Prieteniile bucură viața, înseninează sufletul și dau lumină gândurilor.
Aleargă pe nisipul fierbinte, între uitare și neuitare și cuprind nespusul tăcerilor în văzul amintirii. Prieteniile luminează verbul a trăi, a trăi cu imaginație. Închipuirea și realitatea hrănesc organic cuvintele neștiutoare de înțelesuri sau sărăcite prin nevrednică uzură. Navigăm cu simțurile dilatate printre fiordurile de neliniște ale unui destin în ispășire. Mici în marea lume mică, atârnăm în axa oceanelor ce își tăinuiesc adâncimile; căutăm clipele aprinse de fiorul speranței, ridicând ochii minții spre Cer, pentru a ne încălzi de frigul spaimei.
„ Moartea e viața trăită / Viața e moartea ce vine” – refrenul unui fadou argentinian care nu mă părăsește…
Fără de vârstă, fără țarcul etniilor, a naționalităților, a masculinului și femininului în posesivă provocare, fără de supunere religioasă și dependență ideologică în cele mai multe cazuri, Prietenia e un proiect divin, excomunicat din umanitatea de consum. Spovedanie a adevărului din imperialismul falsificărilor, această arhitectură morală se înalță pe temeiuri de afectivitate cucernică. Ea răzuiește de vanitate și orgoliu, de nimicnicie și frivolitate, de conjunctural opresiv și logoree degradantă – Trăirea, trăirea virtuos altruistă, înnobilată de puritatea comuniunii interumane.
„Transmitem nu ceea ce vrem, Transmitem nu ceea ce știm, Transmitem ceea ce suntem„
Jean Jaurès
Norocul meu ursit de Dumnezeu a fost pândit din ungherele ticăloșiei de câțiva impostori neoameni… dar… Calea de lumină, starea de veghe și vrajă, spațiul taină al întrebărilor fără răspuns, loc de zămislire a dragostei și chinului, zbor prin gânduri spre Calea Lactee am primit-o în Dar, de acolo… de Sus.
Am fost rostuit ca mesager-mărturisitor al creației în teatru și film. Gonesc de peste jumătate de veac prin melancolia trecerii, înghiontit de amenințarea de a fi fericit…
„Și dacă suntem fericiți, ce facem?”- spunea Beckett.
Mi-au întărit energiile credinței, prieteniile ecou, comuniuni și dialog în lăcaș de iluminare. Prietenia e mereu fertilă și vie în lumea artei. Ea reconstruiește continuu exprimarea și expresia ce însănătoșesc substanța ideatică a viziunii a ceea ce avem de spus lumii. Traseul inedit și seducător al prieteniilor mele, a avut un partener mitic profund și tulburător – Vinul. Vinul, licoare princiară, care trăiește prin suflu poetic, martor al chemărilor și mărturisirilor, al căutărilor neliniștitoare în adevăruri mereu amânate, în semnele heraldice ale unei enciclopedii a cuprinderii sufletului în visări meșteșugite, în interogații deschise tainelor… Corupător de virtuți și răpitor de identitate când i se pângărește noblețea în beție, vinul, prunc al zeului Dionysos, dezlănțuie trăirile cele mai mistuitoare și le eliberează în vulcanice descătușări.
Nu trebuie uitat, că dansul, cântecul și teatrul au prins viață în lume din ritualul bahic. Rânduiesc vorbele în ironie și autoironie testamentară (sic) povestind triumvirate și confreerii nocturne, rostuite după gustul aducerilor-aminte a aromelor licorii de împărtășanie, sângele Domnului, fără a le obliga să se supună în ierarhia calendaristică a anilor, în cele două secole care mi-au bucurat viața și creația.
Amintirile n-au morți, ele rămân vii și trăiesc prin ecoul lor.
George Banu și Place des Vosges cu Café de Flore – locul preferat al lui J. P. Sartre unde amintirea tinereții a fost aprinsă de un Bourgogne Pommard 1er Cru care ne-a călătorit până târziu în noapte, iar apoi în duhul zorilor, pe bătrânul pod Marais am vorbit despre România orfană,… despre spectacole de altă dată ale lui Penciulescu și Pintilie, despre exil…
La Cracovia după spectacolul dostoevskian Posedații – realizat de Andrzej Wajda într-o locație de legendă, am ascultat în tăcere ceea ce povestea sufletul maestrului, despre moarte și credință, despre Zbigniew Cybulski și accidentul ticălos, despre Polonia înroșită… Toată spovedania era prinsă în rubiniul unui Barolo de Piemonte.
La Reykjavik, după premiera islandeză a spectacolului D’ale Carnavalului pe scena teatrului Lindarbae, distribuția excitată de energii caragialiene a ajuns la vila de pe malul Atlanticului a lui Baltasar Kormákur, interpretul lui Crăcănel, atunci tânăr actor, astăzi un binecunoscut regizor de teatru și film, învăluiți de multele sticle de Rioja care ne-a invitat la dans și cântec toată noaptea. Arriba, arriba, arriba!
La New York, împreună cu Daniela și Thanos Kamiliotis, într-un restaurant grecesc din Soho, am lăsat amintirile în lacrimi și bucurie, alintându-ne dorurile cu vinul de Nemea. Tot la New York în restaurantul Joe Allen împreună cu Tom Christopher, Judith Leverone și Lili Flanders, am ciocnit câteva pahare de Barbero d’Alba pentru bucuria de a fi lucrat împreună Unchiul Vanea la Teatrul Actorilor din Louisville.
În Germania, la Freiburg, după premiera Neînțelegerii lui Albert Camus am înstelat noaptea cu vinuri de Rhin, și Alsace, până când soarele ne-a trimis spre odihnă.
După premiera Richard III la Milwaukee, Ihab Hassan, celebrul critic al postmodernismului și soția sa Sally, m-au invitat la cină, în vila lor de pe faleza lacului Michigan și am vorbit ore în șir despre unicitatea acestui personaj shakespearian, despre monstruozitate și fascinație, cu paharele pline de rubiniul Chateau Neuf-du-Pape-1979. Dimineața, după o plimbare a privirilor noastre peste întinderea lacului, Ihab l-a sunat pe Mircea Eliade la Chicago. În aceeași după-amiază am mărturisit Profesorului proiectul meu cinematografic inspirat de Meșterul Manole. Doamna Cristinel ne-a servit cu un pahar de Pouilly-Fume… Am plecat de acolo călătorind prin opera lui Eliade.
La Stockholm, într-o noapte de Înviere, în locuința lui Radu Penciulescu, cu căldura sufletească a sudului, am închinat câteva pahare cu Gertrud și Radu, dintr-un Malbec argentinian… câtă bucurie, câte voci ale gândurilor, câte ferestre deschise sufletului…
În California, pe plajele Pacificului, la Marina del Rey sau Santa Monica, după o repetiție cu Vassa Jeleznova de Gorki, am vorbit cu Robert Benedetti despre teatrul lui Cehov, despre spectacolele marilor regizori europeni, despre școala de arte Walt Disney de la Valencia, California. Am povestit miruiți cu un Cabernet Sauvignon din Napa Valley.
La Moscova, la Moscova… după vizionarea cu scântei de pe scena Teatrului de Artă cu spectacolul O noapte furtunoasă, am petrecut la dașa teatrului MHAT, în afara Moscovei, cu Oleg Efremov și Innokenti Smoktunovsky… Am cântat, fiecare în limba lui, ne-am îmbrățișat și sărutat, rusește și românește, de câte trei ori… Vinul era georgian, adânc de istorie, iar Innokenti Mihailovici îmi spunea că acum mai bine de 6000 de ani, vinul s-a născut în Georgia, pentru a însoți iubirea și tristețea… vin de taină cu suflet al gândului.
Tot la Moscova, după spectacolul Sfânta Sfintelor, regizat de Ion Ungureanu exilat la Teatrul Armatei din capitala URSS, ne-am întalnit cu autorul piesei, Ion Druță, și am închinat pentru Eminescu, pentru Moldova lui Ștefan, pentru neam și credință, Negru de Purcari și în zori, ascultând Balada lui Ciprian Porumbescu, aveam în ochi diamante…
După premiera Carnavalului pe scena Teatrului Național din Chișinău, Petru Hadârcă a invitat întreaga distribuție pe malul unui lac de poveste, la poalele pădurii… Umbrele cerului și ale copacilor, sunetele chitarei, fete frumoase, cântece din repertoriul de libertate a lui Volodea Vîsoțki și vin roșu din Mileștii Mici, Cricova și Rară Neagră de Purcari… Doamne, eram acasă.
Trec în goană, acum, prin São Paulo și Setúbal, Ulm și Budapesta, Bologna și Shanghai, Lima și Corint, Cusco și Mexico City, unde prieteniile au avut sigiliul vinurilor din Noua Zeelandă și Africa de Sud, din Australia și Chile, Portugalia, Creta și Argentina.
Am avut privilegiul să închin gândurile mele teatrului, ridicând un pahar de Meursault, în Dallas, în locuința lui Robert și JoAnn Corrigan, împreună cu Jan Kott. Am vorbit atunci despre mereu prezentul univers shakespearian. Văzuseră spectacolul meu Richard al II-lea la Festivalul Shakespeare din Kentucky…
La San Francisco, în port, la Alioto’s, privind în apele golfului fortăreața Alcatraz, unde fusese întemnițat Al Capone, am închinat pentru iubire cu Edith Markson, vrăjitul vin Amarone în asfințitul magic ce cuprindea Golden Gate…
Doamne, o singură dată până acum am primit binecuvântarea Chateau Lafite Rothschild 1959 în apartamentele din Neuilly-sur-Seine ale lui Leonid M. Arcade. Lucram la piesa sa, Revoluția oarbă.
Și acasă, în România, am petrecut cu prieteni de suflet și gând la Iași și Sibiu, la Cluj și Oradea, la Constanța și București… Vinurile de Sâmburești, de Săhăteni, Sole și Selene de Recaș, Busuioaca de Bohotin 1976, Riesling de Murfatlar 1971, Galbenă de Odobești, Traminer de Alba Ilia, Cadarcă de Miniș, Aligote de Sarica Niculițel…toate au dat rod și temei întâlnirilor teatrale.
În curte la Florica și Vasile Ichim , o carafă cu siluetă de nimfă fără astâmpăr, oglindea purpuriul unui Merlot boieresc de Valea Călugărească. Ardeam în chemări de dragoste fără saţiu, toate spectacole-eveniment ale acelor stagiuni… călăuziţi de spiritul lui Camil Petrescu. Noaptea adâncea tăcerea întrebărilor și dorurile de libertate.
Prin maeștrii Bujor și Dan Prelipcean, fondatorii magicului cvartet Voces, am înțeles, după lungi taifasuri, de ce am renunțat brusc în pruncie la laptele mamei, după o linguriță de argint cu vraja aurie a Grasei de Cotnari. Vin care îmbie viața la viață, în Biserica sufletului.
Doamne, ce vin… ce cuprindere a tainelor în aromele lui. Clinchet în pahare de cristal și gânduri ce întineresc amintirile…
Prin Constantin Chiriac am ajuns să cunosc vinurile podgoriei Oprișor, partener fidel și de durată al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. După Noaptea bufonilor, prietenul Constantin Chiriac ne-a invitat pe Ilie Gheorghe, Marian Râlea și pe mine să ciocnim Fetească Neagră din seria de protocol a Cramei Oprișor. Am auzit atunci de vinurile de taină, Smerenie, Ispita și Passarowitz, ce mărturisesc Oltenia Profundă.
De curând, somelierul Roberto Perian îmi spunea: „Smerenie este primul vin din România care a parcurs un drum invers: de la nume şi idee la licoarea închisă în sticlă. S-a vrut a fi un tribut adus sufletului nemuritor şi credinţei nesmintite, călugăriţei din chilie care se roagă pentru fiecare om întâlnit sau de care a auzit. Alchimia lui Liviu Grigorică şi puritatea soiurilor lucrate de Veronica Gheorghiu au fost exploatate la maximum pentru a obţine un vin care „închide” această atmosferă.
Am băut acest vin în Sfânta zi a învierii Domnului 2023 în grădina înflorită de la Gruiu.
Cu politețe, Roberto Perian mi-a spus acum, în 2024, mai multe despre ISPITA pe care nu am putut-o cumpăra anul trecut:
Acest vin, creat de Liviu Grigorica, este un proiect special, cu un cod ezoteric, fiecare literă din cuvantul I.S.P.I.T.A. are o semnificatie specială pentru iubitori de necunoscut. Ispita de acum e cea a literei-T adică TAINE.
Smerenie este un cupaj „pinot noir, shiraz si Dornfelder”, o editie restrânsă ce se repetă an de an, iar proiectul ISPITA este un cupaj, sau nu, de soiuri în editie limitată, care nu o sa mai existe dupa terminarea cuvântului ISPITA.
Mai avem de lansat 2 litere” I și A” La final, când epuizăm stocul pe ultima literă, lansăm undeva la 600 de cutii, ediție finală, cu fiecare sticlă/literă din cuvântul ISPITA.
După terminarea acestui proiect „ISPITA” nu o sa mai existe, dar Smerenie o vom avea în continuare.
Asta-i diferența între ele: cupajul secret al ISPITEI si ediția limitată irepetabilă. Aceste vinuri îmbie către meditație, în catedrala sufletului, povestitori desăvârșiți care cer timp pentru mărturisire.”
Am cumpărat ISPITA…
Aștept cu sfințenie, din nou, Sfânta zi a Învierii Domnului…În grădina cu meri, cireși și caiși în floare, față în față cu Veronica,vom ridica în cele trei zile de Înviere creștină câte un pahar din Ispita acestui an bucurându-ne de Tainele vinului, ce întineresc viața și dau suflet amintirilor.