Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, IV)

Capitolul 4. Maimuța

 

– Astăzi, domnilor, nu v-am pregătit nicio scenă de Albertus. Avem un musafir, sau mai bine zis o victimă…în fine, un personaj prea important ca să ne mai ocupăm și cu altceva.

Servitorul cu mască de leopard, deci negrul probabil, împinse spre centrul sălii o cușcă în care stătea liniștit un maimuțoi mare, negru cu guler cafeniu. Îi privea pe rând, cu ură.

– Știe că va muri. L-am adus cu greu, pe bani mulți, din Lumea Nouă. Șamanii de acolo spun că vede aproape la fel ca omul, dar puțin altfel. Nu e capabil de iubire, și asta influențează felul în care vede lumea. Ei au intrat în mintea acestei maimuțe, de fapt băutura asta…de la ei am rețeta și ingredientele…E aproape la fel de inteligent ca omul, și mințile voastre se vor contopi.

Maimuțoiul începu să țipe și să se izbească de gratii în timp ce îl băgau sub masă. Se auzea și de acolo, dar mai slab. Grau luă pistilul din mâna iepurelui și începu să amestece el însuși în mojarul uriaș.

– De-abia aștept să văd ce va ieși! Nu inteționam să aduc azi maimuța, voiam să aduc lupul sau șarpele, dar după cum au evoluat lucrurile…Sper să nu greșesc!

– Te mai întreb o dată, Grau: ce vrei de fapt?

– Nu crezi că te va bate Dumnezeu?

Milek era tras la față, și părea că slăbise mult. Nu se mai bărbierise de când fusese luat prizonier, și mustăcioara lui subțirică se contopea acum cu perii cafenii ce îi acopereau obrajii.

– Liniștete-te, Milek, liniștește-te. Să vezi ce friptură bună de maimuțoi va ieși…

– Să terminăm odată!

Toader luă cupa și și-o umplu singur de la vana imensului ulcior.

Se făcea că privea, încă o dată, împreună cu boierul Sturza, tabăra eteriștilor, lângă Iași. Se însera și focurile erau aprinse. Dar nu se vedea nicio urmă de roșu în flăcările înalte. Bărbații nu aveau uniforme. Erau îmbrăcați cu șalvari ori pantaloni strânși pe picior, purtau ilice sau tunici cu fireturi. Fesuri ori cușme. Dar pe nicăieri, nici urmă de roșu. Nici brâurile albanezilor, pe care Toader și le amintea ca fiind din mătase roșie, nici pelerinele scurte ale sârbilor, nici canafurile ce împodobeau fesurile bulgarilor…toate erau galbene sau cenușii. În rest, verdele era verde, albastrul era albastru, violetul era violet, doar roșul lipsea. Era cea mai tristă lume de până acum. Verdele nu mai avea cu cine să se bată, albastrul nu mai avea pe cine să îmbrățișeze, și parcă lumina se oprea brusc la marginea întunericului. Ce diferență față de războiul lui Horia, când roșul tricolorului aprindea sufletele, astfel încât roșul sângelui nici nu se mai simțea…Dar asta fusese cu aproape patruzeci de ani în urmă, când Grau de-abia își începea lucrarea. “Uite și tu: picior de român n-ai să găsești în toată adunătura asta! De unde i-a adunat? Din Moldova de peste Prut. De aceea nu vezi niciun român printre ei, pentru că moldovenii vor să lupte mai întâi cu rușii, după aceea cu turcii. Și acum spune-mi și mie, Toadere, ce motiv ar avea acești sârbi, bulgari și albanezi să lupte cu turcii aici, în Moldova? Dacă ar fi la ei acasă, da…, hai!, dar aici?! Poate doar grecii se gândesc că îi omoară mai întâi pe turcii de aici și apoi pe cei din Grecia, dar ceilalți…Vrei să-ți spun eu? Sunt puși doar pe jaf! Iar acest Ipsilanti zice că e mai mult român decât grec…” “Da, e din stirpea lui Brâncoveanu.” “Numai că noi, boierii pământeni, nu mai vrem picior de grec, nici aici, nici în Valahia! Și nici sânge amestecat. Nu cred că îl vom sprijini. Suntem sătui de ei. Tu ce faci? Îi aduci și pe ardelenii tăi?” “Nu încă. Dar cred că voi merge cu ei. Îl cunosc de copil pe Alexandru Ipsilanti. Vrea să facă ceva. Vrea libertate. Dacă toți am sta și am aștepta…Măcar el încearcă!” “Atunci du-te la ei, ce mai aștepți?” Atunci văzu cu groază cum unul dintre eteriști începe să sară la început pe loc, aducând mâinile la pământ, apoi o ia la fugă în patru labe. Cei din jurul lui îl imitară. Săreau în jurul focului palid, se cățărau cu iuțeală pe trunchiurile înalte și dezgolite ale copacilor, scoțând țipete ascuțite. Trei dintre ei au pornit cu iuțeală spre Toader și spre boier. “Ce facem, îi împușcăm?” “Nu, cred că am un coșmar, să dăm pinteni cailor.”

Se făcea că era în Iași, câteva zile mai târziu, și eteriștii călări îi fugăreau pe turci și îi tăiau cu săbiile. Strigau: “Libertate sau moarte”. Alb sau negru, așa vede peștele. Arnăuții fluturau steaguri albe pe care crucea, pe care Toader o știa roșie, pălise. Ei nu credeau cu adevărat pentru ce luptă, poate doar grecii…”Nu lăsați viu niciun turc!” Sângele, purpuriu, nu roșu, sau mai degrabă indigo ca tunicile otomanilor, păta caldarâmul străzilor și pereții văruiți în alb ai caselor. Siluete îmtunecate, cărora nu li se distingea forma, săreau până la catul al doilea al caselor, apoi o luau la fugă în patru labe pe străzile pietruite, La geamuri, femeile țipau.

Se făcea că Milek era lângă el, îmbrăcat într-o uniformă de husar, cumpărată el știa de unde. Haina nu mai era roșie, așa cum și-o amintea, ci de un brun întunecat. Tânărul îi spunea că Ruxandra i-a promis că dacă se va distinge în luptă, se va mărita cu el. Îl ruga să-l învețe să tragă cu pistoalele și cu pușca, să-l învețe să se bată cu sabia. Deja Azat avea un avantaj față de el: tătarul călărea una cu trupul calului. Și uite-l chiar acolo pe Azat, lângă Palat, în fruntea unui grup de bulgari. Cât de tare se mai încrede!

– Și la el frâiele din piele roșie și-au păstrat culoarea, nu sunt galbene sau…

Toader se trezi la sunetul propriei voci, și se uită surprins în jur. Azat nu mai era pe armăsarul alb pe care-l călărise în războiul lui Ipsilanti, ci zăcea pe sofa, părând că nici nu mai respiră. Milek se așezase la masa cea lungă, cu capul sprijinit în coate, iar umerii îi erau ridicați ritmic de respirația profundă a somnului nefiresc. Femeile nu mai erau în cameră, nici Grau. Iepurele și măgarul își scoseseră glugile. Sub masca iepurelui se ascundea tot indianul de la Marile Lacuri. Câlții cafenii ce închipuiau un bot de măgar acoperiseră până atunci chipul pistruiat al unui bărbat roșcovan. Când văzu că Toader se trezește, indianul începu să îngâne un cântec monoton și aprinse de la o lumânare ceva ce părea un ghemotoc de cârpe. Veni cu el sub nasul lui Toader, acesta inspiră fumul ce amintea un incendiu pe un câmp uscat, și adormi la loc.

Da, Toadere, sunt eu, Alexandru, și vezi în mintea mea prin ochii acelei maimuțe. Nu-ți spun deocamdată unde sunt acum. Privește însă atelierul improvizat la conacul boierului Sturza, toate fetele astea de neam bun care învață acum să coase, care fac uniforme pentru armata mea. Ce le mână sa facă asta? În niciun caz iubirea…Niciuna nu e îmbrăcată în roșu? Sau nu văd eu bine? Uite-o și pe Ruxandra! Ce culoare avea panglica cu care își lega părul? Îți mai amintești? Cum zicea lordul Byron? Cine nu-și poate iubi țara nu poate iubi nimic, nu-i așa? Ei bine, oamenii ăștia pe care i-am adus de peste Prut nu au țară. Dar alții nu am găsit. Cineva trebuie să înceapă lupta contra turcilor. Voi, ardelenii, nu aveți niciun motiv, altele sunt dorințele voastre. Își mai amintești ce a fost atunci? Pe Tudor din Vladimiri l-am văzut ce a făcut. Vinovat sau nu, nu voia să lupte cu turcii, ci cu boierii pe care îi considera dușmanii țării. Dar eu, eu am dat tot ce a fost mai bun în mine pentru libertatea Greciei. Și am reușit. Lupta continuă, până la urmă grecii vor fi liberi. Dar Grecia nu e patria mea. Eu sunt din stirpea lui Brâncoveanu, în sângele meu stă mireasma dealurilor Valahiei. A fost chiar atât de rău că am vrut și libertate pentru români?! Ah, nu mai pot! Nu mai pot! Iar îmi amintesc de lupta de la Dresda! De ce n-ai vrut să vii cu mine? Până la capăt?! Dacă-l învigeam pe Napoleon, eliberam și Moldova de peste Prut. N-ai văzut că în anul în care a murit monstrul a pornit și Eteria?

– Gata, treziți-i pe toți! Vouă chiar nu vi-e foame, băieți?

Grau stătea în mijlocul încăperii, îmbrăcat într-o redingotă roz. Roz erau și ciorapii de mătase, lungi până la genunchi.

– Vă place? E moda franțuzească, au avut ei un cardinal care se îmbrăca așa. Ia dați-le un pahar cu apă rece! Și scoateți maimuțoiul de sub masă. La bucătărie cu el!

Animalul începu iar să țipe ascuțit. Ba chiar își scoase un deget printre zăbrelele cuștii, arătând spre Toader. Rămase așa, cu capul întors spre el și ațintindu-l cu degetul, în timp ce îl purtară spre bucătărie.

– Ce vrea să spună? întrebă Milek.

– Poate e primul dintre noi care va muri, zise Azat netezindu-și mustața. Te-am visat și pe tine, Toadere! Nu aveai nici urmă de roșu în obrajii ăia atât de rumeni și întinși. Nu ai iubit pe nimeni, niciodată!

– Pe mine, și mai pe cine?! Pe mine și o lume întreagă?!

De data asta nu va mai înghiți obrăzniciile mucoșilor ăstora. Se apropie de ei cu pași domoli, dar gata oricând să țâșnească cu viteza fulgerului. În oglinda venețiană, în care urmărea mișcările valeților, își văzu umerii de două ori mai groși decât ai oricăruia aflat în cameră.

– Gata, domnule Ispas, gata! Potolește-te, că nu poți opri totuși un glonț. Dar îți spun sincer că te invidiez. Suntem cam de aceeași vârstă, iar dumneata parcă ești un voinic din cărțile de povești, pe când eu îmi târâi beteșugurile bătrâneții. Ai auzit de frații Grimm? Se numără printre oamenii mei de casă. Poate ai să le ilustrezi cărțile de povești, mi-ar place să vă văd discutând. Le-am dat și eu niște idei, pornind de la pictorul Albertus, de la…Dar hai, la treabă! Sau mâncați mai întâi?

Lui Toader nu-i trebui mâncare. Amestecă cu repeziciune culorile, fără să folosească niciun pic de roșu. Înfățișă curtea castelului, cocoșul ce mătura dalele, cu pene verzi în coadă și creastă verde, pe Grau, mai tânăr, dar cu părul și pielea cenușii, valeții înarmați cu pistoale și halebarde, având chipurile albe ca varul.

– Nu ai lăsat niciunuia pic de iubire, Grau.

– Iar minți, Toadere, iar minți…Să vedem ce au pictat și băieții ăștia…Îmi stricați bunătate de frescă, să știți că am să vă pedepsesc, văd eu cum…Auzi, Ruxandra cu Toader, în grădină, jucând șah…

– Nu am terminat!

Într-adevăr, Milek pictase, fără pic de roșu, parcul conacului Sturza, pe Ruxandra plimbându-se la brațul lui Toader…

– Nu am mers niciodată așa!

– Dar te-ai culcat cu ea azi-noapte, nu?

– Și dacă?! Bravo mie, mucos nepricopsit ce ești!

– Gata, gata,…încetați!

Ochii lui Grau luceau de plăcere.

– Înfruntă și tu moartea, dacă ești în stare! Ce-ai făcut la Drăgășani? Ți-ai udat izmenele și ai fugit.

– Încetați, v-am rugat să încetați! Hai mai bine să vedem ce a făcut Azat. Ce este asta, domnule pictor?

– Un sat românesc, prădat de eteriși. Am fost de față.

– Da…da,…și dumneata ai putut vedea puțin roșu?

– Da, slab de tot, numai câteva urme prin hainele românilor. Dar deloc pe chipurile și hainele eteriștilor.

– Da…și flăcările sunt albicioase. Asta e reușită, ai lucrat bine. Asta este deja soarta tuturor popoarelor, domnilor, indiferent de bogăție: oamenii nu mai pot iubi, nu mai există pasiune.

– Și cum ai făcut asta, Grau? Și, mai ales, de ce?

Contele surâse, apoi schiță câțiva pași de menuet. Făcu chiar o reverență în fața statuii ce înfățișa copilul cu balanța.

– Nu pot să vă spun, cel puțin deocamdată. Vă invit la un concert simfonic, va fi o după-amiază deosebită, veți vedea!

De data aceasta era o orchestră adevărată, cu muzicanți îmbrăcați în fracuri negre. Draperiile erau din catifea grena, la fel și tapiseria scaunelor. S-a cântat Beethoven. Grau a stat nemișcat, niciun mușchi nu a tresărit pe chipul său ca de ceară. La sfârșit a spus însă:

– Când te gândești că l-a admirat pe Napoleon…Știați că acum e surd, nu? Am observant că la un moment dat ai închis ochii, Toadere. Ce culoare ți-a apărut?

– Alb strălucitor.

– Într-adevăr, așa va fi lumea, de gheață! Să ne înveselim însă puțin. La cină avem friptură de maimuță. Să știți că nu e așa de rea. În alte părți ale lumii e considerată chiar o delicatesă.

Masa era decorată festiv, iar în centru trona, pe un platou, bietul maimuțoi, jupuit, fript, și acoperit de sosuri și bucăți de fructe și legume.

– Eu nu mănânc!

– Atunci vei fi mâine în locul lui, Milek! Și rezolvăm problema spinoasă a celei de a noua vieți de parte bărbătească. Hai, poftă bună, domnilor! Vă recomand vinișorul ăsta, e de Rin!

Nimeni nu a scos o vorbă tot cursul cinei. La sfârșit Grau și-a dezlegat șervetul și i-a spus unuia dintre valeți:

– Adu-o pe Ruxandra. Și să-i spui că are voie să vorbească, dar nu mult.

– Cum dispui de voința oamenilor, Grau?

– Prin vorbe meșteșugite, Azat, prin vorbe meșteșugite. Ce, tu mai ești tu însuți de când ai venit aici? Nu mi-e teamă să recunosc asta, pentru că aici e o întreagă știință, dezvoltată în sute de ani. Depinde și de limba în care te adresezi. Așa că, oricât vă veți bate capul, nu veți reuși să…Uite-o că a venit! Hai, în seara asta cine vrea să joace șah cu Moartea? Tot dumneata, Toadere?

– Nu.

– Ești sigur, Toadere?

Glasul Ruxandrei se auzise pentru prima dată în acea cameră, și Azat tresări.

– Sigur.

Coastele galbene începură să se miște repede pe costumul negru.

– Atunci, se încumetă cineva? întrebă Grau.

– Da, eu, spuse Milek.

Toți îl priviră uluiți.

– Milek, vrei să mori?!

– Am văzut cum joacă, și uite că mă încumet…Doar dacă nu vrea domnița…

Ruxandra plecă capul.

– Vreau, spuse cu glas șoptit.

Apoi craniul galben se întoarse spre Toader:

– De ce…?

Bărbatul dădu din umeri, se îndreptă spre masa de ospăț și își turnă un pahar cu vin de Rin. Maimuțoiul era aproape întreg, își împărțiseră doar o bucată de umăr. Părea că rânjește, de sub morcov și păstârnac.

Partida nu dură mult. Câștigă Milek. O luă pe Ruxandra de mână și ieși cu ea din cameră. Avea chipul palid și acoperit de broboane de sudoare, dar făcea pași atât de mari, încât fata era silită aproape să fugă.

– Oho! Ăsta bărbat! Gata, nu mai are scăpare mofturoasa noastră!

– De cât timp ne-ai urmărit, Grau? Și de ce tocmai noi?! De ce tocmai noi trebuie să fim obiectele experimentelor tale macabre?

Neamțul izbucni într-un râs zgomotos.

– Dar de ce alții? Toți sunteți la fel, Toadere, toți sunteți la fel. Chiar dacă vedeți în culori puțin diferite…Ei, tocmai asta vreau să văd, nu mi-e frică să recunosc, pentru că deja aproape că am văzut ceea ce trebuia să văd, am găsit ceea ce căutam…

– Vrei să distrugi lumea, iar noi îți furnizăm informații, te ajutăm s-o faci!

Zâmbetul lui Grau era fericit ca al unui copil în ziua de Crăciun. Clipi scurt.

– Vă macină curiozitatea, copii, vă macină curiozitatea…

– Bietul Milek a vrut să-și ia viața acum câteva luni, din cauza dragostei neîmpărtășite! Îți dai seama ce faci?!

Văzându-l că nu spune nimic, se îndreptă spre ieșire, dar se întoarse brusc și îi spuse lui Azat:

– Măcar tu păstrează-ți bruma de minte care ți-a mai rămas!

Ajuns în odaia lui, Toader se grăbi să dea tabloul jos. Într-adevăr, în dosul picturii era agățată o ramură veche de salcie, ce își mai păstra câteva frunze uscate, îndoită sub formă de cerc. De marginile cercului erau legate sfori ce închipuiau o pânză de păianjen. De funiile subțiri erau prinse pene și mărgele colorate. Mirat, Toader dezlegă cu grijă sforile, astfel încât să le poată pună dimineață la loc, fără să se cunoască. “Capcană pentru vise…” Se întinse apoi în pat, așteptând să vină somnul. Indianul îl prinse de mână și îl ajută să se ridice în picioare.

– Poți să-mi spui Honon.

Toader își văzu trupul din carne dormind liniștit. Se culcase îmbrăcat, pentru a se prezenta într-o ținută decentă indianului și altora care știau că dorm. Și Honon avea un costum din piele cu franjuri, cusut cu mărgele albastre.

– Sunt șamanul tribului meu. Grau știa de capcana pentru vise, m-a pus să vă fac la toți câte una, dar nu i-am spus chiar toate secretele.

– Despre mine știa că am putere asupra viselor…

– Marele Spirit ți-a dat darul ăsta. Eu trebuie să fumez…Am fost și eu în visul maimuței, Toadere, eu te-am văzut, dar tu pe mine nu. Eram lăngă foc, unul din soldații aceia, eteriști cum le spui tu.

– Ce poți să faci?

– Te pot ajuta în visele la care te silește Grau. Mâine cred că vă va aduce lupul. Putem intra și în visele altora, dacă spiritul e pe cale să îi părăsească.

– Ce vrea să facă omul ăsta? Deși numai om nu-i…

– Vrea să distrugă lumea. Poporul meu se duce oricum. Nu mai vrem să rămânem în lumea asta, așa cum o făurește Omul Alb. De fapt, acest conte Grau…

– Ai venit aici de bunăvoie?

– Cum să vin de bunăvoie?! Silit! Nu avem timp acum, îți povestesc poate odată…

– Cine e măgarul?

– Nu știu. Nu știu din ce țară e, ce rol are aici…I se spune Alfred. Nu vorbește aproape deloc.

– Cum ne poți ajuta?

– Nu știu, nu știu nimic din ce-i în capul lui. Mi-am dat seama însă că de fiecare dată când priviți lumea prin ochii unui animal, vă schimbați. Și nicidecum în bine. Văd că sunteți bântuiți de femeia asta blondă și de revoluția căreia-i ziceți Eterie. Am să fiu și eu cu tine mâine când vei visa. Voi încerca să te ajut. Voi încerca să-i ajut și pe ei. Deși soarta lumii ăsteia e pecetluită…Tot în jos, tot în prăpastie…

– Ai văzut-o pe Ruxandra?

– Da.

– Ce vrea Grau acum, să ne studieze pentru a ne distruge popoarele?

– Grau nu e în toate mințile, nu putem ști ce e în capul lui. Dar pot să-ți spun că sunt în acest castel de vreo doi ani, și mi-am dat seama ce putere colosală are. Toți regii Europei ar sări să-l apere. Nu putem să-l doborâm, putem doar să facem ca răul să fie mai mic. Acum vino cu mine, nu avem chiar atât de mult timp.

Plutiră prin coridoarele vegheate de candelabre cu luminile aprinse chiar și acum, noaptea. Un servitor înarmat cu o mucarniță se uită prin ei, la cupele de cristal ce țineau lumânările.

– Mai este cineva ce știe că visează?

– Doar o femeie, una dintre vrăjitoarele cu pălării roșii. Dar puțin probabil să ne întălnim cu ea. Noapte de noapte spiritul ei pleacă într-un sat din vale. E îndrăgostită de cârciumar și joacă toată noaptea pe mădularul lui întărit. Bietul om! E un băiat blond, cât ușa asta, vrea să se însoare la vară cu o fată din sat. Dar vrăjitoarea asta îl sleiește…Bănuiește el ceva, se miră că o visează pe babornița asta de la castel, care vine la târg să cumpere ouă sau alte fleacuri. De ce o visează, că doar nu-i place deloc?! Bănuiește că i se fac farmece, i-a spus și preotului. Dar nu au nicio dovadă. L-a pus să țină posturile, să fie curat până la căsătorie, să nu se întreacă cu păhărelul…

– Unde vrei să mergem?

– Aproape am ajuns, nu avem prea mult timp, eu mă pot destrăma din clipă în clipă, dar…

– Nu se poate! Alexandre!

Alexandru Ispilanti, culcat pe o saltea curată și învelit cu o plapumă de lână, tresări în somn. Camera era încălzită, dar la fereastră erau gratii.

– E prizonier aici. Regele Bavariei i l-a încredințat lui Grau.

– Știam că e în Terezin!

– De o săptămână e aici. Bănuiesc că Grau vrea ca el să fie a noua victimă de parte bărbătească. Să vedeți prin ochii lui, să mâncați carnea lui, și să vă umpleți de toată nesăbuința și nefericirea lui.

– Mai vedem noi…Nu poți intra în mintea unui om decât dacă bea din licoarea aia vineție, nu?

– Numai așa, și nici atunci nu văd chiar totul.

– Deci știi destule despre noi…

Honon ridică din umeri.

– Tu ai adus rețeta pentru băutura asta magică, așa-i?

– Da, sunt plante speciale, unele cresc departe, la miazăzi.

Toader clătină din cap.

– Trebuia să-l refuzi, dacă tot nu-ți pasă dacă mori.

– N-am putut. Nu știi de ce e în stare. I-ar fi ucis pe toți ai mei. Nu e chiar ușor să mori, chiar dacă suferim în lumea asta.

– Mai vreau să văd ceva.

Imediat s-au aflat în camera lui Milek.

– De data asta voi reuși, Ruxandra, ai să vezi…Nu știi de ce sunt în stare…

– Eu zic să te calmezi, să încerci să dormi puțin, apoi încercăm iar. Mai e mult până dimineață.

Milek se ridică într-un cot.

– Adică de fapt nu vrei să faci dragoste cu mine, nu?!

– Ba da, dar…

– Te gândești tot la Toader, așa-i?

Atunci Ruxandra se ridică din pat și veni spre Toader, cu sânii ei mari săltând ușor în ritmul mersului. Îl mângăie pe obraz, dar degetele trecură prin carne și prinseră zăvorul geamului aflat în spatele pictorului. Ochii îi erau însă într-ai lui, și o lacrimă i-ar fi alunecat pe obraz dacă nu și-ar fi șters-o repede cu dosul palmei, ca un copil.

– Ce faci, crezi că e așa de cald afară? În sobă e făcut focul!

– Mă poate vedea?

– Nnu…nu știu, nu cred. Dar femeile simt altfel decât noi lumea viselor.

Toader o cuprinse în brațe.

– Cum, doar pe mine mă iubești?

Ruxandra luă de pe scaun costumul Morții și se îmbrăcă.

– Ce faci? Deschizi geamul, e frig…Numai ca să ai a te îmbrăca?!

– Mă duc în odaia mea, Milek. Poate vin mai târziu, poate nu…Tu ia și…

– Ba n-ai să pleci nicăieri!

Bărbatul îi bară calea cu brațul întins și palma sprijinită de perete.

– Înapoi în pat!

– Dacă devii violent, să știi că țip și cât ai clipi vor fi aici servitorii înarmați. Și le voi spune că ești un neputincios!

Milek se așeză pe un scaun, cu fața cuprinsă în palme.

– Și așa nu le vei spune?

– Nu!

– Să te cred?

– N-ai de ales.

– Bravo, fetițo, bravo…, murmură Toader.

– Măcar mai stai un pic aici. Nu mă mai ating de tine. Poți să dormi, dacă vrei.

Fără să-și dea seama ce face, Toader încercă să închidă geamul, dar Ruxandra se repezi și-l închise ea.

 

CV literar: