Cel mândru șoim cutezător
Ce se iscase din popor,
Mai marele seducător
Crezut a toate știutor
Când devenise dictator,
(Ca orice brav conducător)
Dorind să facă un regat
Independent și respectat
Cu prețul sărăciei crase
Ce peste tot se instalase
Fu împușcat în sfântă seară
De cei ce-i ciuguleau din gheară
Dar unelteau fără rușine
Cu prădători din țări străine,
Nebănuind c-așa va fi
Când chiar pe limba lui pieri.
Dorind prea mult independența
Îi refuzară penitența
Și-ntregul neamul său fu lichidat
De nou înscăunatul împărat,
Ideologic fostul aliat,
Luptând odat pe-aceiași baricadă
De unde=a fost, acum, sortit să cadă…
În vremuri oarecum îndepărtate
Bătrânul deschisese colivii
Iar cei aflați pe jumătate vii
In sumbrele, temute pușcării
Ieșiră iar la zbor în libertate
Spălați cumva de vechile păcate,
Când se credeau, pe-atunci, privighetori
Și prea cântaseră din seară-n zori
De soare, cer albastru, vânt și nori.
Rămase însă cântul interzis
Precum fusese, mai demult, proscris
Și chiar de se vorbea de libertate,
O stare ce, așa cum se mai știe,
N-o poți gusta nicicând pe săturate,
Constrânsă de tabuuri și lăcate
În bună parte chiar legiferate,
C-așa-i necesitatea înțeleasă
Ce-am învățat-o-n școală și acasă…
Văzut-am, deci, cum păsări chinuite,
Cu glas curmat și-aripile zdrelite,
Fantome pentru lumea celor vii
Plecară dintr-o lume de orori
Spre aer, stropi de soare printre nori,
Lăsând în urmă gropile comune
De care prea puțini cuteaz-a spune .
Iar cântul lor de dragoste și vis
Fu sugrumat din nou și interzis
Precum fusese mai demult proscris
In vremuri de cumplită dictatură
Cu palma apăsată peste gură….
Foștii călăi, simțind din vest furtuna,
Și-au ars trecutul pentru totdeauna
Întoarseră pe dos, degrabă, vesta,
Prea solidari ca să le joace festa.
Avizi de bani, de funcții și avere,
Simțit-au grabnic ce li se va cere.
Cu sângele pe mâinile pătate,
Chiar nu se mai gândeau la libertate
Dar își doreau de-acum cu-nfigurare
O cât mai multă-mare bunăstare,
Desigur, toată numai pentru ei,
Tâlhari și trădători de neam, mișei,
Vor scoate țara-ntreagă la vânzare
Preț de fier vechi uzine noi,
Pădurile, subsolul și pământul
Pe toate, cum vedem, le duce vântul
Cu suflul său nociv, străin de neam,
Ne-au pus din nou sub jug, din nou în ham,
Zicând: în vremuri ce-au venit vom fi tot noi!
Să zacă alții-n smârcuri și noroi.
Degrabă înșfăcară, fiecare,
O halcă tot din zestrea țării care
Fusese grabnic scoasă la vânzare.
La vremuri noi, cu mare veselie,
Se umplu gușile pe veresie
Și toți trăiau de-acum pe datorie
Primind în plus și sporuri la simbrie,
Iar despre viitor, ce-o fi să fie!
Fără păduri de-acuma, păsăretul
Să cuibărească nu mai are unde
Și-l vezi plecând în stol de-acum oriunde,
Necunoscute țări cu limbi străine,
Cu vagi speranțe că-i va fi mai bine,
Dar se va stinge-ncetul cu încetul….
Codrul tăiat își plânge păsăretul.
Un păsăroi ajuns de-acuma șef
Peste popor și guverna cu chef,
Cel ce trecuse mai demult prin școală
Ca gâsca peste apa cea domoală,
Simpatizat de mulți cam făr-de carte
Dar și de lumea care-a stat deoparte,
Când cei din jurul său, apropiați
Privesc în jur simțindu-se legați
De banii mulți de-acum împrumutați,
Crezu c-aude-o pasăre sprințară
Al cărui zvon de ciripit prin țară
Făcuse, poate, unele aluzii
Chiar vagi, la adormitele iluzii
Ce trimiteau la păsări interzise
Și din Guvern degrabă-o surghiunise,
Cu-n gest care-i aduse doar dispreț
Că-n orice vremi curajul are preț.
O faptă care nu-i de bun augur
Un nou îndemn ca să privim în jur
Și s-amintim de-o vorbă înțeleaptă
Ce zice, în mod sigur cu temei,
Că plata se va-ntoarce și spre cei
Ce nu-și mai țin , acum, spinarea dreaptă,
Strivind sub tălpi mândria unui neam,
Prin legi ce-s fabricate tam-nesam
Ce-ndestulează pe această cale
Noianul unor pensii speciale.
Dar mut nu va rămâne păsăretul
Ce-a fost deprins cu cântecul și zborul,
Și s-o scula Măria Sa Poporul.
MORALA FABULEI:
Încovoiat acum, din lașitate
Îți pierzi și bruma ta de demnitate.