Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, VI)

Capitolul 6. Lupul

 

– Azi iepurele nu vine. A zis că vrea să stea în odaia lui și să citească, băiatul! Că a găsit o carte bună, Voltaire. Eu fac o excepție și îl las, sunt curios dacă mintea lui de sălbatic poate înțelege toate cărțile de istorie, de filozofie…Oricum, e remarcabil cât de repede învață limbile, scrisul…I-am pus la dispoziție biblioteca mea.

Grau râse, iar crețurile din jurul gurii semănară cu urmele unor arsuri.

– Îl înlocuiește negrul.

Într-adevăr, astăzi iepurele era mai înalt.

– A zis și că vrea să fie primul la interogatoriu. Ei, chiar primul n-o să fie el, dar oricum…

– Au venit călăii?

– Nu călăi, Milek, ai grijă cum vorbești, băiatule! Sunt profesori universitari, cei mai buni din Bavaria. Da, au venit.

– Când? întrebă Toader.

– Când încă nu se luminase de ziuă, tu dormeai, puturosule, zise Krista aprinzând și lumânarea ei, și pe a Fridei.

– Taci, Krista! Ți-am mai spus…Ce aveți toți azi, măi?!

Ochii săi cu pupile mărite îi măsurară pe fiecare, pe rând.

– Ceva nu-i bine…nu-i bine de loc…Dar aflu eu! Păi Toader nu s-a trezit chiar de dimineață, că a făcut dragoste cu Moartea….ha, ha, ha! Ia spune, Toader, a fost bine?

– Nu, este…

– Taci, Frida!

– Vreau să vă rog, domnule conte, ca diseară să nu mă mai puneți să joc șah cu el, chiar dacă vrea! Mai mult nu pot spune, mă împiedică buna creștere…

Obrajii Fridei erau la fel de roșii ca și gluga care îi încadra.

– Ba mai vedem noi…Când terminăm aici, te apuci să citești o carte despre jocul de șah, am să ți-o dau…Dar asta după ce te spovedești bine în fața…Gata! La treabă! Hai, nu te mai mocăi acolo!

Toader luă o cupă de pe masă și își turnă singur din recipientul masiv, cu robinet. Iepurele lovea atât de tare în mojar, încât săreau stropi.

– E gata…

– Dar unde e lupul?! Ce faceți, tăntălăilor?!

Grau ieși furios. Când reveni, peste câteva clipe doar, doi slujitori târau în urma lui o cușcă scundă în care stătea ghemuit un lup cenușiu. Una din labe îi sângera. Azat a privit fix în ochii lupului, până în clipa în care acesta a dispărut sub masă. Începu apoi să soarbă din cupa visării.

Toader se pomeni într-o poiană, dar ce poiană…Se vedea totul cu o claritate neobișnuită pentru el, dar era destul de întuneric. În jur totul era albastru strălucitor, brun strălucitor, verde strălucitor.

– E seară? îl întrebă pe Honon, care venise lângă el.

– Da, lupul nu poate concepe lumea decât în întuneric. Este spiritul tribului meu, așa că îl voi ruga să ne ierte.

Începu un cântec fără cuvinte, doar cu modulări ale vocii. În acest timp, în poiană se iviră câteva căprioare.

– Ești acum una cu spiritul lupului. Nu-ți vei dezlipi privirea, chiar de vei dori asta, de puiul acela. Îl doare un picior, a călcat strâmb. Lupul știe asta, și nu îl scapă din ochi. Îi simte frica. Nu va putea fugi suficient de repede. Așa și tu vei privi fix oamenii pe care frica nu îi părăsește niciodată. Oamenii întunericului, oamenii lui Grau.

– Înainte de orice, vreau să te întreb: Grau știe că sunt conștient de visele mele?

– A auzit el ceva, dar i-am spus că toate visele sunt prinse de capcană, și nu poți controla nimic, nu îți poți aminti nimic. Pe el îl interesează să vă strângă visele în pietricelele colorate, să le analizeze la sfârșit, împreună cu savanții lui…Le-am pus capcane de vise și lui Azat, și lui Milek. Iar de mine nu știe asta.

– Dar de Krista?

– Nu cred, femeia asta e un demon în stare să-i vină de hac până și lui. Chiar o vei ajuta cu vraja aceea?

– S-ar putea! O merită amândoi.

Toader începu să râdă în vis, dar se opri, amintindu-și că timpul nu iartă.

– Cu lupul ăsta vrea să ne schimbe mințile, să ne înrăiască, așa-i?

– Da, îți vei pierde o bucățică de suflet cu fiecare om cuprins de frică pe care îl vei fixa mult timp cu privirea. Și pe care îl vei omorî. Mâine vă va aduce un iepure. La el e invers. Nu-și poate dezlipi privirea de animalul care urmează să-l ucidă. Azi vrea să vă facă să simțiți ura, mâine frica. Vrea să vă ucidă sufletele.

– Iar poimâine?

– Poimâine va dori să vadă dacă mai puteți iubi, după ce ați fost bântuiți de atâta ură și teamă. Vă va aduce o pasăre.

– Iar în ultima zi un om?

– În cea de-a noua zi un om.

– Pe Ipsilanti?

– Cred că da. Are planurile lui cu omul ăsta.

– Ascultă, Honon, cum de-ți spune ție toate astea?

– Trebuie să-și dezlege și el limba în fața cuiva. Cu cât are spiritul mai tulburat, cu atât greșește mai des. Și apoi, eu știu cum văd animalele și păsările.

– Nu crezi că iei parte la distrugerea lumii?

– Dacă nu află toate astea de la mine, le află de la altul, și tot le află. Distrugerea e de neoprit, Toadere, să știi! Noi nu facem decât să o amânăm.

– Și atunci, astăzi ce fac? Să mai ucid?

Strângea în mâini mânerele de argint ale pistoalelor lui Cloșca.

– Ucide și azi, caută un om de-al lui Grau în amintirile tale. Dar, pe cât posibil, nu-l urî pe cel pe care-l vei ucide.

Se făcea că era la Polovragi. Tudor din Vladimiri fortificase zidurile mănăstirii, dar ar fi fost îndeajuns cei doi munți uriași, umăr la umăr, care cu greu se înduraseră să lase să treacă apa Oltețului. Era tot seară, iar verdele brazilor strălucea în întuneric.

– Aici le vom ține piept turcilor oricât, spuse un căpitan de panduri, privindu-l pe Toader cu stăruință. Doar să nu avem trădători printre noi așa cum a avut Domnul Tudor. Putem conta pe sprijinul ardelenilor dumitale?

– Nu știu, austriecii le-au luat armele. Nu mai au decât topoarele cu care să taie lemne, și alea doar câte unul la cinci case. Și asta numai românilor, pe unguri și pe sași i-au lăsat în pace.

– Păi da…pandurul își mângâie bărbia. Ipsilanti nu ne va ataca?

– Nu. Am stat de vorbă cu el. Regretă nespus că l-au ucis pe Tudor.

– Pe Domnul Tudor! Păi nu tot grecii lui au făcut-o?

– El nu a știut nimic.

– Și nici la București nu a știut nimic?! Când mai avea puțin și comanda foc?

– Voia să fim uniți contra turcilor.

– Ascultă, căpitane, sau ce-oi fi, dacă moldovenii nu s-au săturat de fanarioți, noi da! Ne-am săturat! Ne-au făcut mai mult rău decât turcii! Întâi să scăpăm de greci, apoi mai discutăm!

– Nici moldovenii nu i-au dat oaste. Și ei îi vor plecați pe greci. Dar Alexandru Ipsilanti nu e tocmai un fanariot, chiar dacă e fiul lui…

– Tare-l mai aperi!

– Se trage din Brâncoveanu, Domnul vostru!

– Și de ce a mințit că e omul țarului? Că are sprijinul lui?

– Pentru că a vrut să pornim toți contra turcilor. Are și el greșelile lui, dar nu trebuie…

– Și de ce nu ești cu el, domnule Ispas? Ce cauți aici?!

– Nici eu nu știu dacă e mai bine, dar vreau să fiu cu românii mei. Oricum, știi că o mulțime de panduri luptă în tabăra lui Ipsilanti. Dacă…

Honon îi atinse cotul și îi arătă două căruțe cu coviltir ce tocmai intrau pe poarta mănăstirii. Din ele coborâră negustori ce aducea provizii pentru panduri. Toader nu putu să-și mai ia ochii de la un om înalt și burtos, cu guler de blană roșcată, strălucitoare.

– Te-ai ghemuit ca lupul! Se poate să fie omul lui Grau. Împușcă-l, nu mai sta!

– Chiar dacă nu e omul lui Grau, e cel puțin un hoț, zise Toader și trase. Și hoții nu au ce căuta în țara asta!

– Nu-l urî!

– De ce nu l-au urmat moldovenii pe Ipsilanti?

Pe dată fu în salonul de joc al boierului Sturza, în mijlocul unei partide de faraon la care participa el însuși. Lumânările candelabrelor aruncau flăcări galben-aprins, ce păreau decupate în aerul albastru închis, ce părea că are și claritate, dar și consistență. Pe pereți erau oglinzi mari, cu rame aurite, suficient de depărtate față de masa centrală, astfel ca să nu poată fi văzute cărțile de joc. Decât dacă…

– Nu te privi în oglindă! Asta vrea Grau, să te urăști pe tine însuți, să-ți urăști amintirile.

Sturza făcea cărțile cu mâna lui.

– Așa cum v-am spus în repetate rânduri, cinstiți boieri, apa trece, pietrele rămân, Nu trebuie să ne lăsăm prinși de ideile acestui aventurier pe nume Ipsilanti.

Toader nu își mai putea lua ochii de la barbișonul bine tuns, de la monoclul cu ramă de aur, de la părul rar pieptănat cu grijă.

– Trage!

– E omul lui Grau?

– Posibil! Trage!

– E tatăl Ruxandrei!

– Trage! Nu-l urî, dar trage!

– E posibil să fi știut că trăiesc cu fiică-sa, dar să nu fi făcut nimic, pentru că…?

– Trage!

– …pentru că astea i-au fost ordinele?

– Dacă nu…

Capul lui Sturza explodă într-o cascadă de stropi roșcați, strălucitori.

– Dar Ruxandra unde este?! Honon, tu nu cumva ești de partea RĂULUI?

Indianul avea acum o blană de lup pusă pe spate, iar capul fiarei îl purta drept coif. Stătea ghemuit, iar ochii sclipitori priveau fix printre dinții rânjiți ai lupului mort.

– Tu m-ai fi putut duce la ea, în vis! De ce nu ai făcut-o?

– Ești pregătit acum să o ucizi?

– De ce aș face-o? Doar nu poate fi ea iscoada lui Grau!

– Nu, dar o urăști! Și nu îți vei putea desprinde privirea de la ea!

– De ce să o urăsc?

– Pentru că te gândești că ceea ce le-a făcut lui Milek și lui Azat îți poate face și ție, oricând. Și pentru că s-a culcat cu Milek. Și pentru că s-a culcat cu atâția alții înaintea ta. Iar bărbat ca tine nu mai există pe lume, Toadere, așa-i?

– Du-mă la ea!

– Bine, dar să nu-i aduci și pe Milek sau pe Azat, oricât de mult ți-ar cere asta. Nici în vis, nici aievea! Sufletele lor s-ar umple iar de ură, și acum nu e bine.

Coridoarele din zidărie veche începură să-i fugă pe dinaintea ochilor…

– Stai! Încet, să pot veni aici și treaz fiind.

Ruxandra era într-o cameră cu fereastră, dar accesibilă doar printr-o ușă batantă. De partea cealaltă a ușii era o colecție de arme vechi.

– O puteau găsi dacă ar fi căutat cu atenție. Dar numai asta nu aveau de gând să facă…Dar tu de unde ai știut de ea, Honon?

Indianul râse:

– Acum mă întrebi, după ce erai sigur? Ei bine, spiritul meu poate umbla și prin locuri unde nu am mai fost. Și apoi, fata asta are ochiul minții pe jumătate deschis. Chiar și acum…Nu știe că ești aici, nu te poate vedea, dar te simte.

Într-adevăr, Ruxandra se ridicase de pe scaunul pe care stătea, și acum venea spre Toader, privind în ochii lui. Fix, ca un lup care a găsit o pradă lipsită de apărare, cuprinsă de frică.

– Hai să vedem ce visează băieții ăia.

– Dar nu te amesteci. Dealtfel vom fi învăluiți în ceață…

Așa cum bănuise, Milek îl visa pe el. Îl privea fix, de pe schela bisericii din Iași pe care o pictau împreună. Deci încă de pe atunci îl ura…Toader se oferise să-l ajute pe Azat, să picteze el turnurile Ierusalimului.

– Ai grijă, e ca și cum te-ai privi într-o oglindă, îl umpli de teamă pe Toader cel de atunci, el nu știa că Milek se uită cu atâta ură! Iar asta te slăbește pe tine, cel de acum!

– Nu, lasă-mă să-l fac aici pe Iuda, ieșind pe ușa asta, pe bolta asta, e mult mai înfiorător în brunul ăsta strălucitor, aproape portocaliu…

– Toader, nu mai poți schimba trecutul, lasă-l!

Azat visa un regiment rusesc, lungi șiruri de soldați cu însemne în formă de cruce pe toată lățimea pieptului. Parcă din când în când încremeneau. În special un cazac mustăcios, cu ochi mici și pătrunzători, albaștri deschis.

– Pe ei îi urăște cel mai tare. Nu a avut ce căuta în războiul lui Ipsilanti.

Curând însă visul tătarului se schimbă. Acum îi vedea cu ochii minții pe Toader și pe Frida jucând șah. Femeia avea costumul Morții, dar acum era transparent, se vedeau prin el sânii, pântecul și coapsele, așa cum și le imagina Azat. Dar Toader, prin ochii tătarului, nu-și putea dezlipi privirea de pe propriul chip.

– Nu trebuia să fac asta!

– Toader, nu ai avut încotro, nu te mai uita la tine, nu te mai chinui!

Toader Ispas fu trezit de un urlet prelung. Urlet de lup. Lupul de sub masa de ceremonii. Își chema haita.

– Fă-l să tacă! îi spuse Grau unuia dintre slujitorii înarmați cu halebarde.

Omul trase cușca de sub masă folosind cârligul armei, și încercă să sperie fiara bătând cu tăișul în gratii. În zadar însă, pentru că acum lupul urla și mai tare, zbârlindu-și blana cenușie de pe spinare. Ochii săi albaștri îl aținteau pe Toader.

– Maimuța te-a arătat cu degetul, jupâne! Și acum lupul…S-ar putea să nu te aștepte vremuri bune…

– S-ar putea, domnule conte, s-ar putea…Deși o vorbă de-a noastră zice că nu e pentru cine se pregătește…Duceți, flăcăi, fiara asta de-aici! Sper că diseară nu ne delectăm cu friptură de lup? Sau da, conte Grau?!

Urletul lupului era amplificat de bolțile de piatră, stârnind niște câini din curțile castelului.

– Ba da, cum să nu. Ce-i drept, nu prea este gustoasă, dar vă voi ierta, nu va trebui să înghițiți decât o bucățică. Vedem noi cu ce completăm cina…fazani, potârnichi…asta se rezolvă…

– Te mai întreb o dată, Grau: pentru ce toate astea? Deși știu că este în zadar…Haideți, băieți, să pictăm…

Dar Azat și Milek, se apucaseră deja, ținând paletele ca pe niște scuturi și pensulele ca pe niște săbii. Chipurile le erau încruntate.

Toader începu să picteze castelul lui Grau. Donjonul masiv, pe care mulțimea de turnulețe zvelte crescuse ca lăstarii pe un trunchi bătrân. Pe fundal se vedeau munții albaștri cu creste înzăpezite, lacul…Totul în crepuscul și în culori stridente, doar nuanțe de albastru, verde și brun, ca prin ochii unui lup. În curtea principală, chiar Grau, ținând de lesă maimuța neagră cu guler brun. Avea piciorul stâng ridicat într-un pas de dans. Poziția era nefirească, și poate de aceea privitorul nu-și putea dezlipi ochii de la el.

– Chiar asta ai visat, zugravule? Te rog să ștergi…Asta dacă nu vrei să pun să fii biciuit!

– Cu plăcere! Dar alta nu fac, pentru că nu știu…doar asta am visat!

În timp ce vorbea, Toader înmuie pensula mare în castronul cu petrol.

– Nu, stai, lasă…Asta ai visat, așa rămâne! În definitiv, pe tine te caracterizează!

Se îndreptă apoi spre spațiile ce le reveneau celorlalți pictori. Milek înfățișase ceea ce visase, dar o adăugase și pe Ruxandra, în crinolină și cu o umbreluță în mână. Îi întindea lui Toader, care era suit pe schelă, un pachețel mic, mâncare probabil. Sau cofeturi. Era greu să-ți muți privirea de la ei, deoarece erau zugrăviți în cele mai stridente nuanțe de verde.

– Pe mine m-ai pictat aici, tătare?!

Frida suflă în lumânarea lungă și roșie, astfel încât fumul gros să ajungă în ochii lui Azat.

– Ți-am dat eu voie să faci asta? Bine, măcar, că m-ai înfățișat cu piciorul pe pieptul ticălosului ăstuia de Toader Ispas! Dacă chiar aș putea să-i iau viața…

Toader se așezase pe un scaun, frecându-se pe mâini cu un șervet alb, dar care se murdărea din ce în ce mai tare.

– Văd că toți vreți să mă omorâți!

– Da, Toader Ispas, te provoc la duel!

Milek venise în fața lui, drept ca la armată și cu o expresie solemnă.

– Pentru toate câte mi-ai făcut…

– Și eu!

Azat se alătură polonezului, privindu-l și el de sus.

– Băieți…nu zic nu, zic doar să lăsăm asta pe mai târziu. Avem aici o soartă…

– Lasă vorbele! Alege arma!

Toader nu se obosi să se ridice. Întinse mâna și îl împinse zdravăn pe Milek, care căzu cât era de lung.

– Consideră duelul încheiat. Iar tu, Azat, du-te și te odihnește! Au fost niște zile grele, care…Potolește-te!

Abia avu timp să se ferească de sfeșnicul aruncat de Milek. Polonezul fu imobilizat pe dată de oamenii lui Grau.

– O provocare la duel nu se tratează cu dispreț, domnule Ispas!

Grau era fericit ca un copil în fața pomului de Crăciun.

– Dacă refuzi, o voi ucide pe Ruxandra! Îmi pare rău că trebuie să te ameninț astfel, dar cred că este singurul mod în care te pot convinge.

– Da, da…știu…

Toader se ridică și își potrivi centura.

– Cu cine mă bat primul? Sau vreți amândoi?

– Nu, nu, nu așa…stai puțin! Nu ești pe o uliță lăturalnică de la marginea Bucureștiului. Sabie sau pistol?

– Mucoșii ăștia n-au nevoie decât de-o urecheală zdravănă!

– Nu strica tot spectacolul, Toadere! În loc de un concert plictisitor, sau de o piesă de teatru anostă, astăzi o să avem două dueluri, nu unul! Ia spuneți, voi ce vreți, sabie sau pistol?

– Dar cu mine ce faceți, domnule conte? Dacă moare?! Eu pe cine mai bat la șah diseară? Ăsta nu e spectacol? Și eu vreau să moară mai mult decât zăpăciții ăștia doi, că lor nu le-a ucis bunicii!

Grau ridică mâinile într-un gest împăciuitor.

– Sabie! Hotărăsc eu atunci. Și nu până la moarte, ci doar până ce unul dintre combatanți este rănit. Cine se luptă primul cu Toader Ispas?

Milek se uită la Azat.

– Eu…?

– Tragem la sorți. Cap sau pajură?

Câștigă Milek.

– Și acum să-mi spuneți ce fel de săbii preferați. Florete, rapiere, spadă lată, sabie de vânătoare?

Toader dădu din umeri.

– Sabia englezească! spuse Milek. Aveți așa ceva?!

– Vrei să-l lași fără braț…Bine, sigur că avem. Haidem în curte. Iar tu, îi făcu semn unui valet, adu două săbii englezești. Mai trece o dată cu piatra peste ele.

– Putem veni și noi să ne uităm? întrebă Frida. Tare aș vrea să-l văd mort! Sau poate te răzgândești, Milek, poate mi-l lași mie!

– Poate bag sabia aia și-n tine dacă mai scoți o vorbă! Chiar vrei să mori odată cu el?

– Nu, nu, ….desigur că nu…

O luă înainte spre curtea luminată de soare, dar se învârti pe un călcâi și vorbi iar cu Milek:

– Dar dacă mori tu, Milek? Cine o mai salvează pe Ruxandra?

Riscă chiar să îi facă cu ochiul.

– N-avea grijă, că nu mor. E prea masiv ca să fie și iute. Și apoi, sunt mai înalt. Și, ce-i mai important, am deținut o școală de scrimă în Varșovia. Am fost maestru de arme. Asta nu mai știați despre mine, niciunul din voi. Ce, credeți că am pictat tot ce am visat? Că nu mi-am ținut secretele pentru mine? Și apoi, ce vrei tu, de fapt, Frida? Tu, care…

Își trecu mâinile peste față. În dimineața aceea rugase frizerul să îl bărbierească.

– Dar…

– Stai liniștită, Moarte, că mă voi bate cu tine diseară. Dacă vei mai dori, bineînțeles…

Frida nu mai spuse nimic, dar fugi spre o ușă situată la baza unui turn, atât de scundă și de largă încât părea o arcadă bătută în scânduri.

– Nu avem parte zilnic de asemenea spectacol. Vor asista și domnii Kurt Schiller și Horst Baumgarten, profesorii de la universitate. Își vor întrerupe pentru câteva minute munca laborioasă și…

Horst Baumgarten coborî în fugă o scară exterioară. Avea o față roșie și buhăită, iar părul îl purta tuns scurt.

– Vine și Kurt imediat! Deci aceștia sunt eroii noștri!

– Să terminăm odată! spuse Toader suflecându-și mânecile.

Brațele sale musculoase erau aproape tot atât de albe ca și părul. Nu avusese când să-l prindă soarele acestui an.

– Stai, că nu e chiar atât de ușor! Trebuie trasat spațiul de luptă…Hai mai repede, băiete, uite, aici e numai bine!

Un slujitor desenă cu o bucată mare de cretă un dreptunghi pe porțiunea cea mai dreaptă a pavajului.

– Nu aveți voie să depășiți…

O femeie îmbrăcată în costumul Morții își făcu loc în rândul din față.

– Frida, tu ești?

– Eu.

– Să incepem odată! Ne apucă seara.

Toader începu cu un atac fals. Maestru de scrimă pe naiba! Dacă asta a fost balestră…Copilul ăsta nu mai are nici mintea puțină pe care…Execută o priză de fier și sabia lui Milek zbură cât colo. Se tâie apoi ușor la mână, atât cât să iasă sângele.

– Privește, Grau! Sunt rănit, deci duelul este încheiat. Iar onoarea lui Milek este salvată. Primește scuzele mele, domnule.

Ochii polonezului rătăciră între ferestrele castelului. Mai întâi se uită la cele de la primul cat, apoi la cele înalte…

– Urmează Azat!

– Eu renunț, spuse tătarul.

– Lasă, nu-i nevoie! îi spuse Toader Kristei, care îi întindea o batistă albă. Parcă am văzut pe aici o cișmea. Sau o fântână…

– Ei cred că noi nu știm totul! i se adresă Grau lui Horst Baumgarten. Ți-a plăcut spectacolul? Acum, cum facem să simtă bătrânul puțină frică? Pentru că atât timp cât mai sunt unii ca el…

– Dar am eu altă idee, domnule conte! interveni Kurt Schiller. Nu este nevoie să le schimbăm mintea bătrânilor, este suficient să…

Îl luă pe Grau de braț și se îndreptară amândoi spre donjon. Horst Baumgarten vru să se ducă după ei, apoi se răzgândi.

– Stai o clipă, domnule Ispas! Putem schimba două vorbe?

– Nu cred.

– Ba, eu cred că e în interesul dumitale. Vino aici, să nu fim auziți. Mama nu mi-a spus decât că vrea ca nici Honon, nici Frida să nu iasă rău la întrebările pe care le vom pune eu și Kurt. Atât, nimic mai mult. Dar eu mi-am dat seama de tot, am văzut că Frida te iubește. Drept să-ți spun, nu sunt de acord cu ce face contele Grau. Dar…nu vreau să pierdem acum timpul, pentru că nu avem,…cum să-ți spun, eu nu mi-am cunoscut tatăl. Am trăit în lipsuri. Am vrut să ajung un om mare în viață. Și pentru asta am învățat.

Toader se uită peste umăr și îl văzu pe Milek, cu capul plecat, cum îi spune ceva lui Azat. Slujitorii se risipeau care încotro.

– Dar tot principatul e controlat de Grau. Școlile, universitatea…Și nu e suficient să înveți. Oricât de bun era eseul pe care îl făceam eu, lua o notă mai bună un coleg care abia de mâzgălea ceva. Dar care, după cum am aflat mai târziu, spunea profesorului tot: ce drăguță aveam, ce cantitate de cartofi a cumpărat mama din piață…tot! Dar tot, auzi?! Important sau nu. Unii oameni de acest fel au reușit în viață, dacă pot să spun astfel. Unul dintre ei este Kurt Schiller. Împărțim amândoi același salar. Mare, ce-i drept. Dar dacă Grau nu e mulțumit de unul din noi, a doua zi incompetentul pleacă! Și peste tot sunt doi, nu unul, așa e în țara asta. De la văcar până la…mă mir că a rămas un singur rege. Așa că nu știu cum am să fac cu Frida. Cu indianul a fost ușor, l-am scos că nu știe bine limba, mai bine zis că nu poate gândi chiar bine într-o limbă europeană, și că rezultatul e inconcludent. Mai probabil însă că e nevinovat. Voi încerca și cu fata…mama ei era din Transilvania, să văd…

– De ce nu pleci, profesore?

– Unde?

– În lumea asta largă. Chiar n-ai fi în stare să potcovești un cal, sau să frămânți o pâine, sau să…

– Lumea asta mare e controlată de Grau, în același fel în care…Ia hai să-ți demonstrez că știu multe: când ai plecat din Iași, nu cumva tocmai se reaprinsese ciuma în Moldova?

– Ba da.

– Și oamenii își lăsau rudele bolnave în păduri, cu un ulcior cu apă și un blid de mâncare? Și era o duhoare de cadavru de-ți muta nările? Și doar lupii umblau sătui?

– Ba da.

– Și spătarul a pus spițerii să raporteze mai mulți morți decât erau de fapt, ca să sperie lumea?

– Ba da.

– Și toți străinii erau opriți la hotare, iar mărfurile confiscate?

– Adevărat.

– Și nu era vândută decât făina pe care o aproba stăpânirea?

– Și asta-i drept.

– Să vezi peste vreo zece ani ce le va putea mintea oamenilor ce mănâncă acum această pâine…Să vezi ce vremuri ne așteaptă…

– Știu niște ciocli, care i-au cerut unui târgoveț doi galbeni, că altfel zic că e ciumat și-l duc la lazaret. Își băteau oamenii geamurile-n scânduri chiar dacă erau sănătoși…Poate de asta am și venit aici, că nu mai suportam. Sturza mă zăpăcea cu…Dar ce fac?! Nici nu te cunosc. De unde știu că…Bine, domnule Baumgarten! Dacă ești sincer, am un aliat. Dar spune-mi: de ce face Grau toate astea? Când și cine l-a mușcat atât de tare?

– Nu știu, nu știe nimeni. Poate numai dacă-l băgăm pe el în cușca aia, în locul lui Ipsilanti…

– Cu Alexandru ce vrea să facă?

– Nici asta nu știu. Cred că vrea să-l facă să-și piardă mințile cu totul, și apoi să-l pună în fruntea unui război care să cuprindă tot Imperiul Otoman.

– Aha…deci i-e frică de turci…

– Ce faceți voi acolo, flăcăii tatei?!

Grau se apropia surâzător, dar tâmplele îi erau netede.

– De ce nu-ți ajuți colegul, Horst?

– Ba chiar asta fac, am recuperat din timpul pierdut cu duelul. L-am interogat pe acest valah. Nu a luat legătura cu regele Bavariei înainte de a ajunge aici, și nu minte!

– Inteligent,…bravo,…inteligent…Numai că trebuia să faci asta în prezența lui Kurt! Încă o dată dacă se mai întâmplă…

– Mă duc acum să fac asta, zise Horst Baumgarten apucându-l pe Toader de încheietura mâinii. Unde-i Kurt?

– În sala de arme. Lasă, nu avem timp, vedeți-i pe ceilalți doi! Sau…bine, mergi și tu, Toadere, cu el!

– Stați puțin, domnule conte! Pot să știu și eu ce v-a spus Kurt în absența mea?

Grau dădu din mână a lehamite.

– Nimic important. Dar, dacă tot te interesează…Mi-a spus că nu e lucru firesc ca un bărbat de vârsta dumitale să nu fie căsătorit. Și că s-a gândit el la camerista unei baronese, dar i se pare că vei refuza. Că mai degrabă ai avea alte gusturi…Sau că ai vrea o baroneasă sau o contesă, la poziția dumitale socială…Nu știu, mai bine discută cu el!

Ora prânzului îi găsi reuniți la aceeași masă și pe profesori și pe pictori. Amfitrion era, desigur, contele.

– Ei, și cum se va rezolva disputa, domnilor pictori? Continuați duelul în țara dumneavoastră?

– Nu, am hotărât să ne împăcăm. Mai bine zis, ne-am cerut amândoi iertare de la Toader, zise Azat posomorât.

– Ca să vezi…ca să vezi…Și cum acceptați faptul că Ruxandra îl iubește pe el?

– Ruxandra nu iubește pe nimeni! izbucni Milek.

– Ca să vezi…ca să vezi…Hans, mai toarnă domnilor puțin vin!

O vreme nu se mai auziră decât tacâmurile tăind friptura. Apoi Grau vorbi iar:

– Și ce se mai aude cu vestitul tratat despre științele sufletului omenesc, domnilor?

– Am găsit un preț bun la editura lui Ebner, zise Kurt. Hârtie subțire, gălbuie, caractere gotice, coperți din carton gros…

– Mai bine povestește ce ai lucrat!

– Ascultă, Horst! Eu voiam ca noi doi să colaborăm, așa, frumos…

– M-am lămurit. Și încă demult!

Horst își turnă singur încă un pahar de vin negru. Bubele de pe nasul său uriaș păreau că mai au puțin și plesnesc.

– Cu ce te-ai lămurit?

– Cu tot ce…cu nimic, totul e minunat!

– Ia spuneți, până la urmă cine m-a pârât la rege? Nimeni, așa-i?! Câți mai aveți de interogat?

– Păi…mai puțin de jumătate.

Horst scotoci în geanta de care nu se despărțea niciodată și trânti pe masă un teanc de hârtii scrise mărunt.

– Suspecți ar fi, dar pentru nimeni nu ne putem pronunța cu certitudine. De exemplu, aici…

– Frida este printre suspecți?

– Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar…, da! E drept că, după punctaj, e la coada listei suspecților, dar, totuși…

– Totuși e printre ei! Dar Krista?

– Nu.

– Doar n-o s-o arzi pe maică-ta, Horst, nu?

Grau se întinse peste masă și smulse hârtiile din mâinile lui Kurt Schiller.

– Ia să vedem…ia să vedem…așa, deci și nătărăul ăsta,…și vita asta încălțată,…Bun! Deci, până la urmă, cum aflăm vinovatul?

– Să-i terminăm întâi de interogat pe toți, apoi…apoi mai vedem. În cel mai rău caz, vinovatul va fi cel cu punctajul cel mai mare, cel mai apropiat de vinovăție.

– Care este…? Stați, lăsați-mă să caut singur. Așa, care este nemernicul de intendent. Nici nu mă așteptam la altcineva. Ei bine, domnilor, grăbiți-vă să terminați. Dacă terminați până la ora cinei, ne vedem aici. Dacă nu, duceți-vă la bucătărie să vă dea un coltuc de pâine. Pe pictori îi aștept oricum, la delicioasa friptură de lup. A, da! Mai stați puțin, pentru că astăzi avem un desert deosebit. Delicioasa cremă italiană preparată la gheață.

Seara decurse în liniște. Azat s-a plimbat prin grădină, Milek a stat în camera sa, Toader a umblat, atât cât l-au lăsat străjerii, prin coridoarele și sălile castelului. Se oprea să cerceteze câte o armură, câte o panoplie cu pistoale, puști sau săbii, câte un tablou de pictor celebru. La cină nimeni nu a vorbit prea mult. Oricum, profesorii lipseau.

– Dacă nu termină, stau toată noaptea, zise Grau jucându-se cu furculița. Oricum, mâine dimineață vreau vinovatul sau vinovații, pe tavă. Mai ales că mâine vă așteaptă o surpriză plăcută: iepurele. Veți mânca și voi o friptură normală.

Toader râcâi cu o bucată de pâine resturile înnegrite de friptură de lup.

– Nu vrei și dumneata o bucățică? Să știi că dacă este o lege ce se aplică în mod constant pe lumea asta, atunci este următoarea: totul se plătește.

– Valabil pentru toată lumea, Toadere, valabil pentru toată lumea…Ești fără păcate? De unde știi că nu asta ți-e plata?

– Adică castelul ăsta e iadul?, sau purgatoriul?, haida de! Mai bine cheamă Moartea, îmi trebuie o femeie noaptea asta! Asta pentru că ne pregătești mâine o zi atât de grea…

– O chem…în definitiv n-am decât să mă distrez și eu…Poate îndrăznește să ia bătaie, că nu mai are scăpare de data asta!

– Atunci nu mai vreau. Eu nu fac niciodată rău, nimănui. Chiar dacă ea mă urăște atât, eu nu…

– Hai, gata, că m-ai plictisit! O chem și gata. Dacă nici ăștia nu protestează…Voi vă puteți duce la culcare, băieți, nu sunteți buni de altceva. Auzi, maestru de scrimă…

Pictorii se ridicară fără niciun cuvânt și ieșiră din cameră. Și Frida, când a venit, a fost tăcută. Jucă însă bine, atât de bine, că era cât pe ce să câștige. Așteptă până ce Grau se duse la dulăpiorul cu lichioruri fine, și îi arătă cu degetul lui Toader ce piesă să mute.

– Să nu spui că iar câștigi, Toader Ispas!

– Ah, ba da, câștigă, ticălosul! Asta e strategia lui! Lasă totul pe ultima clipă.

Frida izbi piesele cu muchia palmei, și un nebun se rostogoli până sub șemineul aprins.

– Aveți grijă! Piesele aste sunt un cadou de la…Duceți-vă! Iar voi, strângeți masa! Toată lumea la culcare! Vine ea și ziua de mâine! Nu mă păcăliți voi pe mine!

Ajunși în cameră, Toader și Frida se îmbrățișară îndelung.

– Ah, credeam că mori azi!

– Eu nu m-am temut nicio clipă.

– Și atunci de ce te temi de ziua de mâine?

– Pentru că eu m-am luptat cu Frica, și știu că pătrunde ușor în minte și de multe ori nu mai poate fi gonită. Numai să privesc mâine prin ochii iepurelui nu vreau.

– Îți vei afla dușmanii…

– N-am nevoie, zise Toader desfăcându-i primii nasturi.

– Toader, s-ar putea să nu se întâmple nimic. Multe nu sunt decât nebunii de-ale lui.

– Ar fi bine!

– Să nu ne grăbim, îi spuse printre săruturi. Nu ești curios să-ți spun cum am ajuns aici?

– Nu cine știe ce, răspunse Toader potrivindu-i palmele sub ceafă.

– Am sâni mai frumoși ca ai Ruxandrei?

– Nu.

– Nu fi rău! Ah! Uite, am să-ți povestesc. Tatăl meu a fost ucis în bătălia de la Dresda, a fost probabil camarad de arme cu Alexandru Ipsilanti ăsta al tău. Mama l-a urmat curând. Nu-mi lăsaseră prea mulți bani. Ce putea să facă o fată singură? Ah! Să știi că aici nimeni nu angajează o cameristă fără ca stăpânul casei să se culce cu ea. E o regulă nescrisă, dar făcută tot de Grau. Așa că am bătut direct la ușa regelui, am cerut o audiență. I-am spus că tata a fost ofițer, că a murit la Dresda, că a contribuit la înfrângerea lui Napoleon…Și eu ce fac acum?! Așa i-am spus. Ah! Mi-a spus de Grau, de tot ce face el. Să știi că are o bibliotecă uriașă, cu cele mai rare manuscrise, cărți de vrăjitorie…Regele mi-a dat o slujbă de domnișoară de companie, pentru fiica unui baron, om de încredere de-al lui. Trebuia să am o imagine de fată mai mult decât pioasă, o adevărată fanatică religioasă! Să merg aproape în fiecare zi la biserică, să vorbesc numai de Dumnezeu…Pentru că nu ai avut timp să-ți dai seama, nu cred că ți-a spus nimeni, dar majoritatea celor angajați aici la castel sunt fie săraci cu duhul, fie fanatici religioși.

– Aha, de aia capela…Dar Krista?

– Nu știu. Ah! Mi-am dat seama că și asta face parte din planurile lui Grau, să le curețe oamenilor mințile prin interpretarea greșită a perceptelor religioase.

– De ce face Grau asta? o întrebă Toader, aducându-i o coapsă peste cealaltă.

– Nu știu, ah! Aparent nu aveam o viață bună în casa baronului, eram certată în public mereu. A trebuit să treacă câțiva ani până să primesc o ofertă din partea contelui Grau, o slujbă de cameristă la castel.

– Ce este scena aceea cu haine și lumânări roșii?

– Nu știu, ah! El își bate joc de tot.

– Sub masă este vreo aparatură?

– Sunt două butelii de cupru, el zice că sunt concepute după principiile lui Volta. Dimineața, înainte de a veni voi, meșterește cu mâna lui ceva la ele. Iarăși nu știu, nu ne lasă să ne uităm…Acum taci!

– Mă iubești?

– Ești viața mea! Dar taci…

Toader se ridică din pat după ce o văzu că ațipește și se duse la capcana de vise. Dar mai avea ce discuta cu Honon în noaptea aceea? Mai aveau unde se duce? Începu să dezlege sforile, și atunci văzu că erau nouă. Începu să numere de la pietricica jumătate albă – jumătate neagră. Pentru mâine îl aștepta o cremene albastru-cenușie. Iar a noua sfoară era goală, nu avea piatră. Adormi cu greu, potrivindu-și răsuflarea după cea a Fridei. Bine măcar că o avea pe fata asta.

– Este cinstită? îl întrebă pe Honon, care îl aștepta la capul patului.

– Da.

– Dar Horst Baumgarten? Spune adevărul?

– Nu știu ce ți-a spus. Nu pot fi pretutindeni.

– Ar fi gata să-l trădeze pe Grau.

– Am putea intra în mintea lui, acum, când doarme, l-am putea face să-și călăuzească visele, să ne arate tot ce-i cerem noi. Asta pentru că băutura i-a luat mințile aproape cu totul. Vino să-l vezi numai ce face acum. Nu cred că putem avea încredere în el.

Într-o încăpere bine luminată a castelului Horst Baumgarten și Kurt Schiller interogau un grădinar, un om în vârstă. Pe coridor așteptau doi bărbați îmbrăcați în redingote albastre, cu peruci albe. Valeți.

– Să terminăm mai repede, e târziu, spuse Horst trăgând un gât lung dintr-o butelcă îmbrăcată în răchită. Ce întrebare urmează, Kurt?

– Ai copii, omule?

– Da, o fată și doi băieți. Sunt mari, la casa lor. Ba chiar…

– Dacă atunci când erau mici nu voiau să mănânce, cum îi convingeai? Ce le spuneai? Sau îi băteai?

– Păi, erau zile când nu aveam ce le pune pe masă. Când era, nu trebuia să-i rog să mănânce, că se băteau pentru…

– Bine, scrie acolo: neconcludent. Și trece-l pe locul trei din frunte. Iar tu ieși și cheamă-l pe următorul!

– Mai avem doi și terminăm. Slavă Domnului!

– Honon, dacă neisprăviții ăștia vor ucide un om nevinovat?

– Nu avem noi ce face. Poate nici nu trebuia să vorbim cu Krista. Mă îndoiesc că ar fi descoperit-o pe Frida. Dar…dar haidem mai bine în trupurile noastre, pentru că dacă adoarme butoiul ăsta cu rachiu și spiritul îi bântuie prin castel…Nu cred că e bine să ne întâlnim cu el.

– Daa…

– Vezi că mâine te las singur în călătoria cu spiritul iepurelui. Nu mai pot părăsi încăperea, mai ales acum!

 

CV literar: