Era odată un imperiu. Și, ca toate imperiile, avea un împărat.
Se întindea acest imperiu de la marginile Europei, până la cele ale Asiei și cuprindea miliarde de supuși. Doar el mai rămăsese pe întreaga Eurasie: Un Imperiu, Un Împărat, Toate Popoarele. Furaseră și schimbaseră acest slogan de la o nație pe care au învins-o demult ei, sau poate alții, sau poate chiar ei erau acea nație. Nu mai se știa cum sau de ce s-au extins atât de mult, nici care popor începuse expansiunea teribilă, dar un lucru era clar: Imperiul avea multe zile înaintea sa. Toate apele îl udau, Soarele îl privea pe el cel mai mult, preferându-l față de oricare altă țară. Șansele erau de partea sa.
Împăratul, la rândul său, era mare om. În fiecare dimineață, se întindea un cearceaf alb pe Palatul său, pe așa-numită Casă a Supușilor și a Imperiului, și era proiectat un scurt film, ce îl arăta pe el, în toată splendoarea sa. Apărea cu fața în umbră, în prim plan fiind mănușile sale de piele, pictate cu o monotonie clară de către Hades, cu vopsea revărsată din sclera ochilor nopții. Pe pieptul ațintit în față își arăta o cravată. Este oare o cravată? Pare mai degrabă a fi o dâră de sânge închegheat pe cămașă… Este oare o cămașă? Pare a fi de fapt un strat de var subțire… Iar pe spate își atârna un sacou maro deschis, straniu… Este oare un sacou? Pare a fi un secret ascuns în spate… Văzându-l, oamenii îl aplaudau zilnic, plini de un fanatism anume, care se găsea undeva între adorare și obsesie, în ciuda faptului că el nu spunea niciun cuvânt, ci doar uneori, în zilele de sărbătoare, făcea ușor și obosit cu mâna și spunea cu jumătate de gură ,,Trăiască Palatul și casele supușilor mei, ce se înalță lângă el, ce împreună sunt Capitala!” De ce acest obicei? Ei bine, gloatele păgâne vorbeau, în nebunia lor, crezând că unul Împărat, cuceritorul a două continente, ar fi murit. Nimic mai mult decât Baliverne!
Haideți mai întâi să facem un scurt tur al Imperiului. Până la urmă, așa este politicos. Geografia sa este strict legată de clasele sociale, preluate ereditar. Acestea sunt: Înalții, care trăiesc în Peninsula Iberică și Europa Centrală și care se ocupă cu organizarea și conducerea statului; Mijlociii, care trăiesc în Balcani și în Europa de Est și care au locuri de muncă respectabile, asigurând buna funcționare a țării. Există, apoi, și Scunzii, care au fost Aruncați în Asia, mai ales în Siberia, unde muncesc pentru Imperiu, lucrând munci teribil de grele, cu prigoane imposibil de tolerat. Sau, cel puțin, așa se zvonește. Împăratul este om bun și îngăduitor, nu ar face așa ceva. Nu?
O fabrică. Siberia.
Un gardian, purtând uniforma sa caracteristică, adică pantaloni negri, geacă de piele, neagră, pantofi negri, cămașă… (să nu mă mai repet), mergea printre Scunzii ce lucrau mohorâți, tremurând și degerați, lovindu-și ușor palma cu batonul de lemn de nu mai mult de două palme lungime, pe care îl folosea adeseori, cu un scop anume. Un pas lent, urmatul de altul, lăsând câte un cutremur în urmă. Privirea sa agilă și furioasă lovea fiecare muncitor. Rânduri nesfărșite de Scunzi se întindeau în clădirea prost luminată, cu fețele desfigurate de emoție, toți îmbrăcați în rafie, fiecare muncind fără cuget să producă pentru Înalți și Mijlocii-unii haine, alții mâncare, unii medicamente, alții bijuterii și așa mai departe. Treaba și-o făceau incredibil de repede, dar nu suficient pentru gardian, care mai arunca o lovitură din baston pe ici, pe acolo, îndemnându-i tăios să fie mai rapizi. În afară de rarele momente în care gardianul chiar își amintea să îi și jignească, pe lângă lovituri, liniștea și tăcerea completă domneau cu o cruzime aparte. Cei din rândul de lângă coluarul pe care se plimba clătindându-se paznicul se fereau instinctiv auzind fiecare pas și fiecare lovitură în palmă.
O voce sfioasă, dar îndrăzneață, răsună ca un tun:
-Vă r-rog… P-Pot merge ș-și…
-Nu! Așteaptă să se termine programu’, spuse imediat, nervos gardianul, întorcându-se repede pe călcâie. Care ai întrebat?
O mână se ridică încet, încet, cu degetele încordate. Paznicul îl apucă de ceafă, îl aruncă din scaun, îl lovește de două ori cu șutul, apoi de mai multe ori cu batonul. Îl scuipă, ca să se asigure că lecția a fost înțeleasă bine, apoi îl ridică, îl scutură și îl aruncă înapoi pe locul său.
-Stai dracului acolo! mai urlă printre dinți gardianul. Imperiu e al vostru, bă proștilor! Al vostru, adică al muncitorilor, și al Împăratului de v-a eliberat, invadându-vă! Idioți…
Mestecă nimic anume, continuându-și drumul nesfârșit, de dus-întors, întors-dus. Eventual, ajung Mijlociii de la Comitetul de Colectare, care iau produsele și anunță sfârșitul zilei de lucru. Paznicul mârâie în gând, apoi închide luminile, intră în dormitorul său spațios, trântește ușa. Își aruncă batonul de lemn într-un colț, se întinde porcește în pat și își pornește radioul. Bach. Schimbă postul. Recital din Goethe. Îl schimbă din nou. Comentariile unor lupte sportive. Îi plac. Se uită la geam, observă că este deschis. Își scoate un pantof și îl aruncă înspre fereastră, astfel o închide parțial. Închide, în sfârșit, ușor ochii și adoarme imediat.
În fabrică, toți Scunzii s-au întins deja cuminți pe podea. Știu cu toții că încă sunt priviți, dar acum de cei din tura de noapte, care mărșăluiau printre ei mai încet, mai leneși. Nu era deloc o problemă, deoarece și tura de noapte pleca la somn în jurul orei unsprece, deci stăteau și ei o oră la muncă. Mai loveau cu cizmele lor grele pe câte un muncitor, atunci când nu se uitau unde mergeau, dar noaptea decurgea mult mai bine decât ziua. Clopotul răsună cu putere, anunțând ora unsprezece. Tura de noapte se îndreaptă spre ieșire cu pași mărunți, râzând gros pe drum. Ușa urlă subțire în spatele lor. Scunzii mai așteaptă câteva momente, dar muncitorul Doron, un bătrând cu fața mereu mohorâtă, brăzdată de riduri, dar cu ochii precum o oază de fericire ce îi lumina tot chipul, cu o barbă ce îi mângâia uneori pieptul, a ridicat discret capul, privind împrejur subtil. Apoi, și-a ridicat bustul, lăsând o umbră slabă deasupra colegilor din spatele său. Ceilalți Scunzi au ridicat încet ochii, asigurându-se că niciun paznic nu era în jur. Apoi, s-au ridicat cu toții, mii de capete îndreptându-se către Doron precum fulgii de nea, către solul înghețat. Liniștindu-se, Doron a început a le vorbi, după ce i-a calmat pe toți:
-Frați de patimi și de calvar! V-am vestit, prin voia voastră, că trebuie să discutăm un fapt. Astăzi este ultima noastră zi de sclavie la mâinile Împăratului! Mâine, ne vom ridica toți și vom pleca spre Capitală. În acest marș al învierii, trebuie să fiți vigilenți! Violența de orice fel nu poate fi tolerată în protestul nostru! O picătură de sânge vărsată înseamnă un ocean de muncă risipit! Fiți pașnici, iar revolta noastră trebuie să fie pasivă. De aceea ne răzvrătim; Nu ca să ne răzbunăm, ci ca să oprim durerea noastră! Sângele este șters cu orice, dar nu cu alt sânge! Aveți grijă, deci, în tot ceea ce faceți, căci eu iau asupra mea toate greșelile pe care le puteți face în răzbrel, iar tot binele vi-l las vouă. Greșelile vor veni, sunt sigur de acest fapt, dar să nu fie vreodată voluntare! Dacă veți înfăptui teribila vărsare de sânge, veți fi exilați din Răzvrătire, iar locul nu vi-l mai veți găsi în ea. Noi nu vrem să fim nici stăpâni, nici domnitori, ci să fim oameni. Și dacă vom fi văzuți ca cerșetori, o să avem demnitatea mai mare decât acum, când suntem animale pentru o lume întreagă. Nu vrem ca fabricile să fie ale noastre, ci doar un strop de respect în lumea aceasta cruntă. Căci lumea trece, dar umbrele noastre vor rămâne mereu pe ea. Mâine, când paznicul se trezește și ne aprinde luminile artificiale, nemiloasele semne ale supunerii noastre, vom munci câteva minute. Apoi, ne vom ridica cu toții odată, cu o glorie ireproșabilă, și vom pleca. Spontan, fără gălăgie, fără nicio șoaptă. Zgomotele vor veni, cu siguranță, din partea gardianului, dar acesta va fi momentul gloriei.
Doron a tăcut un moment, apoi și-a îndreptat privirea către un tânăr muncitor, bun ucenic al său. I-a spus două cuvinte, apoi tânărul a îndrăznit să se ridice în picioare și să descopere o groapă adâncă din podea, săpată timp de zeci de nopți albe, plină cu batoane de lemn rupte în jumătate. Cu toții au răsuflat șocați, iar bătrânul a continuat:
-Fiecare dintre voi va primi câte un baton. Vom aduce pace prin ura și violența lor, pe care o transfigurăm în calm și liniște. Mâine este ziua ruperii lanțurilor noastre. Luați bețele și culcați-vă.
Repede, muncitorii au format mai multe rânduri în fața gropii, primind câte un baton fiecare. După momentele acestea, în care Scunzii rămâneau adeseori înghețați în loc, privind speriați înspre ușa dormitorului paznicului, ca nu cumva acesta să se fi trezit, muncitorii au adormit cu toții, în afară de Doron, care a stat pe scaunul, cugetând și plănuind. Privea în jur îngrijorat, dar cert în ideile sale. Știa că oamenii vor birui non-oamenii, iar ordinea va fi stabilită, într-un fel sau altul, dar era torturat de o teribilă frică, aceea că, poate, doar poate, al doilea scenariu al biruirii avea să aibă succes. Al doilea scenariu însemna victorie superioară pământului. O scenă teribilă, a morții. Privind în întunericul intens din jurul său, Doron simțea cum și întunericul se uita la el, devorându-i claritatea gândului. Încercând să se calmeze, a oftat și și-a așezat fruntea pe banca de lucru. Dintr-odată, și-a amintit de momentul în care fusese anunțat de statutul unui Scund. Era la Departamentul de Pregătire Muncitorească a Persoanelor din Stratul Social Numărul Trei, o școală pentru înstruirea Scunzilor. Profesorul său, un Mijlociu, intrase în clasă cu o privire gravă pe chip. S-a așezat la catredă și le-a explicat responsabilitățile și tratamentul unei persoane din stratul lor social. Atunci, Doron fusese copleșit de emoție, iar tot ce a putut face a fost să rămână paralizat, cu capul pe bancă. Eventual, plin de emoție, bătrânul și-a ridicat chipul, văzând că Soarele se trezise rece, odată cu el, iar gardianul ieșea din dormitor, aprizând luminile, semnalizând, la ora șase, începutul programului de lucru.
-Haideți, bă, odată, puturoșilor! a zbierat paznicul, lovind câțiva dintre muncitori. Ia uitați moșu ăsta! El, mumie cum e, și e primu gata de muncă. Leneși mai sunteți!
Toți Scunzii s-au ridicat imediat, tremurând din fiecare os, și și-au început munca. Un pas lent, urmat de alt pas. O lovitură în palmă cu batonul, urmată de o alta. Gardianul se simțea liber ca întotdeauna, dar lucrătorii parcă puteau suferi greutatea întregii atmosfere, concentrate într-un singur punct, odihnindu-se asupra umerilor lor.
Clanc! O bară de metal este pregătită. Puf! Un costum este cusut. Dar, dintr-odată, munca se oprește. Paznicul se încruntă, mai înjură, mai blesteamă, dar este prea târziu; până ajunge el să lovească, fiecare Scund se ridicase deja în picioare și se îndreptau cu toții, într-un marș perfect organizat, spre ieșire, trupurile lor, fantasme topite, mișcându-se cu adevărat pentru prima dată în mult timp.
-Stați, proștilor! răcni gardianul. Treceți la loc!
Gloria începu. Scunzii și-au scos din haine batoanele, la capătul căreia legaseră bucăți de rafie, îmbibată în rația anuală de rachiu, pe care o economisiseră pentru acel moment. Cu arzătoarele pentru topitul metalelor și a sticlei, au aprins pe rând batoanele, focul lor subtil luminând sufletele tuturor. Numai Doron refuzase să primească un băț, el fiind așezat în fruntea adunării, ghidând-o cu un steag alb, legat de un baston lung, metalic. Trei muncitori au arătat focul paznicului, care a fugit în dormitor și l-a încuiat.
Liniște.
Focul trosnește.
Liniște!
O flacără pocnește.
Liniște…
Marșul începe, iar ușile fabricii sunt deschise brusc de către bătrân. Stă un moment pe loc. Se întoarce.
-Trăiască… dintr-odată, vorbește încet; lumea!
Apoi, încet-încet, fără să scoată nicio vorbă, toți robii au ieșit din fabrică. Lumina, ce caldă era!, aproape îi durea, le mângâia pielea cu agresivitate. Aerul proaspăt, ce dulce era!, parcă îi sufoca, îi îmbrățișa tandru, dar cu prea multă forță. Le era greu să meargă, picioarele lor nu mai știau demult ce înseamnă să te plimbi pe pământul moale al unei păduri. Doron însuși privea cerul brăzdat de raze sălbatice, aurii, și se împiedica de firele de iarbă. Totuși, din ambiția profundă față de Împărat, au reușit să reînvețe arta mersului. Un pas lent, urmat de alt pas. Batoanele ardeau slab de unele singure, dar împreună, părea ca și cum întreaga pădure ardea și zbierea de durere. Fabrica aceasta fusese biruită. Ușile i-au fost vopsite cu var, marcând victoria, iar o pauză a fost stabilită. Sclavii ce lucraseră în producerea textilelor au realizat semne mari, albe, legate de crengi ale copacilor. Două astfel semne erau cărate de paznicii lui Doron și două de cei din spate. Flăcările erau ținute strâns în mâini, deasupra capetelor Scunzilor în două cicluri: Timp de cinci ore, bărbații le țineau, apoi alte cinci ore, femeile. Schimbul dintre mână avea loc la fiecare douăzeci de minute. Șirul de robi eliberați era incredibil de lung, așadar, au fost organizați în cincizeci de rânduri și o sută de coloane, Doron conducându-i ca un păstor blând. După câteva momente de murmur, marșul a început cu putere, iar adunarea, împărțită în patru segmente, dintre care trei s-au despărțit, plecând către alte Fabrici, pentru a le elibera. Cea de a patra avea să aibă munca cea mai dificilă; de a zdrobi lanțurile inamicilor Împăratului, ținuți în diverse fortărețe, și de a aduce ordine în Cetățile Înalților. Toate cele patru grupuri aveau să se reîntâlnească la capitala imperiului.
-Fiii mei! a spus Doron. Începem bătălia păcii și pacea bătăliei! Țineți minte să ocoliți cu orice preț vărsarea de sânge, crunta luare de viață! Nu aveți niciun motiv. Iertați-l pe Împărat, iertați-i pe paznici! Nu ei v-au greșit, ci vualul negru ce le acoperă inima! Mergeți în pace! Mergem în pace!
Capitala. Sala de Adunări a Sfatului Împăratului.
La capătul unei mase ce părea să nu se termine, stătea în picioare însuși Împăratul. Dar ce oare se întâmpla?! Nu arăta deloc precum era expus zilnic. Vestimentația era aceași, imposibil să fie altfel, iar capul îi era acoperit și el de întuneric, dar nu părea să fie Împăratul. Era mai înalt decât el și mult mai slab. Să fi fost înlocuit? Imposibil. În fața lui se aflau Directorul Fabricii de unde scăpaseră Scunzii și Liderul Administrativ al Societății Scunzilor. Ambii erau, bineînțeles, Înalți, dar primul era mic de statură și destul de rotund, pe când al doilea avea proporții monotone, complet banale, normale, poate doar puțin prea înalt și slab. Cu o voce groasă, ce umplea sala de ură usturătoare, umbra vorbi:
-Aveți cea mai mică idee cât de gravă este această situație?! Ne-au scăpat- Scăpat!- mii de sclavi! Este un dezastru!
-Stăpâne… a răspuns sfios Liderul Administrativ. Nu puteam ști despre planurile acestor huliganii. A fost o acțiune spontană, negândită. Va fi calmată cât se poate de repede. Cu siguranță, cu înțelepciunea dumneavoastră infinită, veți descoperi o soluție!
-Au avut timp să facă rost de cinci mii de batoane! s-a răstit suveranul, lovind cu pumnul în masă. Cum adică nu au avut timp!?
-Totuși, stăpâne… a adăugat directorul. Sunt doar o mână de vandali. Nu pot să facă mare lucru.
-Nu pot!? a strigat Împăratul furios. Oamenii sunt exact precum picăturile de apă.
Își înmoaie degetul într-un pahar cu apă, ia pe vârf un strop, apoi continuă:
-Unul nu îți poate face absolut nimic.
Zdrobește picătura, apoi ia alte două:
-Cu mai mulți poate te îneci, dar scapi repede de ei.
Se șterge de celelalte picături, apoi ridică tot paharul.
-Dar când se unesc, te pot înghite de viu în câteva momente!
Aruncă întreg conținutul paharului pe fața directorului, care face doi pași înapoi rușinat, apleacă privirea, apoi îndrăznește să spună:
-Stăpâne, vă rog, aveți milă…
-Taci! îl întrerupe monarhul. Ești concediat. Ieși acum de aici! Imediat!
Ambii se întorc, dar Împăratul spune, pe un ton mai calm:
-Tu stai. Mai ai o șansă. Trebuie să distrugem această rebeliune, este un fenomen exagerat, cel mai mare pe care l-am trăit vreodată. Este nevoie de o grămadă de sare pentru rădăcinile acestei bălării. Incredibil de multă.
-Sugerați o intervenție militară? a răspuns prefectul, și el relativ mai liniștit.
-Nu, încă nu. Pe moment, trebuie să știm cum să îi încetinim doar. Știm unde se îndreaptă trei dintre cele patru divizii. Întăriți suportul jandarmeriei în fabricile țintite. Va fi suficient. Acest fiu risipitor trebuie ucis din fașă.
-Așa să fie, Stăpâne!
Grupul lui Doron înainta către secțiunea Mijlociilor, unde aveau să pregătească atmosfera pentru celelalte trei, ca împreună să poată protesta în fața Palatului. Celelalte trei grupe reușiseră să elibereze câteva fabrici, pentru că jandermeria era încă pe drum. Directorii ieșeau terifiați din birourile lor, iar toate resursele erau folosite înspre scopul nobil al libertății. Cu eforturi imense, timp de o săptămână, cele trei divizii au făcut rost de încă cincisprezece mii de revoluționari pașnici, iar alți cinci mii refuzaseră să participe, în schimb ajutând prin alte metode. Doron a realizat că, dacă ajungea la capitală fără o listă clară de cereri, avea să fie considerat un inamic al poporului, iar mișcarea lui urma să fie suprimată. Așadar, a scris Proclamațiunea Celor Douăsprezece Cereri, care avea următoarele puncte:
1. Tratament egal în fața legii; 2. Abolirea claselor sociale în funcție de avere, în favoarea celor în funție de merit; 3. Alegeri locale și pentru Scunzi; 4. Reprezentare parlamentară a întregului popor; 5. Condiții de trai bune și un salariu oferite și Scunzilor; 6. Dreptul la timp liber să existe; 7. Extinderea drepturilor consituționale și pentru Scunzi; 8. Separarea puterii în stat să fie evidentă; 9. Reprezentare și apărare legală; 10. Legalizarea ocupațiilor din afara monopolului statului și a economiei controlate de guvern; 11. Formarea unei autorități al asigurării egalității între toți cetățenii; 12. Autonomie pentru diverse zone, pe baza hărților etnice.
Cu aceste principii clarificate, lista a fost tipărită și distribuită în tot Imperiul, ajungând în ziare, reviste, în universități și în centre de cultură. Cei mai mari intelectuali susțineau aceste idei, iar Doron a ajuns cu grupul său în fața celei mai mari închisori împărătești, localizate aproape de Scandinavia. Acolo, în Penitenciarul Împăratul Gheorghe III pentru Inamicii Statului, se aflau oamenii nedreptățiți de către autoritatea mereu egoistă a Împăratului. Flăcările urlau șoapte neînfricate, iar murmurul adunării râdea cuprins de o frică teribilă. Clădirea părea de fier, înălțându-se ca un val întunecat într-un ocean luminos. Emana un frig greu de îndurat, iar din fălcile sale ce mestecau etern ieșeau cântece țipând și țipete cântând. Trăsnete rigide se auzeau izbucnind de-a lungul holurilor întortocheate și cuprinse de un întuneric pătimaș. Doron s-a urcat pe cele cinci trepte mari care duceau către ușa de la intrare a închisorii, ce erau aproape imposibil de traversat, din cauza mărimii lor exagerate, fiecare pas aducându-I cu forța, prin sunetul distinct, în minte bătaia zilnică, munca asiduă, timp de cincisprezece ore zilnic, senzația de armoțeală pe care o resimțea în vârful degetelor, iar mai apoi în tot corpul, imunitatea dezvoltată la lovituri fără rost. Ajuns cu greu în fața ușii de metal, bătrânul a ridicat pumnul, a atins materialul, simțindu-i infernala răcoare, apoi a bătut odată. O altă bătaie. Încă alta. Intensitatea și puterea lor creștea cu fiecare lovitură. Din interior, a venit pentru prima dată liniște. Toată bizara și meschina activitate paralizase. Numai bătăile lui Doron ridicau câte un fior în ansamblul clădirii, care parcă tremura, speriată și ea pentru prima dată. Răzvrătitul a încercat să deschidă ușa cu cealaltă mână, dar aceasta nu se clintea.
Cântec.
Răzvrătiții au început spontan să cânte. Nu era o melodie clară, ci asemăna trilului păsărilor, care este haotic, dar prin haos își găsește ordinea. Încet, încet, cântecul s-a organizat. Glorios! Luminos cufunda tot locul, inundându-l cu o căldură unică, imaterială, transcendentă. ,,Venim iar, la luptă cu amar!” ”Să fim stăpâni noi nu dorim!” ”Marșul va naște dreptate-n foc!” Ce fantastic era să le auzi imnul! Nu făcea parte din lume, în niciun caz! Se ridica cu mult asupra lumii. Pași răsună puternic din interior. Ce se aude? Un fluierat, oare? Se descuie. Ușa se deschide sfioasă larg, revelând un gardian care îi face loc lui Doron. Acesta intră, cântând acum și el. În spatele lui, armata fără oaste mărșăluia cu splendoare înăuntru, unde au început să ardă ușile de lemn ale fiecărei celule. Restul clădirii era din piatră, așadar focul numai își făcea datoria nobilă, devorând zidul impenetrabil și nedrept, iar apoi își lua propria viață cu onoare. Prizonierii ieșeau disfigurați din celule, cu frica întipărită pe fețe și picioarele puțin îndoite, și se alăturau răzvrătiților, cântând la început mai sfios, apoi mai tare și cu mai multă încredere. Baricadele erau întru totul distruse, fundamentul lor, înlăturat, dar persista în aer un miros metalic, straniu. Doi gardieni ies din camerele lor cu batoanele în mâini și se îndreaptă spre marea adunare. O mână de oameni se despart de grup și îi încolțesc pe paznici, fluturându-și flăcările într-o tăcere desăvârșită. Simțeau pe piele căldura, așa că își aruncă batoanele, se aruncă pe pământ și încearcă să scape târându-se ca șerpii. Grupul îi ignoră, dar nu știe un detaliu crucial. Înainte de a se vinde cu lașitate, gardienii chemaseră în sprijin Jandarmeria Imperială. Veselia pasivă a pașnicului protest îi orbea pe toți, deci nu a băgat nimeni de seamă când ușa cruntă s-a închis cu un urlet metalic nemilos, iar zece îngeri căzuți și acoperiți în flăcări negre, fiecare cu Stema Supunerii, care era un simbol al ascultării complete față de Împărat, alcătuită dintr-un vultur cu aripile deschise și picioarele legate cu lanțuri. Fără a sta niciun moment pe gânduri, au scos batoanele și și-au început domnia de teroare. O jumătate din ei s-a dus în fața adunării, iar cealaltă s-a înfipt precum lupii în turma de oi, din spate. Lovind machiavelic în stânga, în dreapta, în față, în spate, a răpus câte persoane puteau.
Rezistență.
Cântecul răsuna acum mai tare, iar flăcările erau îndreptate către jandarmi, consumându-le șăpcile și jachetele, dar nimic mai mult. Mai încercau, ce-i drept, să înainteze, dar era în zadar. Frica de a nu fi înghițit de foc era mult prea mare, iar numărul rebelilor îi depășea. Totuși, un jandarm mai curajos sau, poate, mai orb, s-a aruncat în mijlocul impresionantei adunării și bătea cu o forță animalică. A apucat părul unei Scunde și a învârtit-o repede, apoi i-a dat foc la păr. Înșfăcând mâna unui Scund, l-a aruncat pe podea și i-a sărit pe cap. Speriat, un rob tânăr l-a lovit pe jandarm cu batonul, apoi i-a dat foc la cămașă. Simțind agonia pe care a impus-o, fiind impusă asupra sa, jandarmul s-a aruncat pe pământ, încercând să stingă focul. Toți acești demoni ridicați pe pământ, înspre a asculta de monarh, au fugit smintiți afară, iar marșul a continuat, în ciuda sacrificiului a douăzeci și patru de rebeli, care s-au stins din cauza lor. Eventual, celulele din toate cele paisprezece etaje au fost golite, iar toate resursele, de la batoane, la apă și medicamente, au fost luate. Ieșind divizia din clădire, s-au organizat în formația lor și Doron li se-a adresat tuturor:
-Trăiască egalitatea! Acest bastion al durerii și al nedreptății a căzut! Cu sacrificii imense, am învins puterile întunecate ale lipsei de orice fel.
Aplauze și strigăte bucuroase răsună dintr-odată, cu o putere extraordinară. Calmându-se suntele îmbucurătoare, bătrânul continuă:
-Prăpastia de sânge se dărâmă cu fiecare pas al nostru pe pământul acesta. Este separat, noi să îl unim!
Aplauze și cântece izbucnesc iarăși, cu o forță ce zguduie întreaga lume.
-Totuși!
Tăcerea vine dintr-odată, niciun murmur nu îndrăznește să răsune. O încordare maximă s-a prelins de pe nori, asupra rebelilor.
-Unul dintre voi vărsat-a sânge!
Șoapte rușinoase au început să răsară ușor. După câteva minute, tânărul care îi dăduse foc jandarmului a ieșit din divizie, cu privirea spre pământ. Doron s-a întors cu spatele la grup și a vorbit cu rebelul acela.
-Tinere! O singură regulă a fost. Aceea că nu putem, sub nicio formă, să rănim!
-Dar, înțelepte, el rănea mult mai mult decât mine!
-Nu contează așa ceva. Privește pânzele cărate de frații noștri din primele și ultimele rânduri. Ce vezi?
-Sunt… albe…
-Da, sunt albe. Așa vom intra noi în istorie. Curați, nu pătați de sângele vărsat de noi. Și o picătură ne va distruge complet imaginea.
-Dar ei varsă oceane de sânge.
-Este deasupra inimilor proprii. Noi nu știm. Am impus o condiție. Oricare răzvrătit care rănește, să fie exilat din răzmerița noastră.
-Înțelepte!
-Stai calm. l-a întrerupt Doron. Voi face o excepție. Pot înțelege numai acest caz izolat, cu promisiunea cea mai onestă că nu vei mai repeta niciodată acest fapt absolut jalnic.
-Promit! a ezitat, pe un ton paradoxal cert, tânărul.
Acesta s-a dus ușurat la locul său, însă Doron nu era satisfăcut. Dorea mai multă siguranță în acest caz; trebuia să fie convins că așa ceva nu se va mai repeta absolut niciodată. Așadar, i-a pus pe toți răzvrătiții să își ridice batonul arzând deasupra capului și să își pună mâna pe piept. Apoi, i-a rugat să repete ce spune:
-Jur! În numele Rebeliunii, al lumii și al meu! Că voi asculta de liderul Răzvrătirii, oricare ar fi acesta, și că îi voi spune atunci când, din neatenție, mândrie sau orbire, greșește. Că nu voi vărsa sânge niciodată, nici rugat, nici de bună voie, nici provocat, nici provocând! Mai bine se varsă al meu decât să îl vărs pe al altcuiva. Sunt dedicat și mereu voi fi pentru libertatea noastră, a tuturor! Nu vreau nici detronare, nici întronarea mea! Dacă încalc, dacă rup acest legământ, să fiu văzut vrăjmaș Rebeliunii!
Repetând aceste cuvinte, toți s-au organizat și au plecat spre Zona Mijlociilor, unde aveau să vestească intențiile Răzvrătirii și toate nedreptățile pe care le-au îndurat.
Fiind asigurată plecarea lor, Liderul Administrativ al zonei Scunzilor a intrat cât putea de încet în închisoare. Douăzeci și patru de batoane erau aranjate într-un cerc, în centrul căreia era așezat o singură lumânare, ce încă ardea. Acesta a ridicat un baton, l-a privit bine, întorcându-l pe o parte, pe altă parte, apoi l-a aruncat pe jos.
Palatul Împăratului. Biroul monarhului.
Împăratul stătea la birou cu mâinile pe față și chipul tot în umbră. În fața sa, Liderul Administrativ, rezemat cu umărul de perete, liderul jandarmeriei, drept, și Directorul închisorii, cu privirea spre podea.
-Doi incompetenți! urlă Împăratul. Cum să trimiteți douăzeci de inși ca să omoare o mie și ceva!? Voi nu cugetați? Ați eliberat cei mai mulți și mai mârșavi prizonieri. Sper că sunteți mândri, nebunilor! Plecați! Sunteți concediați! Să nu vă mai văd, nenorociților!
Doi paznici ai monarhului, soldați ai Armatei Imperiale, i-au apucat pe director și pe liderul jandarmeriei și i-au târât în grădina Palatului. Două urlete, apoi liniștea continuă. Umbra împăratului privește pe fereastră, parcă zâmbește, îi face semn prefectului să se așeze, apoi spune:
-Situația este din ce în ce mai gravă. Credeam că este nevoie de saramură la rădăcini, dar m-am înșelat. Trebuie să tăiem trunchiul.
-Așa este, stăpâne. Cum doriți să acționăm? Divizia liderului nemernicilor este aproape de granița cu zona Mijlociilor, iar celelalte trei divizii au eliberat destul de multe fabrici și mine.
-Câte mai sunt?
-Două fabrici, nicio mină.
Suveranul își ia mâinile de pe față, aproape își scoate fața din umbră, dar se calmează și rămâne în întuneric. Stă pe gânduri un moment, apoi zice:
-Ești promovat. Iei postul de Premier, de Ministru al Organizării Sociale, pe cel de Ministru al Propagandei și pe cel de Lider Absolut al Conducerii Robilor.
-Vă mulțumesc, stăpâne!
Îl apucă de o mână, pielea mănușii simțindu-se ca un crivăț pe palma sa caldă. Apoi, stă din nou drept în scaun.
-Da, da, cu plăcere. Anunță o veste.
-Orice, stăpâne!
-Ordon evacuarea Capitalei. Să plece cu toții spre sud. Nu la granița cu orașul, în niciun caz. Să meargă cel puțin cincizeci de kilometri.
-Am înțeles, stăpâne!
Noul premier s-a ridicat, a făcut o plecăciune adâncă, atingând mâna monarhului cu un mare respect, apoi s-a întors și a plecat. Când punea piciorul în prag, împăratul i-a mai spus:
-Și să fie o mobilizare generală de… sistem, în Capitală.
Primul ministru a dat subtil aprobator din cap, apoi a închis ușor ușa.
Granița dintre zona Scunzilor și cea a Mijlociilor.
Doron aștepta revenirea diviziilor sale, pentru a-și putea începe formidabilul asalt pașnic asupra Capitalei. Cântecele răsunau vesele și flăcările sclipeau vesele, pentru că cea mai mare victorie asupra sclaviei fusese înfăptuită, prin ruperea lanțurilor prizonierilor. Cât timp aștepta, cu inima încercând să îi sară din piept odată și pentru totdeauna, au sosit trei delegați, câte unul din fiecare grup. Primul, cu o dâră de sânge ce îi curgea din nas, pe buze și apoi pe gât, a vorbit:
-Înțelepte, am reușit să ne creștem numerele extraordinar de mult. Am scos din robie o sută de mii de oameni! Dar jandarmeria imperială a fost trimisă după noi, atacându-ne cu gloanțe. Am pierdut o sută.
-Înțelepte, a început al doilea. Și noi am rupt multe lanțuri. Un milion de lanțuri, mai exact, le-am aruncat departe. Aceeași problemă am avut-o și noi. Trei mii de suflete au fost luate.
-Înțelepte, a zis ultimul. Noi am avut reușita cea mai mare. Am eliberat patru milioane. Și noi am fost uciși. Zece mii.
Bătrânul a oftat trist pentru cei pierduți, apoi a surâs pentru cei eliberați.
-Am înțeles. Mare bucurie și mare supărare s-au așternut asupra noastră. Și mult mai mare este responsabilitatea ce a venit peste noi. Spuneți, vă rog, câți din cei eliberați s-au alăturat marșului nostru?
-Din numărătorile noastre, aproape toți. Cinci milioane.
-Foarte bine, a zis el gânditor. Dați ordin ca diviziile să fie împărțite fiecare în câte trei, pentru a putea ajunge mai repede. Învățați-i jurământul Răvrătirii pe fiecare.
Bătrânul i-a învățat legământul, iar toți delegații au dat aprobator din cap și au plecat în fugă înapoi. Așteptarea a continuat. Doron nu se simțea în niciun fel bine, realiza că oastea sa fără ostași crescuse peste orice măsură. Cinci milioane de oameni erau extraordinar de mulți, aproape exact cât întreaga populație a Zonei Scunzilor. Știa că succesul revoltei sale putea fi tragic, dar oricum succes. Zilele treceau, iar Doron a realizat că întârzierea diviziilor era cauzată de mărimea lor exagerată. Așadar, grupul său a trecut de graniță și a intrat în Zona MIjlociilor. Drumul nu era prea lung, au mers prin vechile Țări Baltice și s-au apropriat de bariera cu Zona Înalților prin coasta vechii Polonii. Batoanele nu se stingeau niciodată, fiind ținute mândre și fluturate în stânga și în dreapta, alături de pânzele albe. După săptămâni de mers și de pregătiri, toate diviziile au ajuns. Liderii fiecărui grup a fost convocat în taină, într-un cort, pentru a discuta cu Doron. Ajunși, l-au văzut serios, mângâindu-și barba cu o mână, și cu cealaltă, ștergându-și ochii. A terminat, apoi a spus:
-Fraților, ne așteaptă un drum incredibil de greu. Nu din cauza drumului în sine, ci din cauza destinației sale. Prin numărul nostru, suntem victorioși. Ni s-au alăturat și câțiva onorabili Mijlocii în rebeliune. Dar îmi este teamă că vom fi călcați, învinși, iar apoi condițiile noastre vor fi și mai rele, dacă vor mai fi. Mâine vom înainta spre Capitală. Să ne fie lupta pașnică și, în primul rând, victorioasă! Vreau certitudinea seriozității și a păcii în suflletele voastre și a oamenilor voștri. Nimic altceva. Nu am ucis, deci nu vom fi uciși. Nu am greșit, deci nu ne va greși nimeni.
-Dar oare nu ar fi bine să meargă la palat un trimis înainte? a întrebat, cu un amestec anume dintre mândrie și rușine, unul dintre liderii diviziilor. Poate Împăratul se va îndura.
-Să trimitem o albină la urs, spunându-i că mierea este a sa? Va fi zdrobită imediat. Dacă întreg stupul vine, până și ursul se va îngrozi.
-Când plecăm, atunci?
-Ce fel de întrebare copilăroasă este aceasta? Nu așteptăm niciun moment. Primul lucru, dimineața. Probabil că plecarea va avea loc în valuri, în funcție de fiecare devizie, dar cea condusă doar de mine va pleca prima. Vom ajunge, totuși, simultan.
Întâlnirea a luat sfârșit, iar somnul a cuprins toți oamenii, apăsând asupra capetelor lor și ridicându-i lin în ceruri, plimbându-i prin vântul ce adia cu grandoarea sa calmă. Nimeni nu putea ști că în mijlocul adunării ce gusta din nectarul dulce al nopții, stătea drept și cu privirea rece un soldat imperial, ce avea slujba să numere răzvrătiții. Mergând cu grijă printre ei, ca o fantasmă imaterială, s-a îngrozit văzând întinderea de robi, care, doar dormind, acoperea pământuri largi, ca un deșert care cerea asertiv apă. S-a întors și, cu pași mai puțin rușinoși, a fugit spre Capitală.
Eventual, gloriosul ochi al zilei s-a deschis leneș, revărsând valuri de căldură asupra întregii lumi și semnalând formidabilul asalt pașnic. Ridicându-se treptat, organizați perfect în diviziuni și în subdiviziuni, cu pânzele fluturând și batoanele arzânde ridicate, rebelii au plecat înspre Capitală cu Soare pe chipuri, cântând voioși. Văzându-i de departe, nu știai dacă să te bucuri sau dacă să te îngrozești.
Biroul Împăratului.
Premierul, rezemat de perete, iar împăratul, așezat, calm. Dintre cei doi, cei care a rupt negura tăcerii, a fost suveranul:
-Câți?
-Stăpâne, mare este înțelepciunea ta!
-Am întrebat câți.
-Soldatul pe care l-am trimis a estimat că trei sau patru milioane.
-Întărește mobilizarea de sistem. Să nu rămână nimic nepregătit. Unde sunt?
-Au intrat în Europa Centrală, stăpâne.
-Nu mai au mult. Este gata evacuarea?
-Da, stăpâne.
-Foarte bine. Vorbește cu…
Monarhul privește la soldați, se gândește, apoi continuă:
-Vorbește cu individul acela.
-Cel cu estimările?
-Da, el. Să fie totul în siguranță.
-Stăpâne, mai întâi apelăm la B sau mai recurgem și la A?
-Cum am spus inițial, ambele.
-Să trăiți, stăpâne!
Europa Centrală.
Batalioanele fără arme mărșăluiau cu glorie pe câmpii, pașii lor supuneau munții și cutremurau dealurile. În fața tuturor, cu mândrul steag alb în mâini, dirija întreaga mișcare Doron. Se apropiau cu fiecare fir de praf pe care îl călcau. Credeau că puteau mirosi ura Împăratului, prezența lui parcă apropiindu-se din ce în ce mai mult de ei, iar nu invers. Astfel, după zile de mers, au ajuns la Capitală.
Liniște…
Un cântec mai răsuna.
Liniște?…
O flacără mai trosnea.
Liniște!…
Orașul părea complet gol sau, cel puțin, paralizat în loc. Cu atât mai bine, cugetă Doron, vor avea loc să se manifeste. Organizându-se în Piața Centrală- dar majoritatea în întreg orașul- diviziile și-au ridicat batoanele de lemn arzând și, după câteva momente de organizare, și-au început melodia cerească, ce îndulcea tot cerul. Doron a așteptat ca suveranul să li se adreseze, dar eventual a anunțat adunării:
-Nu este politicos ca noi, oaspeții, să așteptăm să vină gazda la noi! Voi merge eu, așadar, să vorbesc în persoană cu Împăratul. Vă las în pace, în pace să vă găsesc!
Doron a început să urce sfios treptele, cu Proclamațiunea Celor Douăspreze Cereri strânsă în mână. Ajungând la intrare, ușa s-a deschis brusc, iar bătrânul a intrat în clădire.
Bam!
Ușile s-au închis. Paznicii și-au îndreptat armele spre Doron și, cu degetul pe trăgaci și cu o precizie clară, l-au urmărit cu ținta. Un majordom l-a ghidat către Biroul Împăratului, dar, înainte de a intra, l-a obligat să aștepte într-o cameră stranie, izolată, sub pretextul că monarhul era momentan ocupat.
Afară.
Zbuciumul rebelilor era încântător. Cântecele lor bucurau orice ureche, indiferent cât de insensibilă, și clătinau toate clădirile. Batoanele ridicate luminau ca o mie de sori, alimentându-se prin bucuria revoltei pașnice. O armonie ireproșabilă părea să apară.
Ploaie…
Cădeau din toate direcțiile acele picături smintite. Loveau în stânga, în dreapta, în față, în spate. Distrugeau, au ras tot ce puteau, dar robii cu adevărat răvrătiți au rămas pe loc, tot cu melodiile lor pe buze și cu batoanele în mâini. Picăturile veneau parcă de la ferești, din clădiri. Parcă nu izvorau din ceruri, ci din răcoare, din pământ. Asaltau tot cu nebunia lor, dar flăcările… nu le stingeau.
…de metal…
Soldații fuseseră poziționați la fiecare geam, în fiecare cameră a fiecărei clădiri. Trăgeau și tot trăgeau, fără nicio expresie pe chip. Au căzut mii cu gloria și revolta în inimi. Pânzele albe, ce semnalizau o pace absolută, erau acum ori găurite, ori acoperite de sânge ce curgea precum un râu în mijlocul pieței. Nimeni nu se mișca. Cântecul continua. Batoanele, tot ridicate, tot arzând. Trăznetele îngrozeau, veneau și nu mai doreau să plece. Gloanțele zburau cum doreau dânsele, aducând groază și moarte fără niciun strop de dreptate. În tot acest zgomot haotic, dintr-odată
Liniște…
Soldații încetaseră să mai tragă. Au mai rămas suficienți oameni în picioare, cântând, dar acum trist, cu flăcările sus, dar acum arzând cu teamă. Ostașii coborau din ascunzători și se strecurau în palat, poate trăgând ocazional în cei din primele rânduri.
Interior.
După ore și ore întregi de așteptare, Doron devenise sceptic. Ce plan nesăbuit era pus în acțiune oare? Nu putea realiza, dar adevărul era că ajunsese prea aproape de flacără, așa că nu trebuia să se amăgească. Până la urmă, ușa i se deschide și este poftit în Birou. Învârte clanța și este întâmpinat de Împărat, a cărui umbră stătea cocoșată în prag, cu revolverul îndreptat înspre el. Imediat ce Doron a intrat, iar ușa era închisă, Împăratul și-a scos capul din umbre și… nu era el! Împăratul adevărat, pe care îl știau două continente, trebuia să aibă cel puțin o sută și cinci de ani, cu pete hepatice mari pe obraji, dar acesta părea în vârstă de nu mai mult de cincizeci de ani, fără nicio pată pe piele. Adevărul era că, indiferent cum părea, și împăratul era muritor, deci fusese înlocuit demult cu fiul său, care nu avea urmași direcți.
-Măria Ta, a spus bătrânul, nu am niciun gând de război! Vreau doar să vă arăt…
-Taci! îl întrerupe Împăratul. Aruncă hârtia aia inutilă! Știu eu ce vrei, moșnege! Să mă detronezi! Tu îmi vrei puterea, uzurpatorule!
-Măria Ta, nu…
Dintr-odată, suveranul lovește foaia și o aruncă pe podea, încarcă revolverul și trage în picioarele liderului răzvrătirii, care cade în genunchi, privind cu milă și confuzie în sus.
-Nu vă vrem răul!
-Taci! Știu ce vrei! Hai să-ți arăt!
Împăratul îl apucă pe bătrân de ceafă, îl zguduie și îl târăște pe holuri, cu mâna acoperindu-și fața, până când ajung la balcon. Îl lasă pe Doron lângă bordură, agățat cu mâinile de un stâlp. Apoi, îi pune revolverul la ceafă și spune:
-Privește-ți supușii! Niște netoți… Ce nemernici și ce idioți! Ai adus milioane, și au murit cel puțin un sfert.
-Cum?… întrebă bătrânul, răsuflând din greu.
-I-am împușcat, moșnege! Atâția netoți, atâtea slugi mizerabile, moarte! Nu am pic de milă față de ei. Te-ai făcut, totuși, folositor, Ni i-ai adus pe toți într-un singur loc.
Împăratul se apropie de Doron, suflând tare și împingându-i revolverul de ceafă cu putere.
-Nu… Nu!… Nu! a urlat bravul lider al Răvrătirii.
-Ba da, netotule! Nu ne-a mers odată, vom începe de la capăt. Vom vedea noi ce vom face. Dar robii nu vor mai fi. Nu ne-am oprit. Nu s-a ajuns în niciun caz la ultimul rebel strivit. Neascultarea, ea este singura boală pe care o poate avea Imperiul. Ferice de noi, căci știm să o tratăm imediat, cu foc și o lingură de otravă. Ție ți se pare glorioasă scena aceasta. Pentru că nu o observi! Mie mi se pare dizgrațioasă! Pentru că o observ! Privește-ți pentru ultima dată huliganii și flăcările lor smintite!
Foc!
Trupul neînsuflețit al lui Doron este apoi aruncat de la balcon. Ajunge pe sol, iar cântecul rămâne, dar se transformă simultan și în plânset. Împăratul privește printre degete adunarea. Batoanele cuprinse de flăcări se ridicau parcă mai aproape de el. Se simte amețit, ca și cum dorește să se arunce în foc. Scutură acest sentiment, apoi se întoarce și întreabă:
-Mă difusează-n noua capitală, premiere?
-Da, stăpâne! răspunde, din interior, noul prim ministru.
Se uită rece înspre niciun loc anume, cu fața tot acoperită, apoi începe să spună:
-Supușii mei! Vă anunț că teribila rebeliune a fost zdrobită. Rețineți: Nu au existat niciodată alte clădiri în jurul Palatului meu. Capitala a fost întotdeauna în orașul vostru actual. Nicio schimbare nu a avut loc. Imperiul este la fel de stabil ca întotdeauna.
Apoi, intră înapoi în palat și, împreună cu premierul, ajunge în birou, unde din nou își cufundă chipul în umbre.
Afară.
Cad! Sunt îngeri? Sunt sfinți? Nu, nu par a fi… Dar sunt milioane. Pe fiecare stradă, pe fiecare casă, clădire, cabană, în orice piață, orice centru sau parc. Aștern un punct asupra Rebeliunii. Un roi vine. Altul pleacă. Victorie. Sclavii erau eliberați, în sfârșit. Au câștigat, iar Împăratul este detronat, în sfârșit. Pot gusta nectarul libertăți. În sfârșit…
Înăuntru. Biroul.
-Acum rămâne o singură acțiune necesară.
-Care este aceea, stăpâne mare?
-Mijlociii iau, de acum, responsabilitățile robilor. Dar nu le schimba denumirea. Nu este necesar.
-Fie voia ta!
Premierul ia o sticlă de gin dintr-un cabinet și toarnă în două pahare, îl umple pe cel al suveranului, iar în al său, pune câteva picături. Ambii încep să bea. Împăratul duce lichidul la gură, dar îi este vărsat, din cauza unui fenomen de afară. Premierul șterge cămașa și cravata, iar el, fața. Împăratul se reazemă de spătar, agită pentru un moment paharul, privindu-i rece conținutul, apoi spune:
-Cum sună o dictatură regală, premiere? Cum ar fi?
Primul ministru stă înghețat pe loc, apoi zâmbește discret și răspunde:
-Cum să nu, stăpâne! Doar dumneavoastră puteți cârmui țara, cu înțelepciunea dumneavoastră!
Trece o oră, trece un milion.
Mai trece una, mai trece un milion.
Continuă timp de o zi.
Eventual, tot ce rămâne din Glorioasa Rebeliune și din Capitală este o grămadă haotică de resturi și Palatul care se înălța rece și îmbrăcat cu cenușă, deasupra a nimic anume.
Liniște.
Liniște?
Liniște…
Se ridică formidabil o lumină, în fața Palatului. Una singură, luminând cât toate. Una singură, venind de la un baton de lemn arzând, ridicat deasupra capului.
Era odată un imperiu învins. Și, ca toate imperiile învinse, avea un împărat învins.