Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, V)

Capitolul 5. Șarpele

 

– Să ne despărțim acum, eu trec deja în alt vis, nu-l mai pot controla pe acesta.

Toader se pomeni, alături de Honon, pe un platou acoperit de ierburi înalte. La mică distanță se afla o turmă de bouri, dar mari cum nu mai văzuse. Pe cer, nori joși și întunecați se repezeau spre soarele care dispăru pe dată.

– Sunt bizoni?

– Da. Târăște-te prin iarbă dacă vrei să vânezi împreună cu mine. Du-te pe colina aceea și țipă cât poți de tare, ca să-i gonești spre mine și spre războinicii mei. Țipătul te va trezi. Trebuie să faci asta, altfel nu-ți vei aminti visul.

Așa a făcut, și s-a ridicat din pat leoarcă de sudoare. S-a dus la capcana pentru vise și a refăcut nodurile. Deodată își aminti, sau avu impresia că-și amintește, că Honon îi spusese că fiecare pietricică colorată îi memorează visele, iar acestea pot fi readuse în câmpul conștiinței prin rituri speciale. Pipăi o pietricică aspră, jumătate albă – jumătate neagră. Alături era una portocaliu aprins, ce parcă frigea. Așeză cu grijă tabloul cu flori de primăvară, apoi se băgă în așternut și dormi neîntors până dimineață. Avea un prieten de încredere, ceea ce nu-i puțin în viața asta…

– Văd că ai dormit bine, domnule Ispas! Mă bucur, pentru că astăzi avem un oaspete deosebit.

Iepurele și măgarul pășiră înăuntrul camerei purtând mojarul, dar și un ulcior mai mic din care se auzea un sâsâit.

– E un șarpe obișnuit, de pădure. Vă va oferi o viziune inedită asupra lumii, veți vedea. Asta va compensa gustul nu prea bun pe care îl va avea fript, dar să știți că iarăși sunt popoare care consideră asta o delicatesă. Și vom avea la cină și doi-trei fazani, așa că stați liniștiți. Dar înainte să beți licoarea viselor, ia povestește-ne, domnule Milek, cum a fost noaptea cu Ruxandra?

Polonezul se înroși ca focul.

– Nu e chiar ca femeile din neamul meu. Ele sunt incomparabile, cum să spun…

– Aha, aha…Și mai joci șah diseară?

– Nu știu, nu prea cred…

– Atunci dumneata, Azat?

– Mă mai gândesc.

Grau își plesni palmele cu putere.

– Ei, ca să vezi…Dacă nu e fată mare, nu vă mai place…Hai, beți!

Toader văzu o lume de ierburi înalte, foșnitoare, gri-albăstrui. Atenția îi fu atrasă de un șoarece portocaliu strălucitor ce intră în gaura lui din pământ. Se ridică în picioare să vadă mai bine și fu întâmpinat de Honon, îmbrăcat cu hainele lui din piele, nu travestit în iepure. Pielea îi era verde deschis, părul împletit în cozi albăstrui. Fuma dintr-o pipă lungă, de care erau legate două pene de vultur.

– Spiritul șarpelui nu e prea inteligent, dar ne va ajuta să-i vedem pe cei cuprinși de frică. Nu avem prea mult timp, trupul meu de carne se află în cămăruța pe care mi-a dat-o Grau. Când vor începe să mă caute va trebui să mă trezesc.

– Ziceai că azi este lupul…

– L-am convins să aducă mai întâi șarpele. Cu lupul nu putem vedea atât de bine frica. Tu îl cunoști pe acest Ispilanti. Trebuie să vedem cine a avut ideea Eteriei, adică eu știu cine, Grau! Iar el sau unul din oamenii săi i-au împuiat capul unui om nevinovat, făcându-l să creadă că este ideea lui, că el va salva omenirea. Așa a făcut cu Simon Bolivar, așa a făcut cu Voltaire, așa a făcut cu Benjamin Franklin…Toți au crezut că salvează lumea, dar de fapt au deschis calea nenorocirilor. Știai că englezii nu au omorât aproape niciun om din neamul meu? Așa cum nu fac nici acum în Coloniile Coroanei. A trebuit revoluția americanilor…

– Și Horia?!

– Văd ceva în mintea ta…Da, și el! Păi asta face Grau, pornește de la dorința de liberate a oamenilor, apoi le murdărește gândurile, îi face să se urască între ei. Va trebui să îi împuști, în vis, pe Grau sau pe oamenii lui, prinși asupra faptului, în timp ce corupeau mințile. Asta îi va slăbi puterea lui Grau, îl va face să regrete. Va simți în sfârșit durerea morților din trecut.

La centura lui Toader apărură cele două pistoale cu mânere din argint, pistoalele lui Cloșca. În metal fusese turnat Sfântul Gheorghe ucigând balaurul.

– De două ori îl voi ucide și eu! O dată în spirit, o dată în carne!

– Încearcă să-ți amintești cum a început Eteria, cine a avut primul ideea…

– Trebuie să-mi amintesc cine i-a spus lui Alexandru să lupte contra turcilor, când era copil…în palatul tatălui său, Domnul Moldovei…am fost acolo acum mai bine de douăzeci de ani, îl urmăream pe Osman Pazvantoglu…da!, Vodă mi-a spus că nu cu mult timp în urmă venise la curte un poet grec, Rigas Feraios, și că el vorbea tot timpul despre Revoluția Franceză, despre cum ar putea și grecii să se elibereze după acest model…Că să-l ajute Vodă să înființeze o societate secretă, că i-ar putea spune Filiki Eteria…

– Așa, și?!

– Cu puțin timp în urmă de a ajunge eu la Iași, Feraios tocmai fusese sugrumat de turci și aruncat în Dunăre, la Belgrad. Dar fusese arestat de austrieci, care l-au predat turcilor.

– Sunt locuri necunoscute mie. Nu știu cum să ajungem acolo…

– Rigas Feraios fusese prieten în tinerețe cu Osman Pazvantoglu. Ce a avut oare de discutat un înger cu un demon? Dar Pazvantoglu e oale și ulcele…Ia stai! Când Vodă mi-a spus povestea asta, am recunoscut numele ofițerului austriac care l-a arestat pe Feraios. Era un cunoscut al meu, îl cheamă Lustig, l-am vizitat acum câțiva ani în Viena, îi știu casa, îi știu chipul…

– Haidem acolo!

Bătrânul ofițer Lustig picotea într-un fotoliu mare, cu tapiserie de catifea. Probabil roșie, pentru că prin ochii șarpelui toate păreau cenușii, albastre sau verzui. Probabil roșie era și tunica de husar, în care stătea îmbrăcat zi și noapte. Așa voia să-l găsească moartea, îmbrăcat în haina militară. Să ia cu el clipele de glorie, poate le va retrăi acolo unde va ajunge…Își mai amintea puține lucruri, dar de asta nu uita. Își teroriza servitorii să-i spele cele trei rânduri de haine de paradă pe care le avea, astfel încât zilnic să aibă o uniformă curată de husar. Tot zilnic le poruncea să-l bărbierească. Așa voia să se înfățișeze în fața Domnului, ca un om care și-a făcut datoria, și și-o va face și de acum încolo. Toader i-a atins mâna plină de pete cafenii.

– Lustig! Georg!

– E prea bătrân, spiritul îl părăsește încetul cu încetul. În curând va avea mintea unui copil, apoi nu își va mai aminti nici măcar cum îl cheamă. E și mai ușor, dar și mai greu să intre în visul nostru. Mai ușor pentru că nu se va împotrivi, mai greu pentru că totul va fi încețoșat. Ca să nu mai spun că nu se știe dacă își va mai aminti…

Toader luă o trompetă atârnată pe perete și suflă ușor în ea, să nu-l trezească de tot. Imediat Georg Lustig luă poziția de drepți. Dar nu mai era trupul ce zăcea în continuare în fotoliu, pentru care un sforăit mai zgomotos putea oricând să fie ultimul. Îi domina cu statura, genunchii nu-i mai tremurau, iar de sub chivară îi ieșeau șuvițe castanii.

– Așa te vezi tu încă, Georg? Bietul de tine…

Nu mai apucă să-i spună ceva, pentru că toți trei fură pe un câmp de luptă. Exploziile cu flăcări albastre luminau infanteriși și cavaleriști, cai, căruțe și tunuri. Doar soldații foarte tineri aveau chipurile gălbui. Ar fi putut fi primii luați în cătarea puștii.

– Stai, Georg, nu aici! Vreau să mergem la Belgrad, în ziua în care l-ai arestat pe Rigas Feraios!

Georg Lustig tocmai își trăsese sabia, dar se întoarse spre ei, și urmărindu-i privirea se pomeniră într-o sală de joc, cu lumini, tăvi cu fructe, pahare de șampanie…La o masă, niște bărbați îmbrăcați în redingote sfârșeau o partidă de faraon. Printre ei era și contele Grau. Nu purta perucă și avea spatele drept. Părul îl avea întunecat, dar chipul galben aprins, ca lămâile  aduse de turci în bazarele bucureștene. Fețele celorlați jucători nu se vedeau bine, prin cameră plutea un fum albăstriu de la țigările de foi.

– Nu e numai de la țigări, e mintea lui încețoșată. Pe Grau și-l amintește bine.

– Trage!

– Iată-te, în sfârșit, Lustig! Mai aveam puțin și câștiga trădătorul ăsta!

– Dar ce a trădat, Grau? întrebă Toader trăgând cocoșul pistolului.

– Dar văd că ai venit cu prieteni! Am să am eu grijă de voi, împielițaților, nicio grijă!

– Ne poate vedea?

– Nu cred, asta e doar în mintea ta. Trage, nu mai sta!

– Care e Feraios?

Un bărbat nu prea tânăr, grăsuț și cu mustață subțire, se întoarse spre ei.

– Fugi!

– Nu fi copil, Toadere! Nu poți schimba trecutul printr-un vis. Împușcă-l!

Pentru prima dată în viața sa, Toader ținti fruntea, apăsă pe trăgaci, și, în clipa următoare, capul lui Grau se sfărâmă, împrăștiind stropi de sânge cenușiu.

– A pus vreodată un om sub masa aia nenorocită?

– Nu.

– De ce l-a omorât pe Feraios?

– Așa a procedat de fiecare dată. Pe cât posibil, a făcut ca indiciile să dispară. Se văd doar rezultatele.

– Mă întreb dacă furtișagurile ienicerilor din Iași, de acum douăzeci de ani, nu au fost puse la cale tot de el. Eram acolo, ienicerii aceia fuseseră aduși să apere granița de ruși. Ei, și până la urmă muscalii tot au rupt Moldova…Acei ieniceri au început să prade capitala, cred că de aceea populația Iașului nu a mișcat un deget să-i apere pe turci de eteriști. Oamenii au ținut minte…Dar mai avem timp?

– Avem, avem…Eu pot să văd și ce-i în castel. În vis timpul trece altfel, ce ți se par ore sunt de fapt clipe, și invers.

Se găseau acum lângă mănăstirea Golia, în tabăra ienicerilor, așa cum o văzuse Toader acum douăzeci de ani. Soldați în șalvari și purtând pe cap fesuri înalte, cu o apărătoare de pânză deschisă la culoare, se mișcau cu repeziciune printre corturi.

– Uite-l!

Printre ei se învărtea și un om în straie nemțești, galben strălucitor la față, în mulțimea aceea de chipuri albăstrii.

– De unde știm că e omul lui Grau?

– Galbenul nu dispare niciodată. Dacă ar fi doar speriat, ar mai bate din când în când spre verde sau albăstrui. Cei puși în slujba RĂULUI sunt bântuiți permanent de frică. Trage!

Toader ținti din nou capul, și galbenul feței se stinse în cenușiu pe măsură ce viața omului se scurgea.

– Îi va face rău și asta, va simți și asta! Acum hai să zburăm până la casa mea, până în pădurile mele, acolo unde un negustor stă de vorbă mereu cu oamenii din tribul meu.

Pădurea de conifere era mai albastră ca oceanul căruia Toader îi simțise vânturile sărate pentru prima oară în viață.  Buștenii din care era construit fortul păreau din cenușă. Indienii erau adunați în jurul unui negustor ce le arăta diferite haine. Pielea îi lucea în mod constant în galben-portocaliu.

– El e, trage!

– Și dacă nu are nici în clin nici în mânecă cu Grau?

– Nu contează, tu trage! Chiar dacă greșim, nu e decât un vis!

Lui Toader începea să-i placă.

– Și pe mine nu mă va schimba?

– Nu asta ai vrut toată viața? Să ai puterea să ucizi? Fă-o măcar în vis!

– Și acolo, la Iași, la Drăgășani, la Sculeni…Hai cu mine!

Au găsit chipuri portocalii aprins, ce nu păleau niciodată, printre negustorii ce vindeau arme și cai eteriștilor, mai puțin printre cei ce luptau cu arma în mână. Toader trăgea cu ambele pistoale.

– Mai dă-mi plumbi, mai dă-mi pulbere!

Honon le scotea parcă de nicăieri.

– Mai vreau să văd ceva, spuse Toader.

Erau în cancelaria domnească din București, acolo unde stătuse el prima data de vorbă cu Tudor din Vladimiri. Tare mult se mai temuse! Dar chipul lui Tudor, încadrat de pletele pieptănate cu cărare pe mijloc, era albastru palid, aproape alb. Toader oftă de ușurare. În schimb, când cobora pentru a doua oară, de data aceasta în vis, scara cu balustradă de piatră, se întâlni cu un bărbat bine îmbrăcat, cu o mapă cu acte sub braț, dar al cărui chip strălucea în portocaliu. Îl împușcă pe dată.

– Așa vede și șarpele șoarecii…Să mergem la Deva! Vreau să-l văd pe Horia și pe cei din jurul lui! Să văd care dintre trădători era omul lui Grau!

– Altădată. Acum hai să vedem ce visează Milek și Azat. Dar ei nu trebuie să ne vadă. Voi chema spiritul ceții. Nici nu putem interveni.

– Da, vreau să văd și eu ce visează băieții ăștia. Poate aflu ce au făcut la Drăgășani. Eu m-am dus să lupt împreună cu pandurii lui Tudor, dar ei au rămas cu eteriștii lui Ipsilanti.

Milek se visa în pat cu Ruxandra. Dar acum făcea dragoste cu ea, chiar dacă nu dovedea experiența lui Toader.

– Păi, cum?! Azi-noapte era altfel…

– Azi-noapte visai tu, acum visează el…

– Și adevărul cine-l știe?

Honon începu să râdă atât de tare, că Milek privi în direcția lui.

– Ea!

Pe spatele gol al bărbatului jucau umbre gălbui. Coapsele femeii erau albăstrii ca o mare înghețată.

– Nu e chiar cum visează el…

– Hai să vedem unde este Azat!

Tătarul ședea la masă, într-o odaie modestă. O femeie nici foarte tânără, nici foarte frumoasă, îi așeză în față o strachină cu borș și o bucată de mămăligă.

– Ia și postește, poate te iartă Dumnezeu. De ce vânezi zestrea fetei ăleia de boier? Dacă își bate joc de tine, bine-ți face!

Azat prinse mâna pe care femeia i-o așezase pe umăr.

– Mai bine însoară-te cu mine, sunt încă destul de tânără să îți fac și ție un prunc. Poate chiar doi.

– Și cu ce îi vom crește, Safta?

– Va avea grijă Dumnezeu de noi…Și, apoi, acum pictezi biserica, vei avea bani destui…

Fruntea bărbatului își schimbă pentru o clipă culoarea în galben pal.

– Unde te duci acum la luptă, cu eteriștii ăștia? Ce ai tu de câștigat? Ce are poporul nostru de câștigat? Păi noi vrem mai degrabă să scăpăm de greci, nu de turci. Păi îți dai seama că dacă câștigă Ipsilanti nu va mai fi picior de boier pământean? De Vodă nu mai zic…Ba, mai știi, vor zice grecii că de fapt e țara lor…

– Vorbești ca o femeie cu carte, Safta…

– Păi să știi că am ceva carte…

– Și, atunci, de ce…

Nu mai apucă să termine, pentru că visul i se schimbă. Azat era acum la Drăgășani, pe câmpul de bătălie. Oastea turcă se zărea ca un val uriaș al unei mări amenințătoare. De fapt astfel se și schimbă în mintea tătarului, într-un val înalt cu creastă de spumă albă. Coifurile ienicerilor. Arnăutul de lângă el își struni calul.

– Ce faci, fugi?

– Nu e războiul meu. Unde e Ipsilanti, de ce nu e cu noi?

– Chiar, Honon, putem vedea acum unde e Ipsilanti? De ce nu a fost cu oastea lui?

– Doar dacă intrăm în visul lui, acum…

Toader începu să călărească alături de Azat.

– Dar unde este Ipsilanti, Azat?!

– Toader, ești aici? Ai zis că te duci cu pandurii…

– Tot cu turcii luptă și pandurii. Și apoi, sunt destui panduri de-ai lui Tudor și aici! Unde-i Ipsilanti, de ce nu e cu voi?

Într-o clipă se făcu seară. Toader nu mai putea să se miște, doar vedea și auzea. Azat își pierduse calul și avea la braț o tăietură de iatagan. Chiar așa, rănit, îl sprijinea pe un bulgar bandajat la cap. Alexandru Ipsilanti se aplecă de la înălțimea armăsarului său negru și strigă:

– Unde fugiți, sclavi nemernici?

Ochii tătarului se umplură de lacrimi.

– Lasă, Azat, că am să stau eu de vorbă cu el, cât de curând! Ți-o promit. E prizonier aici, în castel. Dar Milek unde e?

– A fugit de la început, de când a auzit cât de mulți sunt otomanii. A zis că nu e lupta lui, și că, de fapt, niciun război nu-și are rostul. Că nu va trage sabia din teacă niciodată, nici măcar pentru Polonia.

– Acum, că văd ce face Grau, sunt de aceeași părere…

Se aplecă să-l ia în spate pe bulgarul rănit, dar Honon îi spuse:

– Lasă-l acum cu visul lui, îi vom mai vedea mâine, când va veni lupul. Trezește-te!

Deschise ochii și văzu femeile discutând liniștite, pe Azat și pe Milek pierduți în somnul nefiresc, pe măgar cioplind o lingură.

– Ai grijă, nepricopsitule, nu fă mizerie, că pe mine nu mă plătește stăpânul să mătur după tine!

– Lasă să mai faci și tu ceva treabă, baborniță puturoasă! Sapi la grădină?! Rânești la grajduri?! Nici măcar la bucătărie nu faci nimic.

Azat respira din ce în ce mai greu. Femeia mai tânără se apropie de el.

– Lasă-l, nu-l atinge! Stăpânul ne-a interzis să ne amestecăm. Uite că s-a trezit bătrânul. Poftim, domnule, ai aici tot ce îți trebuie. Dar iepurele unde-i? Ia du-te, măi, după el!

Unul din valeți se îndreptă spre ușă, dar dădu nas în nas cu Honon, care tocmai intra.

– Ce faci, te-ai aghezmuit cu nițică apă-de-foc?

Mirosi botul din câlți.

– Parcă nu, dar a fumat ierburi de alea de-ale lui…Sălbaticii ăștia sunt mai nărăviți ca noi, dacă-ți vine să crezi! Doar toate astea strică sufletul și ucid mintea!

Azat deschisese ochii de câteva clipe și o privea pe tânăra ce se aplecase să șteargă podeaua de urmele de vopsea rămase de ieri.

Toader se gândi mult înainte de a se hotărî ce să picteze. Nu putea să dezvăluie nimic din ce aflase sau ce făcuse. Sau să îl sperie puțin pe Grau? Până la urmă se apucă să picteze un lan de grâu, dar cu spice albăstrii, printre care fugeau o mulțime de șoareci de culoarea portocalei, cărora le-a dat strălucire cu câțiva stropi de galben. Nu se putu stăpâni, și, pe fundal, în loc de cer, zugrăvi botul portocaliu al unui șobolan uriaș.

Între timp se treziseră polonezul și tătarul.

– Tu ce pictezi, bătălia de la Drăgășani?

– Da, sper să reușesc să reprezint ca lumea fețele galbene ale eteriștilor. Probabil că așa vede șarpele animalele cuprinse de frică. Sau oamenii…

– Eu nu, eu am să pictez tot Varșovia. Strada pe care am crescut. Albastrul , verdele și cenușiul în care vede șarpele se potrivesc de minune caselor și castelelor Varșoviei. Iar cu galben și portocaliu am să reprezint doar fețele muscalilor. Ei au a se teme, nu polonezii.

Toader constată că, așa după cum bănuise, văzuse în vis, prin ochii lui Milek, mai multe nuanțe de albastru decât putea distinge acum, în pictura realizată de polonez. În schimb, la Azat, vedea el, acum, treaz, mai multe varietăți de albastru amestecat cu verde decât își amintise, în visul lui, tătarul.

– Văd că iar mințiți! Dar nu am ce face, cel puțin deocamdată.

Grau părea obosit.

– Poate că nu mințim, conte Grau. Poate că nu zicem tot adevărul. Oricum nu ai de unde ști sigur.

– Ai limba prea ascuțită, domnule Ispas. Iar eu mă voi strădui să mai tai din ea până vei părăsi acest castel. Mă rog, dacă…

– Da, dacă îl voi părăsi vreodată. Dar sunt și eu curios, conte Grau: dacă trecem prin furcile dumitale caudine, și vei mai fi și mulțimit de cum vom împodobi această sală, ne vei plăti? Așa ziceai în scrisorile cu care ne-ai adus aici.

– Gândești prea departe…

– Cu cât?

– În bani sau hârtii bancare?

Grau deschise gura să zică ceva, dar renunță.

– Ia nu-l mai plictisiți pe domnul conte cu prostiile voastre! se răsti femeia în vârstă.

– Veniți la masă.

Dar în ziua aceea nu le-a fost dat să prânzească la timpul cuvenit. Un camerist intră fără să bată la ușă și îi șopti ceva la ureche lui Grau. Contele ieși în grabă, dar se întoarse peste puțin timp.

– Avem oaspeți. Cineva, nu știu încă cine, a trădat. În fața porții e judecătorul, cu o mulțime de soldați înarmați. Probabil că vă caută pe voi. Aveți grijă: sunteți aici din propria voință, v-am adus să-mi înfrumusețați sala cu picturi, și la sfârșit vă dau două sute de florini la fiecare. Dacă ziceți altceva, Ruxandra moare. Nu o vor găsi oricât ar căuta-o.

– Ne poți explica mai bine, conte Grau?

Dar acesta nu se mai uita la ei, ci la femeia bătrână înveșmântată în roșu.

– Am o bănuială în ceea ce te privește. Dacă scoți vreun cuvânt va fi vai de tine, presupun că nu te îndoiești.

Femeia căzu în genunchi și încercă să îi sărute mâna, dar Grau și-o trase iute.

– Iertare, conte Grau, am o slujbă ingrată!

Un bărbat mătăhălos, îmbrăcat în negru, umplea cadrul ușii. Când făcu doi pași înăuntru, în spatele său se văzură patru soldați înarmați cu pistoale. De căștile de oțel aveau prinse pene multicolore.

– Am o slujbă ingrată, dar însuși Regele m-a trimis!

– De ce să mă prefac că îmi face placere să te văd în circumstanțele astea, domnule judecător? Sau ai uitat că datorită mie…

– Nu, nu am uitat nimic, conte Grau. Și totul va fi bine! Dar avem niște informații că ai de câteva zile prizonieri trei pictori din Valahia.

– Mă rog, nu chiar din Valahia, dar…ei sunt!

Toader intră în joc și se înclină ușor, dar Azat și Milek se uitau cu ochii om atunci trezit din somn.

– Nu sunteți ostatici, domnilor?

– Nicidecum.

Judecătorul privi frescele, paletele pline de culori amestecate, pensulele atunci lăsate pe cârpe, mâinile murdare ale pictorilor.

– Se pare că v-am întrerupt din lucru. Dar ce reprezintă aceste picturi? Nu recunosc vreo școală…

– Sunt niște experimente artistice, domnule judecător! S-ar putea ca așa să arate arta viitorului. Ce a început să facă Moząrt pentru muzică, vreau să fac eu acum pentru pictură.

– Cum?! Un oraș numai în cenușiu și albastru? Și de ce unii oameni au fețele galbene, iar alții nu?

– Asta este viziunea pictorului, domnule judecător.

– De ce, domnule?! De fapt, cei cu fețe galbene au uniforme militare. Iar siluetele sunt mai alungite…De ce, domnule…?

– Milek. Sunt polonez. Este Varșovia, orașul meu natal. Așa îi văd eu pe soldații ruși, care l-au ocupat. Așa îi văd cu ochii minții.

– Interesant, foarte interesant…Și această statuie, femeile astea îmbrăcate ciudat…? Ce este aici, domnule conte, vreun ritual păgân? Sunt interzise în Bavaria!

– Nicidecum. Am montat o scenă de operetă, pentru inspirația artiștilor.

– Și din ea fac parte și acești doi oameni, îmbrăcați ciudat…? Ce ești tu, iepure?

– Da, de fap este o comedie, zise Grau, silindu-se să râdă.

– O comedie amară, domnule judecător, interveni și Toader.

– Ce vrei să spui?

– Nimic.

– Dar de ce ai trei servitori înarmați înăuntru, conte Grau?

– Sunt garda mea personală. Când am fost anunțat că o mulțime de soldați înarmați urcă muntele, i-am chemat să stea lângă mine. Dacă priviți pe geam, am dispus și pușcași pe creneluri. Nu știam ce musafiri am…

Bărbatul în negru își drese vocea.

– Mai este totuși ceva…Sursele noastre ne-au spus că țineți prizonieră și o domniță de neam bun din Valahia…Este adevărat? Am putea să o vedem?

– Care sunt aceste surse, domnule judecător?

– Știți că nu le putem divulga, domnule conte!

– Mda…da, bine…Știu, sigur că știu…Ei bine, această informație este greșită. Vă invit să controlați tot castelul, fiecare cămăruță, fiecare beci, fiecare…

– Sunt obligat să o fac!

– Atunci, la treabă! Dar sper să terminați până diseară. Să pot măcar cina liniștit. Și așa mi-ați stricat masa de prânz.

Judecătorul îi făcu semn unuia din oamenii săi, care o porni aproape în fugă pe scări.

– Nu va dura mult. O sută de oameni vor căuta simultan.

– Știți și cum arată? Sper să nu-mi aduceți aici vreuna din cameriste sau bucătărese.

– Fiți serios, domnule conte, suntem profesioniști doar. Soldații mei știu și că v-a fost încredințat Alexandru Ipsilanti. Și acum vă întreb: ce importanță mai are pentru noi omul ăsta? Asta presupunând că a avut vreodată.

– Zău?! Știai că valahii din Transilvania voiau să se ridice odată cu oltenii lui Tudor din Vladimiri? De ăsta știai? Ipsilanti l-a omorât, și bine a făcut, pentru că pierdeam controlul asupra principatelor dunărene. Dacă nu îi ținem pe greci și pe valahi dușmani de moarte, odată ne trezim cu valahii din Transilvania până aici, la castelul ăsta. Nu prea știi politică…

– Adică îl ținem bine pe Ipsilanti, ca să-l mai scoatem o dată în fruntea unei revoluții?

– Evident, trebuie urmăriți și turcii cu atenție…Ca să nu mai zic de ruși!

– Ca să vezi…și pericolul este chiar atât de mare?

– Hai să-ți povestesc, nu cred că mai vrei să vezi ceva aici. Mergem într-o sufragerie să te servesc cu un pahar de vin italienesc. Voi domnilor, continuați. Sau, dacă ați terminat…având în vedere condițiile speciale, veți mânca azi la bucătărie. Arată-le…

– Ne descurcăm noi.

În timp ce coborau niște scări întortocheate, Toader îi spuse lui Azat:

– Nu vor găsi nimic. Cine știe în ce cameră secretă o ține. Mascată de o bibliotecă sau o scară. Castelele astea sunt pline de astfel de tainițe. Cine i-o fi spus? Oricum, judecătorul e omul lui, nu-și va da prea tare silința. Dar tot ce discută cu Grau este înregistrat de soldații care stau pe lângă ei și raportat mai departe. Știu că așa lucrează cei din poliția ungurească. În fiecare lună vezi câte un șef destituit, ba chiar unii sunt scurtați de cap. Se ocupă mai mult cu asta decât cu prinderea hoților, de asta în Brașov nu mai poți să umbli noaptea pe străzi.

– Tot opera lui Grau?

– Dar a cui? Nu vezi cum a schimbat și mințile noastre? În doar patru zile? Mai ești sigur pe ce gândești? De ce spui?

– Și atunci de ce să nu-l omor? Cât încă mai vreau asta?

Toader dădu din cap a lehamite.

– Așa ar fi cazul, poate, dar adevărul e că ținem la viețile noastre mai mult decât ar trebui. Plus că acum e în joc și viața Ruxandrei…Ați văzut că am căzut de acord.

– Aș vrea să discutăm despre asta, spuse Milek.

– Mai târziu, să mâncăm întâi. Azi mâncăm la bucătărie, cu slugile. Pe cuvânt dacă nu mă simt mai bine! Din câte am văzut sunt patru bucătării, și probabil sălile de mese sunt pe lângă ele.

Au găsit repede niște locuri libere la o masă lungă din lemn. Nicio față cunoscută. Dar, din câte se părea, pe ei îi cunoșteau cel puțin femeile care serveau o supă groasă, destul de gustoasă. Ba chiar și cârnați fierți cu pâine. Un bărbat de alături împinse spre ei niște căni cu bere.

– Ia spune, omule…

– Nu de asta ți-am dat berea, ca să culegi informații! Bea și taci, dacă vrei să-ți fie bine. Sau, mai degrabă, dacă vrei să nu-ți fie mai rău!

Toader înghiți lichidul rece și amărui, privind gulerul de spumă ce se încăpățâna să persiste, chiar dacă cana se golea.

– Spune, Milek, ce vrei să-mi spui…

– De ce te iubește pe tine?

Bătrânul trase aer adânc în piept și începu să-și îndese pipa cu tutun aromat, cumpărat de la turci. S-au așezat pe o bancă, în micul parc interior al castelului.

– Eeeh…, aș putea vorbi până mâine, și tot degeaba.

– Pentru că nu aș înțelege?

– Nu, ci pentru că nimeni nu cunoaște mintea femeilor. Poate nici chiar ele însele. Dar, dacă ar fi să încerc un răspuns, pentru că nu mă tem și nici nu mă supăr de ce-mi face sau mi-ar putea face. Te-ai întrebat probabil de ce v-a chinuit atât, pe tine și pe Azat. Ei bine, din câte le cunosc eu pe femei, ele vor un bărbat puternic, care să le protejeze în orice împrejurare. Care să nu fie dărâmat de nimic, inclusiv de răutățile unei femei. Și te pune la încercare. O dată, de două ori, până depășește măsura. Unele, eu cel puțin nu știu care din ele și din ce cauză, merg atât de departe încât bărbatul ajunge să le urască sau să le disprețuiască. Sau, pur și simplu, fuge. Ori, în ceea ce mă privește, pentru mine fiecare zi e un dar de la Dumnezeu pe care nu-mi permit să-l las să treacă așa, oricum, fără să mă bucur. Și nu mă poate atinge nicio vorbă a Ruxandrei, ori a altei fetișcane. Iar ele cred că asta e putere…Și poate că este!

– Acum, azi, de exemplu, ce motiv de bucurie găsești?

– Motive găsiți la tot pasul, băieți. E drept că nu le puteți vedea decât dacă ai în spate o viață trăită din plin. Atunci, rozul acestor flori de măr are o valoare mai mare decât tablourile din castelul lui Grau. Pe mine m-a bucurat și faptul că am pictat azi, și…

– Mai bine spune cum vrea să ne schimbe Grau, interveni Azat.

– Pe Ruxandra, de exemplu, vrea să o facă să creadă că are puteri depline asupra noastră, că e mai deșteaptă, că orice face face mai bine decât un bărbat…Vrea să vadă cum obține asta, și apoi să strice mințile tuturor femeilor din lume. Iar pe noi ne vrea speriați. Pur și simplu speriați, astfel încât să nu ne mai iubească nicio femeie. Ce va fi mai departe…vai de strănepoții noștri!

– Și nu-i pasă că putem discuta acum?

– Face parte din plan. La el totul e calculat. Sunt curios ce vrea să facă cu copiii. Ați văzut vreun copil în castel? Dacă-l omorâm e inutil, pentru că lumea e deja împânzită de oamenii săi. În sfărșit, am găsit RĂUL, pe care l-am căutat toată viața. Și nu pot să-l înving, dar am să-i mai tai din gheare. Deja am început, nu vă pot spune deocamdată mai mult. Și, mai ales, voi arăta că se poate, că merită să lupți!

– Eu zic că de asta te iubesc femeile, jupâne,…nu vă întoarceți!…că nu renunți niciodată la luptă! Mă cheamă Frida. Eu l-am anunțat pe rege de pericolul pe care-l reprezintă Grau. Eu și Krista mergem uneori în sat. Să știți că nu sunteți singuri! Acum ridicați-vă și plecați. Mă puteți privi de-abia după ce faceți câțiva pași. Dar nu insistent!

– Să facem cum spune ea! îi zise Toader lui Azat.

Era așezată cu spatele, pe o bancă învecinată celei pe care stătuseră ei. Ținea în brațe un motan negru, căruia îi vorbea nemțește. Din când în când îl ridica la nivelul ochilor, ținându-l de sub labele din față.

– Cu noi a vorbit românește! De unde știe? Și, mai ales, cine e?

– N-o recunoști? Vrăjitoarea cea tânără, alea cu lumânări roșii…

– Aha, deci cealaltă, baba, e Krista…

Milek se uită la părul ei roșcat și la fusta cenușie, din stofă.

– “Să știți că nu sunteți singuri!” Ce vrea de la noi? De acum oricum nu mai poate probabil transmite niciun mesaj, deci dacă acest judecător pleacă așa cum a venit…

– Are ea un scop, Milek, nu te teme…De fapt…s-ar putea să vrea să o protejăm cumva. Dacă ăștia nu găsesc nimic…

Azat se uită la mulțimea căștilor de oțel. Soldații își făceau de lucru printre arcadele din piatră  ce mărgineau curtea interioară.

– Va trebui un martor al acuzării dacă acest Grau va ajunge să fie judecat. Se pare că cel puțin regele nu e prins în mrejele lui.

– Și ce facem?

– Deodată, nimic! Mergem în odăile noastre și așteptăm cina. Sau ce-o fi…

Dar au fost chemați la cină, într-o sală cu scaune tapisate cu mătase verde. Grau era îmbrăcat în redingotă neagră, dar chipul îi era proaspăt.

– Poftiți, domnilor, așezați-vă. Friptura de șarpe nu e suficientă, așa că suplimentăm cu niște șnițele de porc. Doar așa, să gustați din prietenul nostru care ne-a adus o zi atât de bogată în evenimente…Jocul nostru atât de creativ continuă, mâine vă aduc al șaselea animal, vedem noi care…Dar cred că îi vom face noi reguli, pentru că le bănuiesc pe cele două femei, mai ales pe Krista. Oricum, vor fi interogați toți…Să nu vă gândiți, domnilor, că îi voi tortura, astea sunt metodele unor vremuri apuse, deși beciurile castelului păstrează instrumentele necesare acestei îndeletniciri…Pur și simplu, cuvântul…Am niște apropiați, vor sosi mâine, care se pricep de minune să pună întrebări. Și, din răspunsuri, se află adevărul, nimeni nu scapă dacă e vinovat.

Toader își umplu farfuria cu cartofi prăjiți.

– Și ce pățesc vinovații, domnule conte?

– Păi asta-i, că nici din acest punct de vedere nu mai suntem în epocile întunecate. A trecut vremea ghilotinei, vremea execuțiilor. Pur și simplu vor pierde tot ce au și nu își vor mai putea face un rost în viață. Nu numai aici, în Bavaria, dar nici la capătul lumii. Se vor feri de ei nu numai foștii prieteni, dar și proprii părinți. Nici pomană nu li se va da, pentru că bunii creștini se vor teme că vor avea aceeași soartă. Nu e progres? Se cheamă civilizație…

– Da…, într-adevăr…

Grau împărți cu mâna lui feliile de plăcintă.

– Pentru această seară vă pregătisem o mică piesă de teatru. Dar mă tem că vă veți duce la culcare destul de devreme, pentru că actorii sunt marcați de evenimentele de azi și nu pot juca. Poate mâine seară, cine știe, dacă se vor dovedi nevinovați…

– Cum, nu mai jucăm șah cu Moartea?

– Nu, pe Ruxandra nu o veți mai vedea așa curând.

– Ai omorât-o, ticălosule?!

– Nu, și nici nu o voi omorî. Dar nu vreau să spună unde e tainița cea mai strașnică a castelului. Cel puțin o perioadă, până se mai liniștesc lucrurile. Și…vorbește mai frumos, domnule Ispas!

Toader se uită la resturile mesei, pe care valeții deja începeau să le strângă.

– Și, totuși, eu, aș avea chef…Numai Ruxandra poate întruchipa Moartea? Și femeia aia cu haine roșii zicea că știe șah, îți amintești, conte?

– Aaaa…, Frida! Nu-și ține gura, copila asta!

Îl privi lung pe Toader.

– Vrei să te culci cu ea, așa-i, cotoi bătrân?!

– Păi, dacă se poate…

– Cred că joacă destul de bine, a fost domnișoară de companie pentru…Mă rog, ia s-o întrebăm! Dar mai gândește-te o dată, să știi că îi urăște pe valahi.

– De ce?

– I-ați omorât bunicii în răscoala aia a voastră, cu Horia…

– Bine i-am făcut, ia întrebați-o dacă nu mă vrea mort. Spuneți-i că eu însumi puneam foc la conace!

Grau sări în picioare, frecându-și mâinile. Ieși din sală, ordonând repezit să fie adusă Frida. Toader îi făcu cu ochiul lui Azat, având grijă să nu fie văzut de valeții din cameră. Contele se întoarse imediat.

– Cred că vei lua bătaie, Toadere. Ea nu e Ruxandra, să își plece gâtul ca… Chiar așa ești de orbit de patimă? Chiar așa de tare îți plac muierile?! Ți-ai da și viața?

Îl măsură cu privirea din cap până-n picioare.

– Chiar nu ți-a ajuns?

– Nu!

– Ia să te văd, domnule Ispas, dacă nu cumva numai gura este de tine!

Frida mergea cu spatele drept. Ei pantalonii costumului negru îi erau cam scurți, lăsându-i dezgolite gleznele albe. Trase singură măsuța de șah, dând la o parte mâna valetului care se repezise să o ajute.

– Eu încep, da? Hai, mută!

Își ținea bărbia în piept, astfel încât hârca galbenă pictată pe pânză neagră părea că râde sardonic. Toader pierdu perechea de cai încă de la început. Grau stătea aplecat, cu palmele pe genunchi, asupra tablei de șah.

– Hai, că mai ai șanse, nu abandona!

– Chiar mă vei ucide?

– Evident!

– Și cine îți va mai picta ce a văzut prin ochii orătăniilor pe care ni le aduci?

Pe Frida o pufni râsul.

– Te amuză?! Consideri că valahul ăsta are simțul umorului?!

– Da…dar nu îi va folosi la nimic, oricum. Mai am puțin și îi dau lovitura de grație…

– Așa, hai, eu știu ce faci acum…Se cheamă gambitul…oricum țăranul ăsta nu știe!

Dar Toader reuși să dea șah mat, atunci când Grau se aștepta mai puțin.

– Norocul…Mă rog, asta e!

– Și eu trebuie să mă culc acum cu el?!

– Da! Regulile sunt reguli! El, dacă pierdea, îl ucideam. Hai, lasă, că nu cred că ai ceva de pierdut…

Frida pufni, apoi bombăni:

– Numai să poată! Am eu grijă să nu…

Grau se duse la un bufet din lemn de nuc, frumos sculptat, și își turnă un păhărel de lichior.

– M-am distrat ceva în seara asta!

Toader îi puse o mână pe umăr lui Azat.

– Noapte bună.

Apoi, curtenitor, îi întine brațul Fridei, dar aceasta îl plesni peste mână. Ajunsă însă în camera bărbatului, își scoase gluga și spuse:

– Bine jucat, domnule Ispas…

– Stai! Nu sunt ascultători în acest castel? Tuburi în pereți, care să…

– Fii pe pace! Aici nu avem rafinamentele astea orientale. Avem altele în schimb, după cum ți-ai dat seama!

Își turnă un pahar de apă din carafă.

– Sunt iscoada regelui. Adică a unei organizații condusă de regele Bavariei, care are ca scop desființarea hidrei conduse de Grau. Pentru că e ca o hidră, să știi! Sunt mai numeroși ca noi, cei care încă luptăm cu ei. Iar ăștia – făcu un semn spre geamul întunecat – ăștia nu mai au mintea lor, cu care să gândească. Astăzi trebuia ca Grau să fie arestat, asta dacă judecătorul nu ar fi fost corupt. Mi-am dat seama după cum i-am văzut ieșind la braț…Acum trebuie să supraviețuiesc până ajunge următoarea trupă, pentru că nu se termină aici, regele e convins că Grau trebuie oprit! Bine, ați putea depune și voi mărturie, dar asta dacă…nu, să știi că nu știu unde a dus-o pe Ruxandra!

Se descheie la primul nasture, și Toader simți un miros ușor de transpirație. Nu îi va fi greu să se stăpânească.

– Dacă mă descoperă mâine, mă ucide.

– A zis că…

– Lasă ce zice, nu poți da doi bani pe asta!

– Așa e.

– Vin doi profesori de la universitate. Amândoi predau științele sufletului omenesc. Ei pot descoperi dacă omul minte, doar punându-i întrebări meșteșugite. După cum poți să-ți dai seama, amândoi sunt în slujba lui Grau. De fapt, el plătește toată universitatea din Bavaria, nu regele. Îi ține rivali, zice că de la anul va rămâne doar unul, că nu sunt suficienți bani. Unul din ei e fiul Kristei. Putem face ceva?

– Cred că da. Ai auzit vreodată de cei ce sunt conștienți că visează, și se pot întâlni în vis?

– Nu.

– Ei, uite că există și așa ceva, și eu sunt unul dintre ei. Honon e altul. Iar cealaltă persoană din castel înzestrată cu darul ăsta este…Krista!

– Aaaa…de aia! Da aia cârciumarul ăla…

– Păi de aia, știu ceva, mi-a spus Honon.

– Honon e indianul, nu?

– Da.

– Coboram amândouă în sat, chipurile să facem cumpărături în zilele de târg. Cât ea se băga în seamă în fața cârciumarului, of!, baba asta e nebună!, eu reușeam să îi strecor o scrisoare omului de legătură. Asta dacă aveam ceva de transmis. Odată ce ați ajuns voi…dar ce e asta?

În timp ce femeia povestea, Toader dăduse tabloul jos și acum desfăcea sforile capcanei de vise.

– Capcană pentru vise. Pusă de Honon. Nu știai? Nu mai știu că visez. Iar Honon zice că totuși visez ceva, dar visele sunt strânse în pietricelele astea. Iar penele…nu știu…

– Toate astea sunt obiect de studiu pentru Grau. Și asta, și picturile voastre. Să vezi ce cărți scrie fiul Kristei, domnul profesor Baumgarten!

– Tocmai asta o să-l piardă.

– Ce vrei să spui?

– Încerc să-l bat cu propriile arme. Am început deja. Ai observant că nu îl mai ajută capul? Nici măcar cât înainte? Îți povestesc altădată, acum nu avem timp.

– Dar ce vrei să faci?

– Să adorm și să o găsesc pe Krista. Poate o conving să vorbească cu fii-su.

Frida se așeză pe pat, cu gura strâmbată într-o grimasă.

– Și eu ce fac? Mă uit la tine cum dormi? Chiar nu vrei să-ți iei premiul? Să știi că nu arăt rău…

– Sunt convins, Frida, dar…cum să-ți spun…Azat e îndrăgostit de tine…

– Tătarul?

– Da, tătarul. Și, iarăși îmi vine greu să explic…, ar fi trebuit să mă stăpânesc, să le-o las pe Ruxandra băieților ăstora. Față de mine sunt încă tineri, și fata asta ar fi avut un viitor cu vreunul dintre ei. Eu i-am spus, dar…

– Toader, timpul nu există!

– Știu, Frida, dar mai bine nu! Chiar dacă sunt corect atunci când nu e cazul, măcar să fiu și eu o dată!

– Bine, cum spui…Eu oricum nu pot să dorm. Mi-e prea frică!

– Dar nici să mă ții de vorbă, să nu mai adorm nici eu. Chiar ți-au fost uciși bunicii în revoluția lui Horia?

– Da, Toadere, dar nu ești tu vinovat. Grau este vinovat pentru toate crimele din lumea asta!

– Să știi că eu nu am ucis pe nimeni! Niciodată! Acum, te rog să mă scuzi…

Baldachinul avea o grindă suplimentară, la mijlocul patului, pe care putea culisa perdeaua grea de catifea albastră. Toader trase perdeaua, își îngrămădi sub bărbie colțul pernei, și, în scurt timp, adormi. Ca și noaptea trecută, Honon îl aștepta la capul patului.

– Vrei s-o salvăm pe fata asta, nu?

– Da, totul e așa cum zice ea?

– Da, e curată!

– Trebuie să mergem la…

– Știu, sunt în camera asta de ceva timp.

Surâse și îi arătă pipa împodobită pe care încă o ținea în mână. La următoarea clipire au fost în odaia Kristei. Femeia dormea, învelită până la bărbie cu plapuma groasă.

– Încă nu a început să viseze.

Honon îi atinse cu blândețe umărul, rostindu-i numele. Corpul eteric al femeii s-a desprins din cel de carne, întins în pat. Era îmbrăcată cu hainele roșii cerute de ceremonia la care participa zilnic.

– Ce vreți…Aaa…uite-l și pe pictor…Toader parcă te cheamă, nu?

– Dar ce, pe tine te știe deja?

– Da, a venit o data după mine, până la tribul meu, dar i-am spus să mă lase în pace. A văzut-o pe femeia mea și…

– Ia spuneți, măi oamenilor, de ce trebuie să fie nedreptatea asta pe lume?! Voi, amândoi, sunteți mai tineri ca mine, și totuși…Sunteți oameni bătrâni, ce naiba! Cu toate astea, Honon are o nevastă tânără care încă îl așteaptă în pădurile alea întunecate, pe Toader am auzit că sar toate tinerelele, de parcă ar fi uns cu miere…Și de ce?! De ce nedreptatea asta?! Credeți că dacă sunt bătrână…Sunt bătrână, dar sunt vie! Ați auzit?! Vie!

– Hai în sufrageria în care am cinat, vrem să-ți spunem ceva!

Masa fusese strânsă, parchetul măturat, dar la o privire a lui Toader bucatele fură iarăși întregi, așa cum fuseseră servite cu câteva ore în urmă. Krista apăru pe dată îmbrăcată într-o rochie verde, cu paiete, probabil cea mai bună rochie a ei.

– Ei, dacă mă invitați la cina contelui…

– Și chiar te servim cu cel mai bun coniac al lui.

Toader ținuse minte dulăpiorul de lemn sculptat, de unde își luase Grau băutura.

– Uite ce te rugăm noi, spuse în timp ce îi turna un păhărel, mâine vin profesorii care îi vor interoga pe toți oamenii din castel…Vrem ca Frida să iasă nevinovată. La fel și Honon! Și, dacă ne întreabă ceva pe mine sau pe tovarășii mei…

Obrajii Kristei se făcură aproape de culoarea vișinatei pe care o sorbea.

– Horst nu-mi iese din cuvânt, dar…Mie ce-mi iese de aici?!

Pe dată părul i se făcu, din cărunt, castaniu, iar sânii iî săltară în sus cu o palmă sub rochia verde și împietriră așa. Toader simți cum două mâini calde îl mângâie pe piept, apoi pe coapse…Pe dată fu înapoi în camera lui, unde Frida se dezbrăcase și îi desfăcuse și lui cămașa și pantalonii.

– Ah, nenorocita, o omor! N-o mai ajut mâine, să știți…

– Și eu ce să fac acum?!

Acum Frida se suise pe el, coapsele ei zvelte și albe închipuind, împreună cu spatele drept, o ancoră ce se prinsese de ceva și acum încerca zadarnic să se desprindă, oricât ar fi ajutat-o valurile unei mări…unei mări albastre, cu valuri înspumate…

– Stai, Honon, nu visa oceanul acum, chiar dacă te-a speriat…

– Pătrunde-mă pe mine, Toadere, nu vezi ce frumoasă eram la douăzeci de ani?

Krista își scoase rochia verde, cu paiete, și îl trase pe Toader lângă ea. Într-adevăr, sânii ei erau mai tari decât ai Fridei, dar totuși Toader puse mâna pe ai fetei. Coapsele ei erau mai netede decât ale Fridei, dar totuși doar ale fetei îl apăsau în ritmul valurilor ce aveau până la urmă să le desprindă.

– Stai aici, nu te întoarce în trupul de carne! Nu vezi câți pistrui are nenorocita asta?

Dar Toader, simțind că mai are puțin și termină, vru să o dea de o parte pe Krista și să se întoarcă în pat, la Frida.

– Să nu faci asta!

– Să nu faci asta, Toadere, iubește-o și pe ea!

Îl văzu pe Honon cum dansează în jurul lor, agitând un mănunchi de pene.

– Ce faci?

– Îți țin spiritul departe de trup.

O văzu pe Frida, deasupra lui, de data asta îmbrăcată tot în costumul Morții, așa cum fusese în timpul jocului de șah.

– Oh, Doamne! Nu se mai termină o dată?! De ce mă chinuiți, muierilor?

Termină în valuri fierbinți, ce îl umplură de o fericire vecină cu durerea. Pentru o clipă se trezi și deschise ochii, văzând deasupra chipul zâmbitor al Fridei.

– Stai, Frida, trebuie să…

Trebuia să adoarmă la loc, pentru că nu se terminase…Acum Krista și Honon îl așteptau în fața cinei de gală a contelui. Honon mușca dintr-un copan de pui, ba chiar și Krista umbla cu lingurița într-o farfuriuță cu dulceață.

– Te-ai întors…Ei, ce faci acum? Cum ai de gând să mă mulțumești mai departe?

– Ei bine, Krista, uite că acum, în vis, am să-ți dezvălui un secret pe care…nu ți-aș spune asta treaz fiind. În Bucovina sunt niște vrăjitoare care îți pot face un ibovnic care să te slujească câte zile mai ai. Îl inchid într-o trăistuță, te învață niște farmece cu care să-l chemi…

– Și cine poate fi acest ibovnic?

– Asta este, că e suficient să te gândești la un bărbat care-ți place. Iar tu vei fi tânără mereu, în fiecare noapte. Te costă ceva, dar…

– Un bărbat care-mi place…Poți fi tu acela?

– Păi asta mă pregăteam să-ți spun, că nu!

– Atunci…, cârciumarul?

– Nici el! Asta vreau, să-ți pun o condiție: când plec de aici te iau cu mine, te ajut să găsim o femeie care știe aceste farmece, dar bărbatul trebuie să fie Grau! Va trebui să-i rostești numele, așa că nu mă vei putea păcăli.

Honon începu să râdă, iar dinții albi îi sclipiră pe fața întunecată.

– Cum ați știut, diavolilor? Ăsta e un secret atât de mare, încât nici în vis nu îl evoc!

– Rămâne așa, suntem înțeleși acum.

Începu să turtească cu obrazul și buzele sânul Fridei, până se trezi de tot.

– Mai facem o dată?

– Păi, parcă nu voiai…Ai reușit să o întâlnești în vis?

– Da.

– Și? M-ai scăpat?

– Da, să sperăm că da!

– E mai frumoasă ca mine? I-ai rostit numele…

– A fost, Frida, a fost…Pe toți ne așteaptă același lucru…

– Atunci, bucură-te cât mai ai timp!

 

CV literar: