Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, III)

Capitolul 3. Veverița

 

De data aceasta Grau poruncise să fie reconstituită integral o pictură a lui Albertus. Roata norocului. Chiar adusese o roată imensă de lemn lăcuit, cu diametrul mai mare decât un stat de om. Călare pe ea stătea, cu mâinile în șolduri, un bărbat îmbrăcat în haină albă, pantaloni bleu și tricorn negru. Avea plete lungi, roșcovane, cârlionțate. Din spatele lui încerca să se suie pe roată un tânăr cu haină neagră și pantaloni bleu. Păreau a fi frați gemeni. Iar în fața celui ajuns în vârf, prefăcându-se a fi strivit de talpa grea a roții, gemea un al treilea bărbat, îmbrăcat cu haină bleu și pantaloni negri. Din când în când îl împingea cu un hârleț un om costumat în Moarte. Iar în jurul grotescului grup alerga un măscărici, cu glugă prevăzută cu franjuri, îmbrăcat numai în albastru deschis. Avea și un flaut, și o tobă, la care reușea să cânte simultan. Țipa și sărea într-un picior. Făcea un tămbălău de nedescris. Chipul rămăsese descoperit. Era indianul de la Marile Lacuri.

– Îl recunoașteți, nu? Are un nume pe nu-l pot pronunța. Ei, cum a fost noaptea cu Ruxandra, domnule zugrav? Hai, povestește-ne în fața prietenilor tăi!

Toader clipi complice spre Milek și Azat.

– Păi, unui bărbat nu îi șade bine să se laude, domnule conte. Mai bine spune dumneata, pentru ce ai montat această scenă în sala de mese?

– Veți vedea îndată, are legătură cu animăluțul pe care vi l-am adus azi. Haideți dincolo, e pregătit totul.

Lângă copilul ce ținea balanța, gata să fie băgată în nișa de sub masă, stătea o cușcă cu o veveriță.

– El e un bărbățel tare isteț. S-au chinuit o grămadă oamenii mei să-l prindă întreg. Dar acum…Au mai împușcat o duzină. Ați mâncat vreodată tocană de veverițe? Să vedeți că nu e așa de rea.

– Dar băutura asta pe care ne-o dai, ce conține? Știu că întreb degeaba, dar, totuși…

– Păi dacă știi că întrebi degeaba…Dar pot să-ți spun că la tocana de veverițe, la sfârșit, se presară puțin pătrunjel proaspăt.

Toader dădu peste cap cupa cu licoarea vineție.

– Ce faceți, voi nu beți?

– Are ceva dacă mai așteptăm câteva minute? Vrem să te vedem dacă vorbești în beția ta, ce spui…

– Adică dacă povestesc ce am făcut cu Moartea, după ce am jucat cu ea…Așteptați voi, mult și bine…

– Au jucat șah cu Moartea, domnule conte? întrebă cea mai tânără dintre femeile îmbrăcate în roșu. Aș fi amatoare și eu, mă pricep binișor…

– Parcă v-am spus să nu vorbiți cu musafirii, fetelor! Sau în fața lor! Știți care e pedeapsa, nu?

Femeia se înroși și își duse mâna la gură.

– Îmi pare rău, nu…

Dar Toader nu o mai auzea. Era pădurea de la Golești, dar nu cum o știa el. Copacii aveau trunchiuri galbene, iar frunzișul era albastru. Albastră era și iarba de pe jos. Conacul Goleștilor punea hotărât în pământ bastioanele sale masive, din piatră portocalie. Pe pajiștea din față era tabăra pandurilor. Doar albastru și galben: uniforme, fețe, cai. Totul era învăluit într-o ceață deasă ce semăna cu o pulbere de aur. Tudor din Vladimiri zăcea legat lângă un cort. “Chiar dacă a greșit, i se cuvine o judecată dreaptă”, spuse Toader. “De ce și-a omorât propriul căpitan? Ce vină avea el pentru nelegiuirile câtorva oameni de-ai săi?” Ochii lui Ipsilanti nu mai erau negri, așa cum îi știa el, ci de un portocaliu ce bătea spre roșu. “Alexandre, nu te amesteca. Lasă-i pe români să-l judece.” “Dar uite corespondența lui cu turcii! Ne-a vândut! A trădat…” “Alexandre, nu poțí să știi cu siguranță, dipomația e diplomație…Să știi că dacă pățește ceva Tudor, pandurii nu te vor urma pe tine. Și nici eu!”

Simți niște degete care îi ridicară pleoapa ochiului stâng.

– Mai lasă-l, va avea mai mult de pictat.

Stejarii din parcul conacului Sturza aveau aceleași trunchiuri galben-portocalii și coroane de frunziș albastru. Dar nu albastru cum e cerul, ci albastru cum e marea. Trebuia amestecat verde, în proporție de o treime. Erau uriași, o frunză părea cât un talger. Ochii lui Toader priviră deodată din vârful unui brad, apoi din iarba ca o pădure de lănci. Nu se apropiase niciodată atât de mult de Ruxandra și Azat. Nu știuse ce vorbesc, niciodată. “Să știi că nu-l iubesc pe Milek. Doar mi-e milă de el. Când îmi povestește de copilăria lui nefericită, despre mama care i-a părăsit, despre cum trebuia el să-i facă de mâncare tatălui său…” “Dar pe mine mă iubești?” “Păi asta-i, că nici pe tine nu te iubesc! Nu ești destul de înalt! Și nici nu mai poți crește, la vârsta ta! Tu ai văzut cât de înalt e Milek? Și ce picioare mari are? Cred că ție ți-ar încăpea ambele picioare într-o cizmă de-a lui…” “Atunci ce mai ai cum mine? Du-te la el!” “Ți-am spus că nu-l iubesc! Și apoi, i-am povestit mamei de voi doi, și zice că tu ești cel mai interesant. Lasă să mai treacă timpul, să îmi dau și eu seama de ceea ce simt, și nu se știe, până la urmă, pe care dintre voi doi am să-l aleg.” Razele soarelui răsfrânte de firele lungi de iarbă, păreau jerbe de pulbere aurie. Cădeau pe șuvițele albastre ale părului lui Azat, lipite de fruntea asudată. “Ruxandra, eu nu pot participa la jocul tău, am demnitatea mea, pur și simplu mă retrag.” “Păi asta-i, Azat, că eu zic că nu prea ai demnitate, că dacă ai fi avut…”

– Gata jupâne, trezește-te, e crucea zilei, acuși! Vezi că tovarășii tăi aproape au terminat. Ce, i-ai pus lui ceva, în mod special?

Una dintre femeile îmbrăcate în roșu clătină din cap. Amândouă stinseseră lumânările lungi cât un stat de om și mâncau ceva dintr-o străchinuță. Cel care îl zgâlțâia pe Toader era bărbatul costumat în măgar, unul din purtătorii recipientului cu licoare magică. Iepurele nu se mai vedea.

– Măi, dar ce ați mai pictat, băieți! Dar știu că…

– Credeam că mai ai un pic și mori, Toadere. Așa de greu respirai.

– Nu ar fi fost mare pagubă. Suntem siguri că ne-ai mințit. Dacă scăpăm de aici…

– Siguri, dar nu de tot. Nu aveți cum! “Doar nu sunteți muieri.” Dar ce ai făcut tu aici, Milek? Asta îți amintești tu prin ochii veveriței?

Polonezul se înfățișase pe sine, suit pe o schelă, pictând interiorul unei biserici. Dar galbenul era de o singură nuanță, cea a grâului copt, pe când albastrul era în zeci de varietăți. Reușise să-l stingă, tot cu galben, pentru mantiile sfinților, și să-l aprindă cu verde și alb, ba poate și puțin roșu, pentru hainele soldaților romani ce-l răstigneau pe Mântuitor, să-l facă mohorât pentru ierburile ce acopereau dealul Golgotei.

– Așa ar fi trebuit să pictez. Acum mi-am dat seama, prin ochii veveriței. Poate că aș fi câștigat întrecerea.

– Mă îndoiesc, Milek. Un zugrav bisericesc trebuie să înfățișeze aievea oamenii și natura, să păstreze stilul bizantin. Și chiar dacă ai fi câștigat, ar fi meritat? Doar ai văzut ce…

– Da, când m-am împăcat cu Azat, nu am făcut-o într-o doară. Nu merita, netrebnica! Dar, totuși, o singură dată dacă aș fi sărutat-o…Sigur nu a fost ea azi-noapte?

– Și tu, Azat, pe tine asta te-a impresionat?

Tătarul zugrăvise bătălia de la Drăgășani, pandurii trecând cu bacul râul Olt, caii, steagurile…Spre surpinderea lui Toader, Oltul era galben ca șofranul. Caii erau ori de un portocaliu aprins, ori azurii.

– Așa ai văzut tu, Azat? Parcă mă dor ochii…

– Păi dacă ne-a pus să și plecăm cu tine la război…Auzi, cică…

– Care-i mai bărbat, care-i în stare să moară pentru o cauză nobilă! Păi…

– Bine că ne-am vindecat de ea, ticăloasa!

– Dar dacă Toader a făcut dragoste cu ea toată noaptea? Și nouă ne spunea că este fecioară, că se teme că nu e suficient de dezvoltată ca să primească un bărbat, că…

– Exact!, ți-a spus și ție așa?!

Azat își lovi cu putere palma cu pumnul, iar zgomotul ca o împușcătură îl făcu pe Toader să tresară.

– Ia să mă apuc și eu de treabă, deși nu știu dacă…

– Tu ce-ai visat?

– Ei bine eu, nu știu prin ce minune, am văzut nu numai prin ochii veveriței, dar și prin cei ai lui Alexandru Ipsilanti. Am văzut orașul Dresda. Știți că acolo și-a pierdut brațul. Nu avea decât douăzeci de ani. Lăsați-mă puțin, să lucrez…

Și începu iute să folosească albastru și galben așa cum se găseau în borcanele puse la dispoziție de Grau, fără să le mai amestece cu altă culoare. Cupole albastre, turnuri albastre, coloane galbene, acoperișuri galbene. Iar pe un pod ce se deschidea în prim plan, chiar pe Napoleon, călare, cu generalii săi.

– Cum, l-a văzut pe Napoleon?

– Nu știu, nu mi-a spus.

Dar îi spusese. În lungile nopți în care se ruga de el să nu plece, să mai stea de vorbă, să-i aline suferința, că numai el poate face asta…Fără să țină cont de vreo lege a perspectivei, pictă, pe fundal, chipul galben cu ochi portocalii, aproape roșii, al lui Alexandru Ipsilanti, așa cum îi apăruse în vis.

– O ghiulea i-a smuls brațul, și…

– Ei, dar ce faci, domnule Ispas, iar minți?!

Nimeni nu-l auzise pe contele Grau venind. De cât timp îi privea oare?

– La sfârșit voi avea niște fresce pe cinste. Păcat că azi Toader Ispas nu este la înălțime. Veverița vede mai luminos, maestre! Mai luminos și mai în ceață! Puteai să mai pui alb, griuri…Mă rog, treaba ta! Dar acum să vă spun care e învățătura. Văd că l-ai reprezentat pe Alexandru Ipsilanti. În galben, culoarea nebuniei. Și asta va fi soarta popoarelor din sud, pentru că indianul zice galben pentru sud: nebunia! Oamenii nu se vor mai înțelege unii cu alții. Iar bogăția îi va ocoli. Vor avea profit doar doctorii, și mai ales spițerii, dar nici ei nu vor scăpa neatinși.

– Vorbești ca dintr-o carte de blesteme, conte Grau.

– Păi, asta și este! Adică asta trăim!

– Dar ziceai că vrei să salvezi lumea!

– Dar dacă lumea nu vrea să se salveze? Dacă scuipă pe orice mână întinsă? Să mai vedem, să mai vedem…Să mai vedem, în zilele următoare, cum văd și alte animale.

– Și?!

– Și…mai vedem…

– Dar albastrul? Noi așa mai zicem la est, spuse Azat apucându-se să curețe pensulele.

– Iar noi, creștinii, dăm altă semnificație acestei culori. Noblețe, adevăr…Deci, cum vine asta, conte Grau? Adevărul va veni de la est? Nu prea ai control pentru popoarele de la răsărit, orice ai spune. Iar galben semnifică de fapt bucurie, bogăție, nu cum spui dumneata!

– Ești cam palid, Toadere, cam palid. Să te vadă doctorul meu? Nu mai ești chiar tinerel, iar la vârsta ta…

– Nu-mi purta de grijă. Dacă mai ai vreo urmă de omenie, oprește acest joc, cu noi și cu lumea. Albastrul, culorarea adevărului…Vreau și eu să aflu adevărul despre Eterie, cum au fost luate mințile oamenilor, cine pe cine a trădat? Unde este acum Ipsilanti?

– Răbdare, dragul meu, răbdare…Numai puțină răbdare…Poate vei afla și asta. Pregătiți-vă pentru prânz!

Grau ieși, flancat de servitorii înarmați cu halebarde.

– Au și pistoale la brâu! Dar eu voi putea arunca în el cu un cuțit de masă, spuse Azat. Nu mi s-a întâmplat vreodată să greșesc. Și chiar dacă voi greși, măcar am încercat.

– Eu, să vă spun drept, sunt curios. Să aflu ce a fost de fapt, ce va mai fi…Și nu cred că rezolvăm ceva dacă-l omorâm pe Grau. Nu e singur. Probabil că organizația sa împânzește lumea.

– Și, cu noi, ce vrea?

– Nu știu, nu știu…Se plictisește, poate.

– Omul nu e în toate mințile! Și nici noi nu mai suntem. Ia fii atent ce chipuri prelungi a pictat Azat! Parcă sunt de ceară, parcă se topesc!

– Ne pune ceva în mâncare, Să nu mai spun de băutura asta…

– Eu nu mai am vise de noapte!

– Nici eu!

Prânzul a decurs în liniște, fără conversații. Nu se auzea decât clinchetul tacâmurilor și paharelor.

– Și acum, după desert, să ascultăm puțină muzică. Recunoști scena, domnule Ispas?

Spre pianul așezat în fața unui dulap înalt, cu oglindă, se îndreptă un interpret costumat în porc. Dintre fesele de mucava roz îi ieșeau cozile negre ale fracului. Își aplecă râtul într-un salut. Desigur că Toader recunoștea pictura. Porcul care cântă la pian, pictat de Albertus într-un colț ascuns al cupolei unei biserici din Suedia. Numai el descoperise sensul secret al creației suedezului. Acum patru secole acest vizionar atrăsese atenția lumii, prin picturile sale, că durerea se strânge în memoria sângelui, de la o generație la alta, și va veni o vreme când bolile provocate de ea nu vor mai putea fi stăpânite. Mănușile roz alergau cu repeziciune pe clape. Cântă o piesă de Mozart, apoi una de Bach.

– Ei, ce vă place mai mult, domnilor? Nebunia sau profunzimea? Galbenul sau albastrul? Au mai rămas suficiente veverițe în pădure, rostogolesc conuri portocalii și-și fac scorburi în trunchiuri galbene ca lămâia…E lumea lor! Nu degeaba l-a văzut Toader pe Napoleon. De aceea v-am și arătat Roata Vieții dimineață. M-am gândit că vă va inspira. Piticul francez a murit în același an în care a pierdut și Ipsilanti micul lui război. Credeți că a fost o coincidență? Ei bine, nu! Vă spun eu că nu, nimic nu e întâmplător pe lumea asta, pe care fiecare o vede cu alți ochi, dar toți ajung să moară.

Sorbi scurt din paharul cu vin.

– Ce nu pot eu să înțeleg este cum de sunteți atât de liniștiți, Azat și Milek, știind că și noaptea aceasta Toader se va culca cu Ruxandra. Pentru că mă îndoiesc că îl va bate la șah…

Toader le făcu semn din cap spre ușă și Azat încuviință.

– Cu voia dumitale, conte Grau, ne vom retrage în curte, ca și ieri. Considerăm că o plimbare și o pipă bună vor ușura digestia. Presupun că nu putem ieși din castel, nici chiar sub pază.

Grau dădu binevoitor din cap. Părea un bunic care își binecuvântează nepoții.

– Ascultați aici. Eu nu v-am spus până acum, dar am hotărât că e timpul. Femeia asta, Moartea, nu e Ruxandra. Dar am să vă spun care e taina fetei ăsteia, ca să nu o mai regretați atât. Chiar dacă voi ați văzut-o ca fiind perfecțiunea întruchipată, și aparent este, are un defect îngrozitor. Mi-a spus chiar tatăl ei, cerându-mi să păstrez tăcerea, sub jurământ. Dar acum…

– Acum, ce? Nu mai ai cuvânt?

– Nu-i vorba de asta, dar poate vă trece, Văd că degeaba v-ați împăcat și v-ați jurat prietenie veșnică.

– Eu cred că ți-e frică de noi, și scornești cine știe ce minciună, zise Azat.

– Și eu la fel!

– Ei, atunci, ne despărțim, ca și ieri, urmând a ne revedea la cină.

– Și apoi să joci șah cu Moartea. Și mai pe urmă să îi săruți sânii…

Milek scuipă foarte aproape de cizma lui Toader.

– Ai grijă, Milek! Știi doar că…

– Știu, știu…

Se așeză pe una din băncile din parcul castelului, de adat asta fără a mai fi păzit de vreun valet. Băieții ăștia voiau o fecioară, nu suportau să mai fi fost un bărbat înainte. El, Toader, ar fi preferat oricând o podăreasă căreia să-i pună banul în palmă, unei fecioare care să-i ceară luna de pe cer. Dar înțelepciunea vine odată cu vârsta. Și totuși, ei nu mai erau atât de tineri. De ce nu căpătaseră mai multă minte? Ah, dacă le-ar putea intra în vise…Cum își mai bătuse Ruxandra joc de ei…Le spusese fiecăruia, separat, că taică-su, boierul Sturza, are datorii mari făcute la faraon, și în curând vor fi săraci lipiți pământului. Așa că acela care se va îmbogăți îi va putea cere mâna. Dar cum să se îmbogățească un pictor de biserici decât pictând biserici? Acum, vremurile nu erau chiar foarte vitrege pentru Moldova, și în Iași tocmai se clădiseră două biserici, nu una, ce așteptau să fie zugrăvite. Dar contractul trebuia semnat direct de către Vodă, nu era ca și cum ai picta o biserică sătească. Așa că flăcăii și-au călcat pe inimă și l-au rugat pe Toader să îi ajute, acesta fiind cunoscut ca om cu relații. Și i-a ajutat, au primit învoirea să picteze împreună o biserică din apropierea Podului Roș, contra a cinci mii de zloți fiecare. O avere. Aveau la dispoziție și patru muncitori, care să le ridice schelele, și patru ucenici, care să amestece culorile și să picteze după șablon. Dar parcă se înțelegeau? Toader zâmbi cu milă amintindu-și. Ruxandra le pusese în vedere că dacă află că vreunul s-a purtat urât, nu mai are ce căuta în casa ei. Așa că ura era mocnită. Milek era nemulțumit că Azat picta altarul, când el era cel care știa să deseneze cei mai impunători heruvimi și serafimi. Fantezia sa era nelimitată, aripile transformându-se în picioare și picioarele în aripi. Parcă și la culoare, se pricepea mai bine să scoată bejuri luminoase. În schimb, Azat reușea să scoată un albastru marin potrivit nu numai pentru veșmintele sfinților, dar, amestecat cu alb, și pentru cerul bisericii. Amândoi îi cereau sfaturi lui Toader, acesta ajunsese să vină zilnic în biserică. Numai că alături de pictorul transilvănean venea, câteodată, și Ruxandra. Și atunci să te ții. Se ducea la Azat: “Chiar dacă nu ești atât de arătos ca Milek, poți să te însori într-o bună zi. Nu, nu cu mine, îți trebuie o fată mai micuță și mai urâțică. Dar nu prea tare, să te facă de râs, să nu poți umbla cu ea în trăsură. Așa, mai,…cam ca…Condiția este, însă, să muncești. Să te ții cu dinții de treabă, ai auzit?! Ascultă-l pe Toader, că el știe meserie, a pictat în toată Europa…”

– Nu te întoarce! Dacă vrei ca spiritul tău să umble liber noaptea, vezi că după tablou ai o capcană de vise. Scoate-i firele, dar dimineață să le pui la loc!

Toader rămase în aceeași poziție, așezat pe bancă, fumând liniștit. Peste câteva minute trecu pe lângă el un bărbat costumat în iepure. Căra o roabă cu pământ ce huruia pe aleea pietruită. Urechile cenușii erau murdare, iar una atârna aproape ruptă. Se opri vreo zece metri mai încolo și se aplecă asupra unei tufe de trandafiri. Capcană de vise? Unde mai auzise el de așa ceva? De aceea nu putea umbla, în vis, prin castel, așa cum ar fi vrut? Și, eventual, să se întâlnească și cu alții cu același dar? Deci Grau știa ceva…Îl privi cu atenție pe grădinar. Acum tundea niște tufe de tuia cu niște foarfeci lungi. Cine o fi? Un aliat neașteptat…

La cină aveau, așa cum li se promisese, tocană de veverițe.

– Prietenul nostru e pe aici, pe undeva…Poate lângă pocal, poate lângă furculiță…Mare șmecher a mai fost, dar i s-a înfundat! Nimeni nu scapă!

– A noua viață va fi a unui bărbat, conte Grau?

– Da.

– A celui care joacă șah cu Moartea?

– Da, așa m-am gândit, dar poate mă mai schimb…

Toader își umplu un pahar cu vin roșu și începu să bea cu înghițituri mici. Gust de nucă, de ierburi, de fructe de pădure…

– Și dacă, să zicem pierd în seara asta, mor acum sau peste șase zile?

– Peste șase zile, evident, dar nu înainte de a intra sub masă, iar Milek și Azat să vadă lumea prin ochii tăi.

Azat făcu ochii mari.

– Și cum?! Îl vom mânca la cină?!

– Ei, nu știu, nu prea cred…Sincer să fiu, nu am prevăzut chiar tot ce se întâmplă, mă mai orientez și eu pe parcurs.

Azat se uită la cuțitul de pe masă și apoi la Toader. Privirea lui întreba: “Îl ucid acum?”

– Nu! Nu, domnule conte, eu sunt sigur că totul nu e decât o glumă, e drept, cam bizară și cam forțată, și până la urmă ne vom despărți prieteni…

Grau își îngustă ochii.

– Ce te face să crezi asta, domnule pictor?

– Așa, intuiția, cum să spun, artiștii au un al șaselea simț…

– Lasă balivernele! Să vină Moartea!

Un valet o aduse pe Ruxandra. Sub braț avea tabla de șah.

– Jucăm aici în seara asta?

– Da, de ce nu? Sper să dureze mai mult partida. Dacă pierde Toader, puteți juca voi, băieți.

– Puteți juca de prima dată! Adică nu, hai că voi juca tot eu, sunt cel mai bătrân…

– Uitați, aici, niște struguri italieni, păstrați în cel mai adânc beci.

Toader juca tot cu albele și mută primul. Pion central, două câmpuri. Blocat imediat de pionul negru al Ruxandrei.

– Înseara asta poate îi dau voie morții să vorbească. Numai dacă văd că nu joacă bine. Pentru că mi s-a părut că pierde înadins!

Femeia tresări vizibil.

– Cu ce te amenință, Ruxandra? Te amenință că-ți ia viața, așa-i?

– Termină, Milek!, ce vrei acum?

– Mai bine ia spune, ce defect ascuns ai?

Mâna înmănușată în negru a femeii începu să tremure deasupra reginei. Până la urmă mută calul.

– Hai, că ne-a spus Toader. Chiar azi, în parc.

Pe Toader îl pufni râsul.

– Chiar nu te credeam așa copil, Milek! Îți meriți soarta, băiatule, chiar că ți-o meriți…

Polonezul își luă de pe masă un cârnat rumenit, și, cu furculița și cuțitul, începu să-l taie în bucăți mici.

– Ce faci, o iei de la început?

– Da, de-abia acum mi s-a făcut foame cu adevărat!

Moartea se întoarse spre Grau, așteptând. Claviculele galbene se ridicau și coborau cu repeziciune.

– Nu, Ruxandra, încă nu ai voie să vorbești! Poate nici nu e Ruxandra, băieți, nu?!

Azat ședea într-un jilt, cu mâinile între genunchi.

– Eu zic să fim uniți, Milek.

Polonezul ataca acum un ciorchine uriaș, cu boabe negre.

– Păi asta și…

– Lăsați vorba! Lăsați-mă să joc! Mai am puțin și mă bate Moartea! Și nu cred că v-ar plăcea chiar atât de mult să fiți siliți să mâncați din fundul meu bătrân, gătit cu usturoi.

Unul din valeții înarmați pufni în râs, dar se stăpâni imediat.

– Ce, ăsta pricepe românește?!

– Surpriză, domnule Ispas, surpriză…Flăcăul e din Transilvania. Doar trebuie să știu ce vorbiți între voi. Asta dacă nu pricep eu însumi, pentru că și eu știu puțin.

Până la urmă Toader câștigă, dar destul de greu. Dacă nu ar fi folosit și intuiția pe lângă calcul, posibil să fi pierdut. O luă pe Ruxandra de mână, salută vag din cap și ieși. Ajuns în camera căută cu privirea unicul tablou, căruia până atunci nu îi dăduse mare importanță. Era o copie după van Dyck, o natură moartă cu flori albe și roz pe fond întunecat. Era legat de colțuri, cu sfori, și așezat astfel încât să stea înclinat spre privitor. Într-adevăr, în spatele lui ar fi încăput un obiect de dimensiuni reduse. Dar ce făcea cu Ruxandra?

– Ia spune, îți place tabloul ăsta?

– Ce-i asta, Toadere? Conversație?!

Femeia își scosese gluga și șuvițe transpirate ale părului ei blond îi stăteau lipite de fruntea albă, fără niciun rid.

– Ce le-ai spus de mine?!

– Nimic, ce să le spun…?

– Despre ce vorbea Milek?!

– Ascultă, Ruxandra, am vrut și eu să-i liniștesc…Le-am spus că ai un defect groaznic, neștiut…, ținut secret de familia ta…

– Și cu ce drept, nenorocitule?!

– Cu dreptul celui care nu vrea să vadă oamenii suferind. Dacă nu ți-a plăcut de ei, trebuia să-i lași în pace. Nu să-i pui să picteze biserici, să-i trimiți cu mine la război…

Gura fetei se strâmbă într-o grimasă.

– Parcă am mai discutat de asta. Și dacă mă disprețuiești atât, de ce te culci cu mine?

Toader nu răspunse. Ruxandra își desfăcu nasturele de sus, de la spate, cel la care ajungea.

– Ajută-mă!

– Ce, mai vrei să…?

– Da, mai vreau! Dar numai noaptea asta! Puteam să te bat, să știi! Nu ești chiar atât de deștept pe cât te crezi. Dar s-ar fi sfârșit distracția prea curând. Mâine însă să nu te pună păcatul să mai vrei să joci cu mine. Pentru că am să te bat, și Grau te va pune la grătar. Ăsta nu glumește, să știi! E nebun de legat, mai nebun ca noi.

– Păi cum să nu fie mai nebun ca noi, dacă el ne-a făcut așa cum suntem. Și cu cine joci mâine?

– Cu cine va dori.

– Ești așa de sigură că va dori vreunul din ei?

– Da.

– Și va câștiga?

– Da.

Acum era complet goală. Începu să-și împletească părul la ceafă. Pe sânul stâng avea o urmă roșie, cum se sprijinise de tăblia mesei în timpul jocului.

– Hai, ce faci?

Suflă și stinse două dintre lumânările din sfeșnic. Mai erau însă patru.

– Nu mai sunt atât de frumoasă?

– Ba da. Ei, hai să văd și eu partea plină a paharului, așa cum…

– Așa cum ai făcut mereu!

În noaptea aceea Ruxandra a suspinat mai mult ca de obicei. Ba chiar, o singură dată, Toader i-a simțit zvâcnirile pântecelui. Dar nu se compara cu femeile pline de pasiune care dăduseră atâta strălucire vieții pictorului. Acum era mai focoasă știind că iar face rău, închipuindu-și că îl chinuie și pe el ca și pe ceilalți. Atât doar că lui puțin îi păsa. “Oare o nedreptățesc?”

– Ia spune, Ruxandra, așa, ca un joc, cu ce ai putea compara tu roșul ăsta?

Și îi arătă un vas de porțelan de pe scrin.

– Dar ce, m-ai băga și pe mine sub masa aia?

– De unde știi de ea?

– Păi tot castelul vorbește, nu e niciun secret. Una din femeile acelea cu lumânări știe românește. Iar eu îmi perfecționez germana. Nu am voie să ies seara în aceeași curte în care vă plimbați voi, dar nici închisă nu mă ține.

– Înseamnă că nu-i pasă…Oare de ce? Hai spune, cu ce ai putea compara roșul ăla?

– Cu zmeura coaptă. Dar tu?

– Cu miezul de rodie.

– Pe-aproape.

“Pe-aproape, dar nu chiar. Nu poți iubi, fato!”

– De ce m-ai întrebat?

– Așa…Hai să dormim puțin.

Când consideră că fata doarme, Toader se ridică din pat. Parchetul lăcuit scârțăi ușor sub tălpile lui goale. Făcu un pas lung până la covor, apoi se îndreptă spre tablou. Bine că rămăseseră lumânări aprinse. Și mai bine că a luptat în atâtea bătălii, și putea să simtă o privire ațintită în ceafă. Apucă carafa cu apă de pe scrin, se întoarse și înfruntă ochii negri ai Ruxandrei:

– Ție nu ți-e sete?

– Ce voiai să faci?

– Să beau un pahar cu apă, ce…?

– Te plimbi așa, prin cameră?!

– Ascultă, Ruxandra, adevărul e că nu pot dormi. De ce vrei să mă părăsești? Nu crezi că e mai bine să ne avem unul pe altul în acest loc al groazei?

Fata oftă și își trase colțul pernei peste cap.

– N-ai spus de la început să nu-mi fac niciun plan de viitor cu tine? Că ești prea bătrân? Că e bine totuși să facem asta, că altfel mi se ofilește trupul? Dar asta numai până îmi va veni un pețitor cumsecade? Ai spus sau nu?

– Da, și asta spun și acum!

– Și Milek sau Azat nu erau pețitori cumsecade?

Toader nu răspunse.

– Mă crezi o zdreanță, dar uite-te și la tine!

Bărbatul veni înapoi în pat și îi mângâie umărul gol.

– Asta ca să nu te mai întreb unde ți-e nevasta, ce-ai făcut cu ea?!…unde-ți sunt copiii…?

 

CV literar: