Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, II)

Capitolul 2. Racul

 

Milek aproape că țipă:

– Ruxandra, tu ești?!

– Nu are voie să vorbească cu voi, cel puțin deocamdată. Dar puteți juca. Hai, îndrăzniți! Poate că e Ruxandra. Care dintre voi a avut-o deja, și care și-ar da și viața pentru asta?

Polonezul se repezi spre femeie, dar fu oprit de halebarda unui valet ivit din ca din senin.

– Cu grijă, Hans, să nu strici mobila.

Abia atunci Toader observă tâmplăria minuțios sculptată și frescele ce ocupau pereții. Diana la vânătoare, cu roșu și verde, Cele Trei Grații, cu albastru și galben…

– Și de unde știi, Milek, că este Ruxandra? Este singura femeie pe care ați întâlnit-o toți trei în viața asta?

– Ea e, știu bine…

– Vrei tu să fie ea…Hai, cine joacă primul?

– Nimeni, domnule conte. După cum am spus, aveți un simț al macabrului ieșit din comun. În legenda pe care a ilustrat-o Albertus, moartea câștigă de fiecare dată și pleacă cu viața cavalerului. Asta chiar dacă uneori îi dă impresia că poate câștiga.

– Și domnița Ruxandra nu a făcut același lucru cu viețile lui Milek și a lui Azat? Și lasă, că știu eu și despre tine, Toadere…

– Ce știi!?

Toader și Milek au strigat deodată. Azat a făcut un pas mic înapoi, dar nu i se putea citi nimic pe chip. Grau începu iar să râdă domol, după obiceiul său.

– Ia uite, ce v-ați mai iuțit…Ajunge, într-adevăr. Să nu precipităm lucrurile…Dacă nu vreți să jucați, mergeți la culcare. Cum preferați, dormitoare separate, sau vreți să stați în aceeași cameră?

– Separate, spuse Toader. Somnul reface și se zice că e un sfetnic bun.

– Bine, fie după voia…

– Și totuși, ce înseamnă toate astea? Ce urmărești, conte Grau? Pe cine ai deasupra și pe cine dedesubt? Și, mai ales, care este scopul înalt pentru care vrei să jertfești nouă vieți de parte bărbătească?

– Nu se dezvăluie toate misterele din prima zi. Face parte din joc. De ce să vă stric plăcerea…

– Haidem! N-avem nicio plăcere, să știi. Cheamă servitorii să ne arate camerele.

Toader porni spre ușă, dar se întoarse brusc.

– Voi ne-ați dat arme, pentru războiul lui Horia?

Grau surâse.

– Dar ce credeați? Că face totul loja voastră…cum îi zicea?…ceva cu Sfântul Andrei…

– Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr! Dar nu…

– Sau Frăția voastră, pe care ați făcut-o mai târziu, și din care faci parte și acum, domnule pictor! Sau credeai cumva că au fost suficiente cele câteva puști amărâte pe care le-ați cărat din Oltenia tu și zapciul acela…

Ochii lui Toader se umplură de lacrimi.

– De ce?!

Abia atunci văzu craniul cu două oase încrucișate, sculptat în lemnul de abanos de deasupra ușii.

– Era pe uniforma făcută de Ipsilanti pentru eteriștii lui.

– Aha! Vezi că începi să-ți dai seama?

– Să nu zici că Revoluția Franceză tot voi ați făcut-o!?

– Dar cine? Liberté, égalité, fraternité, tocmai după ce regele le-a dat pâine mai multă decât le-ar fi trebuit. Dar…

– Dar trebuiau să vadă ca păstrăvul, doar alb sau negru!

– Exact!

– Și independența americanilor, nu?! Dragele tale popoare din nord-vest, pe care le așteaptă sute de ani de prosperitate…Cum o vor plăti? Nici nu vreau să mă gândesc…

Le făcu semn din cap tovarășilor săi.

– Hai! Unde ne culci, conte? În paturi, sau pe țepușe?

Pe coridorul larg, flancat de statui ce înfățișau zei ai Greciei Antice, Milek îl apucă pe Toader de cot.

– De ce nu dormim împreună?

– Ca să mă zăpăcești toată noaptea, măi plângăciosule? Să-mi bați capul numai cu Ruxandra, să nu-ți tacă gura o clipă? Lasă că-i mai bine așa, poate reușești și tu să lipești geană de geană.

– Dacă aș fi putut dosi măcar pumnalul ce mic! – zise Azat.

Toader privi spre cei doi servitori care mergeau înainte, și-i zise în șoaptă, la ureche:

– Lasă că am eu grijă de el. Nu știu încă cum, dar am eu grijă de el…Și nu îmi va părea rău nici măcar o clipă!

Camera lui Toader avea un pat mare, cu baldachin și perdeluțe de mătase bleu. Așternuturile miroseau a iasomie. Învelit cu plapuma groasă, zugravul se sili să-și comande minții să viseze castelul și că se plimbă prin el. Putea fi conștient de vise, să le controleze și să și le amintească. Ciubuc nu fumase în viața lui, dar avea totuși acest dar. Acum voia să vadă dacă într-adevăr femeia costumată în Moarte era Ruxandra. Dar și altele…Însă adormi buștean, dormi fără vise, doar lumina zorilor îl sili să deschidă pleoapele. “Poate e tot efectul blestematei ăleia de băuturi…” S-ar fi întâlnit cu alte corpuri eterice desprinse de carne, aparținând celor ce știau că visează. De obicei pățeau asta cei ce fumau opium, și Toader era sigur că în acest castel se găseau câțiva. Poate chiar Grau…

– Este o dimineață senină, iar un cireș din curte cred că îndrăznește să-și deschidă florile. Dar, din câte văd, nu chiar toți trei maeștrii au dormit bine!

Milek avea pleoapele roșii, iar fruntea lui Azat era brăzdată de o dungă de la cearșaf.

– Doar dumneata ești proaspăt, domnule Ispas. Poftiți, vă servesc cu niște cafele preparate după moda turcească. Haideți, că avem treabă azi. Adică și azi! Eu zic să o pornim de dimineață, ca să…

Femeile cu pălării și pelerine roșii erau tot acolo, cu lungi lumânari aprinse în mâini.

– Ce reprezintă această zeitate, conte Grau?

– Nu e pentru muritori ca tine, Toader!

– Păi nu, că mă gândeam…

– Aaaa…te gândeai?! Ți s-a mai întâmplat vreodată? Ai grijă, măi!, că s-ar putea să nu-ți facă bine!

Umărul lui Toader zvâcni, dar reuși să se stăpânească.

– Aveți aici toate culorile posibile, și…musafirul! Ia uitați-vă ce drăguț e!

Un servitor înalt, în livrea roșie cu revere albastre, ce purta în chip de mască pielea unui cap de leopard, așeză pe masă un bol în care își mișca cleștii un rac.

– Un rac?!

– Da, un rac, ce? Nu ați mai văzut? Cam devremea i-au prins, nu e încă sezonul lor, dar ce nu fac oamenii mei…La prânz vom avea o gustare pe cinste, mi-au adus vreo două găleți, ăsta e doar unul dintre ei. Oare câți or fi înotând în râurile de pe aici? Dar în apele voastre?

Băură din cupele cu licoare necurată. Toader se cufundă imediat în apele albastre și repezi ale unui râu. Ieși la suprafață, și văzu o lume în care frunzișul copacilor era albastru închis, cerul albastru deschis, soarele roșu arzător, nisipul de pe mal roșu închis…și cam atât. Ca și în ziua precedentă, putea vedea clar fiecare fir de nisip, fiecare punct de uscăciune de pe frunze. Era obositor, își simțea mintea împovărată. Apele albastre ale râului l-au dus până la conacul boierului Sturza, în Iași. Tocmai terminase de frecat pereții salonului cu nisip și avea o năframă legată peste gură și peste nas. “Ai terminat de curățat, domnule pictor? Ce vei picta aici? Ce ți-a spus tata să faci?” Ruxandra stătea în prag. Dar parcă nu mai era ea. Pletele lungi și blonde erau acum roz, un roz ceva mai închis decât pielea. Ochii, pe care îi știa negri, erau acum de culoarea mării sub lumina lunii. “Albastrul e tristețe, Ruxandra, nu fă asta!” “De ce mai stai cu ștergarul ăla peste gură? Doar ai terminat, unde mai vezi pulbere?” “Ca să nu te apropii de mine, Ruxandra, nu fă asta…” Dar domnița își desfăcu corsajul în timp ce se apropia. Își prinse în palme sânii mari. “Îți plac?” “Ruxandra, sunt om bătrân, nu fă asta!” “Ce-i drept, nu mai ești tinerel demult, jupâne, dar ți s-a dus vestea. Cică poți să faci dragoste cât vrei, cât ai chef. Se spune că te-a vrăjit o femeie din munți.” “Ruxandra, nu pot să fac asta, tu ai viața în față, eu nu pot fi…Milek se va omorî dacă află! Nu ți-e milă de Azat?” Dar își desfăcea deja, la ceafă, nodul năframei. Fata era acum goală și se apropia încet, aducând o coapsă în fața alteia, cu pasul unei pisici ce se apropie de o farfurie cu smântână.

– Ei, cum e? Poate mai vrei o gură de cafea? La treabă…La treeeaaabăăăăă!

Și Grau începu chiar să imite sunetele unei fanfare de trompete, un marș militar în ritm alert.

Toader înmuie pensula în vopsea sinilie și începu să picteze biserica Trei Ierarhi, pe mitropolitul Veniamin binecuvântând steagurile lui Ipsilanti…Oare pletele lui albe, împletite într-o coadă groasă, ce culoare ar fi avut în vis dacă s-ar fi uitat într-o oglindă? Roz sau bleu? Cum să înfățișeze barba mitropolitului? Se hotărî la albastru deschis.

– Ce faci acolo? Binecuvântarea, nu? Țanțoș mai erai, Toadere, pe calul ăla negru. Acum cum îl vei face? Bleumarin, nu?

– Nu mă voi picta și pe mine.

– De ce? Acum ți-e rușine? După ce Ipsilanti l-a omorât pe Domnul Tudor, român de-al tău?

– Nu se va ști niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat.

Tunica lui Alexandru Ipsilanti, albastru închis, nu neagră. Și centura din fire de argint, acum albăstrie, de care atârna, de partea dreaptă, iataganul acela greu, demodat. Să compenseze slăbiciunea brațului stâng.

– Și dacă tatăl Ruxandrei ți-a spus să nu te duci cu ei, că Ipsilanti e omul rușilor, și moldovenii trebuie să-și ia înapoi țara de la ruși, de ce ai făcut-o?

– Boierul Sturza nu știe dedesubturile politicii…

– Și tu le știi?!

– Da, le știu, mai mult ca voi, oricum!

– Lasă-l, Milek, că se supără, știi doar că e cusurgiu moșneagul!

Toader începu să râdă.

– Ia să văd, tu ce ai făcut acolo, măi tătare…Cum? La fel ca mine?! Mulțimea de arnăuți adunată în piața Iașului? Și toți albaștri?

– Păi, dacă așa am văzut prin ochii racului…

– Stai, că tu ai pus și verde.

– Am întărit albastrul!

– Așa crezi tu, așa crezi tu…Uite, fețele țăranilor care se întorc cu spatele…Umbrele…

– Auzi, Toadere, dacă noi suntem cei mai vestiți zugravi din Iași, cine te-a chemat pe tine, tocmai din Brașov, să-i pictezi conacul boierului Sturza?

– Păi cine altul decât boier Sturza?! A văzut ce i-am făcut unui agă, cu mulți ani în urmă, un salon de vânătoare.

– A, da…, cred că știu despre cine este vorba. Numai că i-ai pictat un peisaj marin, nu o scenă de vânătoare, ceva cu un rege într-un butoi, târât pe fundul mării…

– Păi dacă știi, Milek, păi dacă știi…ia uite ce a făcut aici polonezul nostru! Ăsta nu se încurcă. Marele bal la conacul lui Sturza! El, dansând cu Ruxandra! Fetele în roșu și bărbații în albastru! Da’ ia uite câte nuanțe de albastru a folosit băiatul ăsta! Ai amestecat și alb, și negru, așa-i? Iar aici câteva picături de galben, așa-i? Nu așa vede racul, Milek!

– Ești sigur?

– Dar ia fii atent, Azat, ce sâni i-a făcut Ruxandrei, cât sunt de roșii, se văd de sub rochie! Hai, gata, glumesc și eu, n-am voie?

– În ce condiții te-a pus taică-su s-o păzești? Să umbli peste tot cu ea? Să nu se poată apropia niciun bărbat?

– În condițiile în care fata trebuia să rămână neprihănită, iar eu, la vârsta mea, sunt mai de încredere decât o domnișoară de companie! Doar ți-am mai spus! Ascultă, Milek, n-am nicio vină pentru nenorocirea ta, nu are rost să ne certăm acum, trebuie să rămânem uniți.

– Și când te-am rugat să pui o vorbă bună?!

– Eu sunt moșneag, nu babă…Dar am încercat, te asigur.

– Mă asiguri…

– Uite, de ce nu e nemulțumit Azat?

– Pentru că lui nu i-ai luat niciun mușteriu!

– Și ție pe cine ți-am luat?

– Pe Ruxandra! Aș fi vrut eu să-i dau lecții de pictură!

Toader ridică din umeri. Acum nu mai era sub efectul poțiunii, dar închise ochii și și-o aminti pe Ruxandra, blondă și cu obrajii fragezi, cum își trecea palmele mici și moi peste mușchii puternici ai spatelui său. “Nu arăți rău, Toader, nu arăți rău…Ești atât de al dracului, că pur și simplu nu vrei să îmbătrânești!” Apoi izbucnea în râsul acela al ei neplăcut, care nu se potrivea deloc cu privirea copilărească.

– Ce faci, domnule Ispas, îți cauți inspirația?

Contele Grau se apropiase pe nesimțite.

– Astăzi nu sunt chiar atât de mulțumit de voi. Doar Milek a fost sincer. Asta e Ruxandra, nu? Ah!, și-și șterse degetul de vopsea roșie cu batista sa brodată. Scuză-mă, am stricat puțin din…

Se feri cu o iuțeală neașteptată de mâinile lui Milek, care încercă să-l apuce de reverele redingotei.

– Ai grijă, țărane, ai grijă ce faci!

Doi lachei mari cât ușa îl imobilizară pe polonez.

– Ai grijă, copil de țăran prost ce ești!

Un servitor mai în vârstă veni repede și îi dădu să miroase o fiolă cu săruri.

– Dar ce fac, mă supăr pentru nesăbuința unor oameni deja condamnați?! Bine că știu, să nu mă mai apropii atât de mult de voi. Ba chiar…ia dă-mi pistolul ăla…ba nu, ăla mai mic, este suficient. Deci, ia uitați-vă cum stau treburile: așa cum vede racul, roșu și albastru, tot așa văd viața o mulțime de oameni. În pasiuni carnale ce aduc tristețe. Și asta se vede din cuvintele cu care denumesc culorile. Nu întâmplător azi este de servici negrul, pentru că e negru, adus din adâncurile Africii. Ia descoperă-te!

Servitorul își scoase gluga din piele de leopard și-și arătă chipul cu ochi plini de tristețe.

– Ei bine, ei au doar două cuvinte pentru a denumi culorile. Unul pentru roșu și culorile apropiate lui, altul pentru albastru și culorile înrudite. Roșu, culoarea pasiunii, a păcatului, a suferinței…Culoarea flăcărilor iadului…Și, deoarece racul dă mereu înapoi, iar în limba ta, Azat, dacă nu mă înșel, ziceți roșu la sud și albastru la est, am hotărât ca popoarele de la sud și de la est de acest castel să trăiască în sărăcie în anii ce vor veni. Să nu fie atinse de aripa civilizației. Războaie crunte! Ați auzit de Simon Bolivar? Hotărârea asta include și neamurile voastre, pentru că nu se poate zice că aveți vreunul țară. Sute de ani vă veți chinui ca să…

– Ajunge, conte, ajunge! Ești foarte bolnav, să știi…zise Toader cu voce scăzută. Ce s-a întâmplat de ești atât de supărat azi? Ieri erai parcă mai binevoitor.

– Nu s-a petrecut nimic chiar atât de grav, nu-mi poate strica buna dispoziție prea mult timp acest polonez. Dar, ce să fac, asta vă este și vă va fi soarta! Nu aveți ce face!

– Dar noi, românii, nu am suferit destul?

– Nu destul, nu!

– Și crezi că decizia ta îl poate atinge pe împăratul Chinei? Hârtiile tale bancare pot avea putere asupra unui imperiu atât de mare?

– Tu nu vezi că de ani de zile este umilit doar de câteva nave engleze?

– Sau asupra turcilor? Asupra țarului?

– Tu nu vezi că o țin tot într-un război? Și așa o vor mai ține mult timp de-acum încolo…

Toader oftă din rărunchi.

– Dați-i drumul lui Milek. Cred că s-a liniștit. Ce să spun, ce pot să mai spun…? Să văd ce se va mai întâmpla de-acum încolo…Presupun că diseară nu ne vei mai invita să jucăm șah cu Moartea.

– Mais bien sûr, mes chéris,… mais bien sûr…

Se așeză pe un scaun, dintr-o dată foarte obosit.

– Acum duceți-vă! Plimbați-vă puțin prin curte. Luați aer curat. Mai am nevoie de voi.

Toader le făcu semn plonezului și tătarului să iasă împreună.

– N-are rost să comentați ceva, băieți, omul e dus cu capul! Măcar putem să ne alegem paza?

Grau nu răspunse, dar flutură mâna a lehamite.

– Aș fi vrut să vină negrul, poate legam o conversație cu el.

– S-o crezi tu. Am impresia că toți sunt buimaci de la cine știe ce băuturi le mai dă.

– Și eu cred. Dar trebuie să-și păstreze și o mână de oameni lucizi.

– Și femeia aceea, dacă e Ruxandra ori ba…

– Măi Azat, cum să fie Ruxandra?! Când ai plecat din Iași era bine-sănătoasă, nu?

– Nu știu, ce?, parcă am mai putut să le trec pragul după ce m-ați încondeiat atât de bine, și tu și Milek?

– Eu nu ți-am făcut nimic, tu singur, cu…

– Gata, nu vă certați, nu e timp de ceartă! Mai important e: în caz că e Ruxandra, Ruxandra știa șah?

Toader își dădu o palmă peste frunte.

– Asta-i! Normal că știe, doar eu am învățat-o. M-a rugat boier Sturza, că e un joc ce va fi la mare cinste în societatea viitorului. Iar dacă e Ruxandra, pot s-o bat. Doar nu eram prost s-o învăț chiar tot ce știu.

– Deci dacă nu e Ruxandra, mori. Dacă e ea, câștigi și…

– Și se culcă cu ea, boșorogul!

Râseră toți trei, cu poftă.

– Dacă faci asta, Toader…

– Știu, Milek, știu…Stai liniștit, doar suntem prieteni. Și nici nu cred că mai pot la vârsta mea. Ei, veți ajunge și voi la anii mei…

– Hai, nu te mai prosti! Ce faci, joci diseară?

– Mă mai gândesc.

Toader se așeză pe o bancă, sub cireșul înflorit, și-și aprinse pipa. Imediat, unul din lachei se așeză lângă el.

– Hai, voi mai plimbați-vă, lăsați-mă cu gândurile mele…

Ce să facă? Își aminti vorba că nu vremurile sunt sub om, ci omul sub vremuri. Într-adevăr, boierul Sturza nu ar fi avut nevoie de un zugrav venit tocmai din Brașov, și încă de un zugrav bisericesc, dacă nu ar fi fost amândoi membri ai Frăției. Știau de planul lui Alexandru Ipsilanti, poate chiar de dinaintea lui, cum îi plăcea lui Toader să glumească. Iar în conacul boierului Sturza se întâlneau, pentru tratative, boieri români, căpitani de oaste albanezi și greci, sârbi…Ce să facă românii, să intre în luptă? Ipsilanti se încăpățâna ca luptele cu turcii să se dea pe teritoriile Principatelor. Cum să accepte românii asta? Zicea că îl susține țarul dar nu era adevărat. Și oricum asta nu era pe placul moldovenilor, care voiau reîntregirea țării, recăpătarea teritoriilor ocupate de ruși. Pe de altă parte, mitropolitul din Iași, român, nu grec, a binecuvântat Eteria. Nu se mai înțelegea nimic. Dar acum, văzându-l pe Grau, Toader știa că găsise cauza tuturor relelor de pe pământ. Nici nu era atât de greu ca niște pungi cu galbeni plasate acolo unde trebuie să ia mințile oamenilor, astfel încât să nu se mai înțeleagă nimic. Pardon, nu galbeni, hârtii bancare! Și dacă nu ar fi venit Ruxandra atunci la el…Dacă ar fi putut face ceea nu a reușit niciodată, adică să se stăpânească în fața farmecelor muierești…Și cum a devenit omul de încredere al boierului, bătrânul care îi protejează fiica… Care îi dă lecții de pictură, de șah…Care stă la o distanță decentă în parcul conacului, în timp ce ea se plimbă cu Milek sau cu Azat, cei doi pretendenți oficiali. “Niciunul nu e de neam bun, niciunul nu are avere. Tata zice să mai așteptăm, și are dreptate. Am timp să mai cunosc tineri nobili, oricum poate la anul mă duc să studiez la Viena…” “Și de ce-ți bați joc de oamenii ăștia, Ruxandra? Cu ce ți-au greșit?” “Prin faptul că sunt atât de proști, de aia!” Și chiar că erau proști! Recunoștea și el asta! Ruxandra a ajuns până la a-i invita pe amândoi la plimbare, și pe Milek îl punea să-i care umbreluța, iar pe Azat poșeta. Iar cu Toader făcea amor în foișor, în atelierul de pictură, sau chiar în salon, atunci când era sigură că este imposibil să intre vreun servitor. “Pot să ne vadă împreună, și Azat, și Milek, nu-și vor da seama niciodată, O femeie, da, ar fi intuit imediat, dar ei…Stai fără grijă!” “Dar de ce doi pictori, Ruxandra?” “Nu știu nici eu, probabil din cauză că te iubesc atât de mult!” Și adevărul e că și lui îi convenea. Era sufficient ca femeia să își descheie doi nasturi ai bluzei de mătase albă, astfel încât să i se vadă începutul pieptului, în mod curios, și în contrast cu chipul, ars de soare. Soare…soare…Toader își simțea pielea arzând. Pentru ce or fi trăind atâția alții? Pentru ce mai vrea boierul Sturza recolte? Pentru ce a vrut Alexandru Ipsilanti glorie? Care mai era bucuria lor? Dar Milek sau Azat? De ce nu se bucuraseră băieții ăștia de dragostea femeilor, astfel încât să poată întoarce spatele unei iubiri neîmpărtășite? El, Toader, la prima privire rece a Ruxandrei, reală sau din moft, nu îi păsa câtuși de puțin, pur și simplu ar fi lungit pasul. Ar fi lăsat-o în urmă, cu toanele ei. Dar oare ce culori vedeau femeile? Unde el vedea roșu stins, oare o femeie vedea altfel de roșu? Roșu aprins? Era sigur că da. Atunci când…

– Ei, haide, domnule zugrav, nu mai sta așa supărat…A trecut, gata! Supărarea nu trebuie să țină, face rău sănătății. Haidem la cină. Uite, colegii dumitale mai tineri de-abia așteaptă!

Grau flutura un baston din trestie, gata-gata să-l lovească pe Toader peste față. Surâdea, dar ochii îi erau reci.

În seara aceea au cinat în altă sală, cu ferestre înalte, coloane albe și ornamente aurii.

– Ei, ce părere ai, domnule Ispas, în seara asta joci șah cu Moartea?

– În seara asta, da!

Nu îi fu greu să câștige. Dacă într-adevăr era Ruxandra, juca mai prost decât își amintea el. De câteva ori, în cursul jocului, Milek a intervenit. “Nu muta nebunul, Ruxandra, vezi că îți ia calul!” Grau îi privea cu interes, pupilele sale mișcându-se cu iuțeală de la unul la altul. Părea mai fericit decât un copil care așteaptă să se coacă un cuptor de cozonaci.

– Felicitări, domnule! Acum, i-ați premiul!

O luă el însuși de mână pe femeie, o ridică de pe scaun, apoi vru să-i pună mâna în cea a lui Toader, ca într-un ceremonial matrimonial. Dar bărbatul se feri și se îndreptă spre Milek.

– Potolește-te, nebunule!, îi șopti la ureche, nu vezi că e mai scundă?

Apoi se duse la Azat, căruia îi vorbi tot pe voce scăzută, tot românește:

– Stai liniștit, tătare, nu e Ruxandra, îți povestesc mâine, e vreo Gretchen sau Hilda! Uite și tu ce glezne groase are!

Îi făcu semn Morții să-l urmeze. Ajunși în cameră, îi ridică cu blândețe gluga și o sărută îndelung pe buzele fierbinți.

– Cum ai ajuns aici, Ruxandra?

– Acum patru zile m-au răpit niște bărbați, nemți după vorbă. A doua zi după ce-ai plecat tu. În plină stradă, pur și simplu m-au luat de lângă Maria și m-au suit într-o caleașcă! Uite!

Își scoase costumul negru cu oase galbene, arătându-i o vânătaie urâtă în partea de sus a brațului.

– Și aici!

– Lasă, că…

Ruxandra începu să geamă, pătrunsă de mădularul tare al bărbatului.

– Să știi că nu…

– Lasă, discutăm mai târziu, doar stai toată noaptea aici.

Când pe geam începea să pătrundă lumina albastră a zorilor, Toader îi atinse umărul.

– Eu le voi spune că ești altă femeie, o nemțoaică. Dar că în fața lui Grau trebuie să zicem toți că ești Ruxandra, să îi facem jocul. Acum, tu bănuiești de ce te-a răpit?

– Cred că vrea o răscumpărare de la tata.

– Și să îl ajuți să-și facă jocul murdar și nebun! Să vedem ce ne aduce și ziua asta!

 

 

CV literar: