mamă-sa era profesoară la acel liceu, mai știi…?! Dacă mi-ai fi văzut caietele, te apuca mila, cu siguranță! Fiecare literă era perfectă, semănau cu niște mărgeluțe…De atunci am învățat să tac…să tac și să aștept momentul prielnic. Dar chestia e că pe atunci se făcea carte, nu ca acum, că dacă nu poate să învețe nu-i nimic…Auzi, fac grevă își cer dreptul de a nu veni la școală, adică să nu ia absențe! Și atunci de ce mai vin?! Păi eu am fost învățată altfel, crescută altfel! Așa să știi!

– Așa, și?

– Și îți spun drept că m-am bucurat când acum vreo trei luni a venit Simona la mine și mi-a spus că mamă-sa a făcut un accident vascular cerebral și e în stare gravă la neuro. Am vorbit eu cu ce colegi am putut, dar nu se putea face mare lucru. A intrat în moarte clinică, de fapt în moarte cerebrală. Știi ce-i aia, nu? Și Simona cu bărbatu-su că nu, că să nu o deconectăm sub nicio formă, că moare și ea odată cu mamă-sa, și tot așa…Vezi că se ard micii ăia de-acum! Așa…Oricum o țineam degeaba, că nu mai era cale de întoarcere, deși ăștia îi trăgeau cu ultimele progrese ale bioingineriei, cu celule stem, cu mici creieri crescuți în eprubetă, degeaba îi spuneam că spitalul are un buget, că trebuie să o deconectăm, că trebuie să semneze că sunt de acord…

– Și când ți-am zis că vreau să fac toba ți-a venit ideea!

– Da, uite că mi-a venit! Dacă ai știi de câte ori am plâns, de câte ori m-a bătut mama, nu ca pe ăștia, de care n-ai voie să te atingi…

– Adevăru-i că nici așa nu-i bine…

– Și ce-am făcut până la urmă chiar așa de rău? Era prea bătrână ca să doneze organe, cale de întoarcere nu mai era…

– Bun, dar ce-ai făcut?

– N-am făcut nimic, pur și simplu n-am mai intervenit, i-a convins managerul să semneze că sunt de acord să o deconecteze de la aparate.

Luă toba, care stătuse sprijinită cuminte de măsuța de bucătărie, și începu să lovească ușor, cu degetele, o mână mică și gălbuie, cusută și ea, ca toate celelalte, de cea a lui Silviu.

– Și de ce mi-ai dat-o pe asta? Parcă stabilisem că fiecare mână să aibă ceva, o semnificație, un blestem, care să-l lovească pe Silviu, și mai târziu am aflat că și pe Mihai al tău.

Își mușcă buzele. “Nu-i spune mai mult! Dacă mai scoți un cuvânt aiurea, te omor, fraiero!” În consecință, continuă:

– Sau, poftim!, prostituata, ea ce rol are?

Viviana începu să plesnească cu ură mâna prelungă și osoasă, cu unghii chinuite de manichiuri agresive ce le dăduseră o formă ciudată, cusută strâns de cea a lui Mihai, așa cum…

– …așa cum l-a ținut în mocirlă toată viața. Lasă, că mai ai puțin și ajungi lângă el, scârbă, să vă țineți de urât, poate vă mai ies pozițiile, mai știi?!

Lacrimile îi săriră din ochi până hăt departe, mai să ajungă în oala cu ciorbă ce dădea în clocot.

– Hai mai bine să deschidem televizorul…unde-ai pus telecomanda?! Ia fii atentă ce scrie acolo: Prigojin îl trădează pe Putin și atacă Moscova! Hai, uite și tu, că n-ai ce supraveghea, ăla se face singur. Ce părere ai de situație?

– Stau și mă gândesc, Viviana, că se face religie în școli, dar totuși copiii nu mai cred în Dumnezeu.

– Dar tu crezi?!

Eliza începu să se plimbe prin cameră.

– Nu…, nu-i vorba de asta, dar mă gândeam că dacă oamenii ar crede în Dumnezeu, poate nu s-ar mai urî atât de mult.

– Ia uite cine să găsește să vorbească…Hai, pune în farfurii! Sau nu, că la halul în care-ți tremură mâinile…

– Așa, pune tu! Deci, ce facem?! Ce au femeile astea două, cea moartă și cea vie, să le dea rău lui Silviu și lui Mihai? Sau sunt doar așa, de umplutură?

– Hai, mănâncă întâi, și mai vedem noi…Să mă gândesc – zise Viviana suflând în lingura cu borș fierbinte de văcuță. Păi, uite, Cristina, prostituata, ar putea să-i dea lui Silviu al tău o lipsă cruntă de respect de sine, că bănuiesc că o face pe eroul incoruptibil…

– Și încă cum!

– Iar profa de română…ia să vedem…măăăi, da’ ce iuți sunt micii ăștia, nu fac economie la ardei iute!….Dar în general putem zice că ne-a ieșit mâncarea. Ah, mi-a venit ideea! Să se ia și el la întrecere cu toți cei din jurul lui! Tot timpul și de la orice. Până nu mai are somn, până nu mai are carne pe el. Până nenorocește pe toți cei din jurul lui. Pentru că presupun că nu prea are ambiție, nu?

– Păi asta-i, că n-are deloc!

– Atunci va fi exact opusul! Uite, ia toba și melesteul și începe să-l aranjezi. Fă-l mai rău ca o femeie, tot ne disprețuiește, presupun…

– Și încă cum!

– Atunci dă-i! Eu desfac totuși și vinul, prea sunt iuți micii ăștia!

– Eu n-am voie, adică mă gândesc că-mi face rău la starea mea.

– Nici pomeneală…Te iei după prospecte? Păi acolo scrie de toate ca să nu facă producătorii pușcărie. Nu trebuie să le citești! Chiar, n-am văzut eu bine, sau când am ieșit afară, la soare, îți țineai în buzunar mâna cu care atinsesei portocalele?

– Da, ai văzut bine, mă gândeam că…n-are importanță!

– Ba are, că trebuie să știu ce boală ai ca să te pot trata!

– Ei bine, mă gândeam la mâna cu două pete de melanom a avocatului…

– Se cheamă metastaze, dar tu ești prea…adică nu, pur și simplu ai cunoștințe în alt domeniu. Foarte bine ai făcut, păzește-te, că pericolul e mare, zise Viviana începând să aplice lovituri mărunte peste mâna avocatului și urmărind privirea terorizată a Elizei. Avem și desert, nu? Că parcă ai luat și un tort de înghețată, am văzut…

Dar Elizei nu-i mai trebui nimic. Îi era atât de frică că tremura de parcă ar fi stat în pielea goală la Polul Nord. Curios era faptul că nu știa de ce îi este frică, dar o zguduiau frisoanele și simți o sudoare rece pe față.

– Ți-e rău, fată, ți-e rău…Hai, bagă-te-n pat! Ai o gripă, pesemne, sau chiar COVID, că doar mai este în continuare, dar nu ne mai zic ăștia! Eu mă duc de acum, că nu vreau să mă molipsesc, asta dacă n-am făcut-o deja! Tu ce făceai de obicei sâmbătă seară? Îți venea Silviu, nu? Ieșeați în oraș sau la iarbă verde, nu? Dar acum…

– Te rog, lasă-mă, mi-e rău, ți-am spus!

– Nu ești curioasă ce face? Ia dă-i un telefon! Eu n-am avut niciodată sâmbătă seara. Și acum, mă duc la spital, mă mai uit prin foile de observație, mai…

– Du-te!

O auzi cum își aprinde o țigară pe casa scării. O auzi, pentru că azi folosea chibrite. Kent și chibrite, cine știe în ce film se crede! Dar chiar și așa, să auzi scăpăratul unui chibrit prin ușa închisă…oare e normal?! Dar oare știrile de la Antena 3 cum le-ar auzi? I-ar sparge creierii…Numai un Imovane o poate ajuta, unul întreg, nu o jumătate. După ce respirația i se mai liniști, îndrăzni să deschidă televizorul. Trecu de la un post la altul. Reclame, un bărbat ce cară o lădiță cu ardei iuți, roșii și lucioși, o femeie care duce o lădiță cu salată verde, totul sănătate curată…”să știi că nu a fost sănătoasă încă de când era mică. Avea frică de cuvinte. Pe atunci nu erau psihologi peste tot, ca acum, s-o diagnosticheze, și numai eu am observant. Eu, fiind profesoară de limba română, am avut posibilitatea să-mi dau seama. Când o puneam să citească un text și apărea vreunul din cuvintele acestea, nu mai putea. Pălea, se oprea, tremura…Își revenea cu greu.” “Și care erau cuvintele?” “Negru și păr. Ai auzit-o vreodată pronunțând aceste cuvinte? Și asta nu întâmplător. Fata mea avea, și are încă, bineînțeles, un păr negru, des și frumos. Pe când era copilă o purtam cu părul lung, cu breton retezat deasupra sprâncenelor. Ți-a spus că o nedreptățeam la note, nu-i așa? Că îmi favorizam fata și pe ea o nedreptățeam, nu? Ei bine, să știi că nu am făcut asta niciodată. Mamă-sa nu mă lăsa nicio clipă, că ce bine că sunt fetele prietene, că să meargă la aceeași facultate, noroc că nu am lăsat-o pe Simona mea să dea la Medicină, că…” Eliza se săltă în capul oaselor cu o ușurință și o viteză surprinzătoare. Căută toba. Unde o pusese Viviana?! În debara, bineînțeles, să n-o găsească nici…”Uite-o! Și atunci cum rămâne cu mâna lui Mihai, doamna doctor, dacă ție de mică îți era frică de părul negru?! Adică îți era frică de eșec, așa interpretez eu, să-mi fie iertată mintea de istoric! Deci te-ai temut de la început că n-o să-ți fie bine cu el, și nu ți-a fost! Și totul numai de la profa asta de română și de la maică-ta!” “Dar eu nu i-am făcut nimic, nu-nțelegi?! Numai mamă-sa! Și stai să vezi cum mi-am dat seama: avea odată o compunere cu Marea Neagră, și…” “Nu mai vreau să știu nimic! Ați distrus-o! Putea fi și ea o femeie la fel ca oricare alta!” “Adică la fel ca tine?!” Eliza începu să se răsucească în așternut. “Dar ce am eu?! Cu ce-am fost mai rea ca altele? Ce vină am eu că mama și tata nu au furat și nu am avut bani să-mi cumpăr un serviciu bun, bănos?” “Ei bine, nici eu nu am avut bani să-i cumpăr Simonei un serviciu bun, așa cum zici tu, dar pentru asta fata mea e măritată cu un om de treabă, are doi copii, o fată și un băiat, deci are o familie așa cum…” “Pe cinstite?” “Pe cinstite!” “În primul rând că nu te cred, pentru că nu există așa ceva, în al doilea rând am să te întreb altceva: să zicem că ai fată așa cum spui, să zicem că ai ginere așa cum spui, dar copii, nepoții?! Ei cum sunt?!” “Ei, uite că am să te dezamăgesc: sunt foarte reușiți, învață foarte bine, eu însumi mă ocupam de pregătirea lor la limbi. Pentru că am absolvit română-engleză, așa să știi! Singura problemă este că sunt influențați de colegi, care nu sunt ceea ce ar trebui să fie, și…Dar se va rezolva și asta, pentru că după ce dau bacalaureatul vor aplica pentru o facultate din străinătate, unde vor avea ocazia să vadă și altă lume, și…” “Și peste tot sunt aceeași oameni înrăiți, așa să știi! Acum te iei la întrecere și cu mine, nu ți-a ajuns ce-ai făcut din Viviana? Uite că asta e rădăcina tuturor relelor, așa să știi! Nu ți-a plăcut când te-au deconectat de la aparate, nu?! Nu ți-a convenit când te-au dezgropat și ți-au tăiat mâna nu?! Ei, uite că acum ești aici, în toba asta, ca să contribui la pedeapsa tuturor!”

 

CV literar:

Bogdan-Alexandru Hagiu, medic și conferențiar universitar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, autor a 48 de cărți științifice și cursuri universitare. Dintre creațiile literare vizibile online:

 1. Biserica de lemn, roman, Editura Sedcom Libris, 2018, https://www.librarie.net/p/311073/biserica-de-lemn;

2. Șarpele de aramă, roman, Editura Sedcom Libris, 2020, https://portokal.ro/sarpele-de-arama-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;

3. Pan-demon 2020 și Covid-19. O carte-document despre Primăvara anului 2020 (capitol), Editura Sedcom Libris, ISBN 9789736705762, https://www.librarie.net/p/385063/pan-demon-2020-si-covid-19-o-carte-document-despre-primavara-anului-2020;

4. Apa vie, roman, Editura Sedcom Libris, 2021, https://portokal.ro/apa-vie-bogdan-alexandru-hagiu-editura-sedcom-libris.html;

5. Umbrele, roman, Editura PIM, 2020, https://carturesti.ro/carte/umbrele-1355205191, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/umbrele/;

6. A noua viață, roman, Editura PIM, 2021, https://carturesti.ro/altele/hagiu-vlad-alexandru-o-noua-viata-1273122562;

7. Umbra zidită, nuvelă, revista Contrast literar, 2021, https://en.calameo.com/books/0038217900d8b1dbd5190, + nr. următor;

8. Prin ochii șarpelui, roman publicat în foileton (în derulare) în revista Contrast literar: no 2(4)/2022 – no 7/2023, https://en.calameo.com/books/003821790bb93a50bba23 + nr. următoare;

9. Cei rămași, roman, Editura PIM, Iași, 2020, republicat în foileton în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/tag/cei-ramasi/;

10. Mai trăiesc o viață-n ochii tăi, schiță, în revista Regal Literar, 2023, https://regal-literar.ro/2023/06/15/bogdan-alexandru-hagiu-mai-traiesc-o-viata-n-ochii-tai/;

11. Ceasul este ora unu, schiță, în revista Ofrandă literară, 1-2, 2023, pp. 100-102, https://www.calameo.com/books/0065503423fe326448dea;

12. Turnul trâmbițașului, schiță, în revista Ofrandă literară, 3-4, 2023, p. 72, https://www.calameo.com/books/0065503422df82998b14e;

13. Cavoul, schiță, în revista Convorbiri literare, Iași, 2023, p. 65, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_756db18aaed0435095bfcc91d2ce98b0.pdf.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *