1. Ion Andreiță – Literatură samizdat? În plină libertate, în România, cărți valoroase circulă în manuscris (România liberă, 15 aprilie 1994)
Editurile de stat sunt în sapă de lemn. Editurile particulare își fac scară de trandafir din literatura siropoasă. Cărți bune, valoroase, aparținând unor autori apreciați – alături de necesare reeditări – zac în sertare și dulapuri mucegăite de vreme. Ce să mai zicem, atunci, de literatura debutanților?! Aceasta a început să circule în manuscris (exemplare limitate!), bucură pe cel ce reușește s-o citească – și cam atât. Este și cazul volumului de „Poezii de care uitasem” al Lidiei Lazu care circulă într-un, suntem avertizați, „tiraj de 21 exemplare, numerotate și semnate de autoare” (Doamne, amară ironie a soartei noastre de permanentă tranziție!). Nu voi cita versuri, atâta timp cât ele nu pot fi recunoscute în context, verificate. Voi spune numai că Lidia Lazu – o poetă în sufletul căreia talentul este un foc nestins – a realizat și un spectacol pe aceste versuri, pe care tot ea l-a interpretat, cu virtuozitate, o singură dată, la Muzeul Țăranului Român, în cadrul unei acțiuni de ajutor cultural pentru frații din Basarabia și Bucovina. Trist adevăr.
2. Mircea Ciobanu (România literară, 8 martie 1995)
LIDIA LAZU a scris aceste poeme. Şi pe urmă a uitat că le-a scris. Şi pe urmă şi-a adus aminte de ele. Le-a găsit pe marginea unei ferestre, ciugulite de păsările cerului, cu frumuseţea pierdută pentru totdeauna ca toate lucrurile sortite să întreţină miracolul existenţei.
Acesta este mitul în jurul căruia ar putea să se consolideze o întreagă operă poetică.
Lidia Lazu şi l-a născocit singură, în august 1993, cînd n-a ştiut cum să spună mai convingător că în întîmplarea de-a-şi fi descoperit poemele după trecerea unui îndelung val amnezic ea citeşte o parabolă privind de-a dreptul rostul poeziei şi, nu mai puţin, condiţia poetului, dacă el va ţine să afle cu orice preţ în ce măsură va rămîne şi mîine în stăpînirea versului scris astăzi.
Aceste versuri n-au fost tipărite niciodată. După descoperirea lor pe marginea unei ferestre, poeta care este şi o actriţă înnăscută, şi le-a rostit la Muzeul Ţăranului Român, la Teatrul Podul, în sălile muzeelor din Slatina, din Râmnicu Vâlcea.
Acum, consfinţite de litera tiparului, i se vor arăta de nerecunoscut. Fără îndoială, chiar aşa şi sunt altele, dintr-o lume ce nu mai poate fi redobândită vreodată.
„…Generozitatea omului care iese din posesia lucrului pe care l-a creat este mai mult decât simbolică. Eu cred că niciunul dintre poeții români nu a reușit să construiască o asemenea imagine, care într-adevăr să ne reprezinte într-un asemenea chip și într-o asemenea măsură. Lidia Lazu scrie din preaplinul firii sale (…), ea face parte dintre acei oameni care nu scriu din pricina slăbiciunilor lor, ci din pricina prea multelor daruri cu care a fost înzestrată de Dumnezeu.” (Mircea Ciobanu, 1995)
3. Ion Andreiță – În jurul unui mit posibil (România liberă, 5 iulie 1995)
Despre cartea Lidiei Lazu „Poezii de care uitasem” am scris – tot în această pagină – cu doi ani în urmă, semnalând circulația ei ca literatură samizdat, în manuscris și tiraj de buzunar. Iatăa că, în sfârșit, o editură se apleacă asupra manuscrisului – Editura „Vinea” – și ne-o pune la îndemnă, în librării și tiraj sporit. Voi sublinia valoarea versurilor prin pertinent-încurajatorul cuvânt de bun venit, semnat de scriitorul Mircea Ciobanu – din care citez: „Lidia Lazu a scris aceste poeme. Și pe urmă a uitat că le-a scris. Și pe urmă și-a adus aminte de ele. Le-a găsit pe marginea unei ferestre, ciugulite de păsările cerului, cu frumusețea pierdută pentru totdeauna ca toate lucrurile sortite să întrețină miracolul existenței”. La urma urmei, aceasta este soarta oricărei cărți capabile să înfrunte timpul.
În finalul acestui îndemn la lectură, să revenim la Mircea Ciobanu, spunând o dată cu autorul „Patimilor”: „Acesta este mitul în jurul căruia ar putea să se consolideze o întreagă operă poetică”.
* George Astaloș, 2000
„Lidia Lazu, grație pregătirii sale teatrale, își prezintă poezia sub formă de recitaluri – modalitate de restituire a cuvântului poetic pe care nici o poetesă înaintea ei nu l-a încercat.(…) Asemenea inflexiuni n-au mai fost întâlnite decât în interpretările vocale ale marii cântărețe Maria Tănase”.
*
1. Horia Gârbea (Ziua, 8 mai 2004)
„Nimeni nu le-ar putea uni/într-un singur cuvînt/măcar pentru o clipă“. Și totuși, poezia poate uni orice cu orice! Acesta este mesajul transmis de Lidia Lazu prin cea de-a treia carte tipărită la Editura Vinea. Autoarea este consecventă cu sine, practică o poezie calmă, fără mari impetuozități și îndrăzneli, voit ne-tehnică. Sînt versuri în care poeta notează ca într-un jurnal, documente de sensibilitate și fugă de urît sau rutină. Textul este bogat în metafore. Din fericire, unele exprimări grandilocvente sînt puse în paranteză de continuări simple, firești.
Dacă este un jurnal, așa cum și punerea în continuare a poeziilor, fără pagini separate, fără titluri sau mărci ale ciclurilor o atestă, poezia Lidiei Lazu este jurnal „de idei“, eventual de viziuni, în mod sigur nu unul de fapte. Nu putem afla din versuri nimic despre natura umană a autoarei, despre persoana sau personalitatea sa, nici dacă îi plac filmele, rochiile roz sau înghețata. Comunicarea se realizează la un nivel la care „monada cu talent“ (citat obligatoriu) eludează orice amănunt de natură privată, poetul, confirmă parcă Lidia Lazu celebra sintagmă, nu are viață personală.
Devitalizarea poeziei prin eliminarea persoanei autorului nu este un procedeu care să mă farmece. Interesant la Lidia Lazu este felul cum își asumă acest risc, de a scrie exclusiv despre senzații, fără a dezvălui nimic în legătură cu subiectul care le trăiește (sau poate le inventează).
2. Ion Murgeanu – Lidia Lazu din „Balansoarul umbrei” (Ziua, 24 iulie 2004)
Poezia Lidiei Lazu începe cu o poveste pe care i-o recomandă succint regretatul nostru prieten Mircea Ciobanu, poetul și editorul, marele prozator, memoralistul regal, generosul de care de atâtea ori ni-i rușine că-l uităm prea des, după nici zece ani de la trecerea sa în ființa eternă. Povestea, „mitul“ Lidiei Lazu sunt atât de poietice-n sine, încât chiar că îți vine să le crezi, ca la rândul tău să le răspândești, ori cum se mai spune, să-i duci mai departe basmul. O fată, o tânără femeie mai mult preocupată de teatru, la început, nu știm în ce împrejurări a scris un teanc de versuri pe care le-a abandonat „neglijentă“, regăsindu-le după un oarecare timp pe marginea unei ferestre „ciugulite de păsările cerului (scrie M.C.), cu frumusețea pierdută pentru totdeauna ca toate lucrurile sortite să întrețină miracolul existenței.“ Niște versuri „ciugulite de păsările cerului“ ca firimiturile din pâinea-trup de la marea masă a Cinei. Uite până unde ne duce gândul citindu-i versurile Lidiei Lazu din primul volum: „Poezii despre care uitasem“, „un nume dorit/ o lumină/ veghind/ zile repetate/ în liniște/ ninsoare bogată/ în păduri de brazi// și seara/ doruri în depărtare/mai vii decât universul// și fiecare floare/ așezată ca un semn/ între mine și stele“. „Un nume dorit“, ceva așteptat, „o lumină“ care-i sfâșia văzul lăuntric poetei, așteptând această determinare metafizică, semnul, „o floare…între mine și stele“. Cine își face un asemenea portret în versuri și-l uită pe pervazul unei ferestre este ori aiurit de tot, ori mult prea dăruit sieși trăindu-și în sine condiția de artist. Așa și cu Lidia Lazu. A doua sa carte „Continuarea cuvântului“ (toate cele trei cărți apărute până acum s-au tipărit la Editura Vinea) vine să-i precizeze profilul poetic după cunoașterea (totuși) de sine: „și dacă tot mă întrebi/eu ce am ales/ răspund fără vreo cătare:/nu faptele mari, nu frazele/ răsunătoare/ ci mărunțișurile/ care se întâmplă ici și colo/ la lumina spe albă a zilei/ și mai cu seamă sub obrocul/ nopții“. Lidia Lazu scrie de fapt un unic poem discontinuu în toate cele trei cărți ale sale, jalonat (căci nu rupt) de false „titluri“ de litere mari romane. E respirația duhului poetic din care răsar nu de puține ori surprinzătoare fraze de elegii într-o cheie metafizică de mare poet, amintindu-l pe Rilke și pe alți „intimiști“ ai sacrei devoțiuni: „Zăpezi grăbite/ ne-au luat prin surprindere/ brîndușile mov/ și sufletele of“. Aparentul feminism este exclus de alonja unei mari poezii universale a „căderii“ („Noi toți cădem. Mâna de colo cade./ și altele, și toate, rând pe rând.// Dar este Unul care ține-n mână/ căderea asta, nesfârșit de blând.” (Rilke) într-o idee diafană a sufletelor-brândușe mov luate prin surprindere de prea grăbitele zăpezi ale existentului, în „balansoarul umbrei“ – volum mai acuzat poietic încă decât primele două (deci, de la început supravegheat și de o artă mai strictă, dacă nu și definitivă) poeta sugerează acea „sintaxă a fulgerului“ de care vorbea, mi se pare Saint-John-Perse. „fulgerul care a străbătut/o parte a unei sălcii/ parcă mi-ar fi făcut cu ochiul/ înainte de a se topi în pământ// de-atunci îl aștept/ să iasă din nou la suprafață/ ca să văd urmarea“. Noua frazare a poemului pare a fi mult mai epică și toată cartea este un unic poem din care lipsesc chiar și cifrele romane ca „borne kilometrice“, dar primul vers induce ideea poetică „dezvoltând-o“ sau dezavuând-o când inefabila respirație „cade“ obosită sau din nu mai știm ce stranii pricini, „ca să nu mă pierd/am dat instinctiv/ tot ce aveam/ în afară de suflet“. Aici cred că am „prins-o“ pe adoratoarea și admiratoarea, în mod sigur discipola Constanței Buzea, cea mai mare poetă română în viață, căci și cea mai discretă și sfântă. De altfel pe coperta a patra a ultimei cărți a Lidiei Lazu, într-un chenar de culoare, e scrisă această dedicație maestrei sale: „poetei Constanța Buzea: „Astfel era una din părțile/ vieții/ ca o coajă de pâine/ înmuiată în zloată și/ ciugulită/ de păsările cerului// iar altă parte/ era ca o pată de ulei/ pe asfaltul încins// Nimeni nu le-ar putea uni/ într-un singur cuvânt/ măcar pentru o clipă“. Riscăm să-i răspundem ultimei terține a poemului: ba da, se poate uni/ și se unește perfect Poezia într-un teritoriu liturgic al bunei practici creștine: „năprazna lumii tale/ bunule părinte/ m-a făcut să mă uit/ mai cu băgare de seamă/ până și la piatra din drum// și să mi se pară o nestemată“ (…) Oho, piatra aruncată la întâmplare de sfinții lucrători care poate ajunge cu timpul în vârful unghiului pe catapeteasmă.
3. Radu Cange – Simplitatea versului (Poesis)
Editura Vinea se respectă, atât din punct de vedere grafic, cât și în ce privește conținutul, publicând cartea Balansoarul umbrei, sub semnătura poetei Lidia Lazu, autoarea aflându-se la a treia carte (a mai editat: Poezii de care uitasem, 1996; Continuarea cuvântului, 1999, Editura Vinea).
Deși îi este dor de realitate, Lidia Lazu trăiește realitatea poeziei, pendulând, cu teamă uneori, spre această nesfârșire a universului. Moartea ne răsfață cu efemeritatea noastră, gândind că noi am putea-o învinge – (lupta cu moartea contra cronometru) -. Simțul desăvârșirii, lipsa privirii care să-i dea un impuls către înalt, dau impresia unui anume pesimist. Fără a fi persuasivă în vers, cu intenție, poemele curg cu sinceritate. Uneori, durerea ia formă de umbră și alunecă peste viețile viitoare: „plopii de sub pământ/ foșnesc ușor sub privirile mele/ mă duc lângă ei odată pe an/ prezența mea, cred, îi ajută/ să nu se usuce de dor” (p. 35). Aproape la orice pas, luciditatea este prezentă. „zăpezile uriașe acoperă/ mințile noastre/ când vom învăța din nou/ mersul, pe jos/ privirea copilăroasă/ cuvintele până la capăt?” Alteori, poeta se vrea în plin mister, unde încăperea să aibă iz vrăjitoresc, iar dansul s-o ajute să se prefacă într-o pată pe covor. – (miros de ierburi mare.) -.
Obsdată de timp, ca mai toți poeții autentici, crede că aceasta ar fi o moară de vânt care ne va încăpea pe toți. Dar și implicată în social, poezia spune adevărul fără menajamente. Versul are acea putere de a capta interesul unui segment al cititorului de poezie, unde întrezărim nostalgia purității. O relaxare simte poeta în natură, iar mai departe, își dorește o viață în care să nu deranjeze pe nimeni: „visul lor căricărări este/ să se continue până/ în dunga zării și mai departe/ și mai departe/ până/ eu am pretenții mai modeste/ să nu fie uitată/ ca o religie păzână” (p. 64.).
Titlurile poemelor sunt conținute în primul vers, după cum am putut să ne dăm seama. De ținut minte sunt poemele – și nu sunt singurele -: mă dor ochii, în timp ce lava cuvântului, fiecare cuvânt este o magie, pe o margine albă etc. Nu lipsesc mirarea autentică, viața cu suișurile și coborâșurile ei, frământarea perpetuă în care poezia se naște, cât și un periplu al ubicuității în mai multe existențe: „și o insidioasă și mare/ din adâncuri/ și o lipsă/ și o vină/ și o mare risipă/ și abandonare” (p. 42). Mai departe, un joc de cuvinte metaforic, elevat și gnomic. Iar alteori, poeme ce se încheie brusc, dramatic, însoțite de fantasme și coșmaruri. Mai găsim poeme de o decență umilitoare, unde versurile conținute devin litanie.
Un fapt aproape anacronic în poezia de astăzi este acelea că autoarea nu face caz, cum fac abuz atâtea poetese de erotisme ieftine, fiecare cuvânt “este o magie/ ce te soarbe în tine/ pentru a fi lipită de Adevăr” (p. 43).
Poemele din această carte ne impun dignitatea, despre care mulți/multe nici nu au idee: „în curând/ trupul meu va deveni o/ literă moartă/ de nefolosit/ în construcția/ vreunui cuvânt” (p. 45).
4. Maria Urbanovici (Radio România Cultural, 30 mai 2004)
Versurile sale sunt scrise dincolo de orice modă sau formulă poetică a zilei, izvorând dintr-o experiență interioară care situează personajul auctorial liric între balansul reflexivității și imperativul vieții trăită cu exigență, cu generozitate.
*
1. Gheorghe Grigurcu – Extaz și materie (România literară, 28 septembrie 2005)
Lidia Lazu semnează o poezie delicat confesivă, parcelată pe momente distincte, cu o structură de jurnal. Deşi termenul structură e oarecum inadecvat acestei materii de frăgezimi ce se transcriu ca atare, fără grija unei osaturi, a unui tipar ce i-ar stînjeni fluiditatea, evanescenţa. Fiinţa respiră neconstrînsă de nimic, supusă doar clipei, incantaţiei tranzitoriului: „bucuria de-o clipă/ fu gata să mă doboare// sunet lin şi lumină/ filtrindu-se printre frunzare/ de tei înflorit// miros de pace divină/ şi fior dinspre plus infinit“ (bucuria de-o clipă).Străină de orice impuls posesiv, de orice voinţă de fixare, poeta se mulţumeşte cu surpriza luminii ca simbol al libertăţii ce sfidează bunăstarea filistină, alienanţă: „gata/ acum plec să mă plimb/ să văd ce îmi oferă/ această nouă zi/ în afară de chiar lumina ei/ pe care cu greu mă stăpînesc/ să nu o sorb pe loc// necum să o înghesui/ într-o încăpere meschină// sau să o strivesc cu portiera/ unei limuzine fumurii“ (gata acum plec să mă plimb). Carpe diem ar putea fi deviza acestui discurs desprins de tentaţiile terestrităţii achizitive, lacome, nedispus a se înscrie în mecanismul vreunui determinism, încordat doar „în aşteptarea/ zilelor fără urmări/ de lîngă teii scuturaţi/ prin care mierea curge-ntruna“. Constatînd că „lumina difuză/ ce mă învăluie/ e atât de blajină/ că mi se închid pleoapele/ fără să vreau“, dorind ca „să string în toţi porii/ mirosul de brad încins la soare“, poeta îşi dezvăluie un proiect utopic: „lumea să mă cheme/ de la uşă/ să împrospătez aerul/ din cutiile urbane“. Ori notează vise inocente, îmbibate de efluviile naturii: „visez că merg din nou/ prin lunca ieşită la soare/ ca o fecioară în/ întîmpinarea iubirii// mirosul ierbii din veac/ în viaţa din vis/ să-mi fie de leac“ (visez că merg din nou). Aşteptările sale sînt naiv-fabuloase, în continuitatea unei copilării care nu s-a epuizat, care-şi trăieşte intens uimirile, dezvoltîndu-le fin imaginativ: „şi astăzi a fost/ o zi mare/ pentru că am parcurs-o/ pînâ la capăt// de cum ne-am sculat/ am simţit că vremea nu-i bună/ şi ne-am luat căciulile// apoi am ştiut/ că un ins anume/ va veni deghizat în prieten// că altcineva/ se va dovedi mărginit// că toate picăturile de ploaie/ înclină de cealaltă parte/ a oraşului/ şi vom avea apă de băut/ din belşug// că voi arunca în sus/ un bănuţ fără valoare/ şi el se va întoarce ca un glob/ de aur…“ (şi astăzi a fost).O atare autoscopie fantezistă nu e decît rodul unei virtuozităţi a simplităţii: „eu ştiu să împart o zi/ oarecare/ în mii de bucăţele/ şi, după caz,/ să le port la vedere/ ca pe nişte zulufi aurii// sau să le strecor în sîn/ sau să le înghit/ după ce le miros/ şi le privesc/ şi le simt/ evanescenţa“ (eu ştiu să impart o zi).
Prin densificarea trăirii asemenea ingenuităţi ajung la impulsuri vitaliste. Presată de un preaplin al trăirii, „inexplicabil“, căci analiza l-ar stînjeni, ducînd la „explicaţii“ comune, poeta se dedă mişcării gratuite: „alunec întro frenezie/ pe care nu mi-o pot explica/ dar nici nu o pot opri/ sâ îmi fluture în faţă// şi brusc simt nevoia/ sâ alerg/ ori încotro“ (o anume oră a dimineţii). Însă vitalitatea nu e aici amorală, cinica, aşa cum se întîmplă adesea, ci pusă sub pavaza unei calde pietăţi de natură infantilă. Coeziunea textului se produce în jurul acestei neputinţe de-a accepta ordinea pragmatică, meschinăria, în numele unei candori funciare, în fond e o tulburătoare incapacitate de-a accede maturitatea: „urletul meu de lup/ ce-şi caută perechea/ se aude în noapte/ uneori/ pînă dincolo de marginea oraşului// şi lumea se pregăteşte/ de furtuna/ închide bine orice uşă/ sau geam sau oblon/ și se afundă sub pături groase// începînd să se roage/ ca în copilărie/ îngerului păzitor“ (urletul meu de lup). Cu toate că într-un moment subiectivitatea i se revoltă („aici unde-am ajuns/ nu mai e pic de cer/ în dreptul meu nu văd/ un alt contur/ decît al degetului meu întins“), un astfel de solipsism nu-i este caracteristic Lidiei Lazu. Eul său nu e tentat a se împotrivi lumii date, a o pune la îndoială, ci dimpotrivă e animat de năzuinţa de a i se supune necondiţionat. La polul opus criticismului luciferic, poeta se dăruie lumii nu doar prin contemplaţie, ci şi printr-un soi de automatism existenţial, lâsîndu-se în voia ei, sublim părăsita de voinţă: „şi n-ar trebui sâ mai fac nimic// decît să mai fac nimic// decît sâ mă las în voia/ pornirii mele spre zbor/ şi spre cîntec/ fără nici o urmare“ (simt în mine oase de pasăre).
2. Radu Voinescu – Efuziuni delicate (Luceafărul, martie 2000)
Lidia Lazu a debutat având binecuvântarea lui Mircea Ciobanu. Care spunea, cu prilejul lansării primului volum, Poezii de care uitasem, în 1995: „…Spre deosebire de o bună parte dintre poeți, care scriu din pricina hibelor ascunse, din pricina carențelor lăuntrice, a unor lucruri care îi macină pe dedesubt (și, ca atare, scrisul pentru ei înseamnă un fel de compensație), Lidia Lazu scrie din preaplinul firii sale“.
În cartea apărută anul trecut la Editura „Vinea“, Continuarea cuvântului, efuziunile poetei sunt mai delicate, dar serenitatea unui suflet care nu pare a avea zone abisale, unde, chiar dacă mai tristă, lumina domină mereu, se vădește la fiecare vers. Poezia Lidiei Lazu vine parcă singură, luând chipul firescului: „Șuvițe sonore mi se preling/ printre degete/ și iau forma unor zilnice ploi// mă fac să tresar/ firele de mov și de gălbui/ care se opresc pe jumătate// se răsucesc și/ mi se usucă privirea/ încercând să se abat/ spre cea mai frumoasă dintre închipuiri“ // Marea.
Sigur că nu e nimic spectacular în ceea ce scrie această poetesă pe care o văd foarte bine și în postura de a putea să se realizeze și într-una dintre cele mai dificile încercări, aceea de a se adresa copiilor. Lidia Lazu nu caută să epateze. Preaplinul despre care vorbea Mircea Ciobanu este transformat în privire lunecătoare deasupra lucrurilor, pe care le îmbrățișează cu o dragoste caldă. Nu pe cuvânt mizează, pentru că îl consideră înșelător, incapabil să realizeze revelația pe care numai contactul plin cu realitatea, mijlocit doar prin simțuri o poate da. Cuvântul poate impulsiona viața, dar nu o poate genera la nesfîrșit fără conștiința poetului. „Cuvintele se holbează/ din pagină/ dar nu pot să vadă/ mai departe de ele însele// ci mie îmi este de ajuns/ o singură silabă/ ca să țâșnesc din loc/ de parcă fiarele pădurii m-ar fugări/ să-mi sufle în ceafă/ urmarea cuvântului// să nu-l pot uita/ cât voi fi în viață“.
Conștiință care nu către cunoaștere este orientată, ci către implicarea în ritmurile astrale: „Pentru ceasurile de pierzanie/ din crucea nopții/ am pus de strajă gândul cel bun// ca nu cumva să mă ispitească/ vreo necuviincioasă pornire/ prea omenească// dar straja a adormit/ și iată-mă cu flori/ de rostopască-ntr-o mână/ și-n cealaltă cu busuioc/ dansând aproape goală/ împrejurul propriului mijloc// până mă dau în vileag/ avanii zori ai zilei“. Rostopasca și busuiocul, plante legate de taumaturgia trupească una, sufletească cealaltă, integrate într-un ritual sui generis menit să armonizeze trăirile eului cu ritmurile cele mari ale lumii. „Fâlfâiri ușoare alunecă pe sub mine/ și, dintr-o singură suflare/ pot să ajung/ la punctul cel mai de sus al cerurilor/ și să-mi împrăștii gândurile/ ca pe boabe sfinte de grâu// să revin apoi/ cumințită/ și să le văd cum luminează/ veșniciile“. Prin cutia de rezonanță a sufletului ar trece influxurile terestre și celeste, socotește poeta, pentru a se așeza „în adevărul/ zilei fără de sfârșit“.
Ceea ce nu înseamnă că este scutită de dezamăgiri. „O zi frumoasă/ este ca o coală de hârtie/ care-ți dă convingerea că o poți/ umple pe loc cu sclipiri geniale/ cu întâmplări nemaivăzute/ dar răzbești la capătul ei/ printre ștersături/ amânări și absență.“
Relația aceasta cu Cosmosul se manifestă nu doar sub forma efuziunii, a expansiunii dincolo de marginile vizibilului. Este în poezia Lidiei Lazu mult din estetica haiku-ului. Surprinderea unui tablou al naturii în liniile lui esențiale de tăcere și sunet, dialectica dintre dinamic și etern, imuabil, inserția ființei între elementele ce compun tabloul, iluminarea, care nu trebuie să ducă spre descifrarea sau mai corect spus spre o descoperire exprimabilă în sentințe înțelepte, doar să arate o cale către realizarea armoniei. Fascinația golului, în sensul gândirii orientale, apare în mod explicit în această poezie epurată de contingent: „Este atâta loc gol/ între mine și pădurea/ prin care se strecoară/ o apă înverzită// unde băltesc păsări/ ce nu vor să mai zboare// și se uită țintă la/ vârful copacilor/ cu ochii uscați/ în care se rotesc/ umbre mai ascuțite/ sau mai pale“.
Prevalează însă pofta uriașă de împletire cu mișcarea lumii: „numai cu stelele rotitoare perechi/ mă înțeleg de minune/ stelele fixe mă scot din sărite/ cu încăpățânarea lor/ vicioasă“.
Citind poezia Lidiei Lazu și încercând să o așezi în contextul liricii contemporane este ca și cum ai zări o delicată egretă albă zburând lin printr-un muzeu al ororilor.
**
Aura Christi (Contemporanul, 1 februarie 2012)
Ce am uitat să fac astăzi? Nicolae, Andy, am uitat ceva? Florile le-am dat. [Râsete – n.n. ] Gafe am făcut, sper, puţine. Sper că nu am comis gafe mari. Stângăcii sper că şi mai puţine… Ion Lazu este? De Blaga nu avem cum să uităm, pentru că Lidia este aici. Poeta şi actriţa Lidia Lazu o să ne recite un Blaga. Lidia m-a surprins prin câteva trăsături rare. Este, în primul rând, un bun actor sau în primul rând un bun poet, nu ştiu care este primul… Recitalurile ei le însoţeşte cu variaţiuni extrem de speciale, care o marchează şi o desprinde atât de tagma poeţilor, cât şi din cea a actorilor, transformând-o în altceva.
[…] „Greu e totul, timpul, pasul./ Greu-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ greu peumeri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, maimare/ fi-va capătul de cale. / Să mă-mpace cu sfârşitul/ cântă-n vatră greieruşa:/ Mai uşoară ca viaţa/e cenuşa, e cenuşa.”
*
Lidia Lazu – Lucian Blaga şi o biată sală de sport… (România literară, 18 august 2006)
Este de neînţeles şi de la un moment dat chiar agasant să vezi cîte energii se consumă de doi ani încoace pe seama unei săli de sport care ar fi urmat să se construiască (între timp ea s-a şi construit!) în satul lui Lucian Blaga, susţinîndu-se cu încrîncenare (de către persoane din domeniul culturii, dar şi de altele, „picate“ întîmplător pe mânoasa temă în chestiune), că respectiva sala de sport nu trebuie să fie edificată în locul cu pricina, pentru că asta ar nesocoti dorinţa testamentară a marelui poet care („şi din mormînt!“) ar fi vrut sa poată privi spre Rîpa Roşie, unul dintre mirajele copilăriei sale. „Rîpa Roşie“ – spunem asta şi pentru acei oameni de presă care se nevoiesc sa scrie din birou pe tema respectiva — este o imensă rîpă care domină priveliştea în partea dinspre nord a Sebeşului şi a Lancrămului, ştiut fiind că în partea opusă, adică spre sud, sunt de văzut crestele alpine (cîndva întremătoare, căci împădurite pînă-n vîrf, azi defrişate cu sălbăticie…) ale munţilor Sebeş- Cibin. Această rîpă săpată adînc în trupul dealului are o înălţime între 30 şi 70 m, impresionantă, chiar privită de la distanţa de 4-5 km cîţi sunt pînă în sat; însă aspectul care o singularizează în peisajul românesc – şi care îndreptăţeşte statutul său de „monument al naturii“ – este lungimea neobişnuită a respectivului escarpament, de 1,5 km; la aceasta se adaugă coloraţia roşcată în diverse nuanţe a uriaşului perete abrupt, coloraţie care pe vreme de ploaie bate spre cărămiziu-ruginiu, dîndu-i o pregnanţă în peisaj care o face într-adevâr de neuitat; este astfel de înţeles atracţia/ fascinaţia pe care trebuie să o fi exercitat asupra sensibilităţii/ imaginaţiei copilului Lucian Blaga.
Care este însa problema sălii de sport, o problemă oricum redusă drastic pe scara timpului? Trecem peste „amănuntul“ că nici unul dintre condeierii/ publiciştii care s-au exersat în chestiune nu a binevoit să precizeze (spre cinstea lui si a meseriei pe care o practică!) faptul elementar că sala se află în chiar incinta şcolii comunale din Lancrăm. Ni se sugera/am fi putut presupune că sala a fost proiectată abuziv pe traseul mormînt-Rîpa, din incompetenţa sau din rea-voinţâ (oricum la fantezia unor politicieni grăbiţi şi ignoranţi), anume spre a obtura privirea transcendentală a Poetului spre magica „Rîpă“. Dar de unde! Sala este proiectată acum şi construită nicăieri altundeva decît unde îi era locul de drept, în curtea şcolii, deci la îndemîna elevilor, cum e şi firesc. Celor care se vor mira că şcoala comunală şi biserica parohială se află îndeobşte una lîngă alta, peste tot în satele româneşti, nu avem ce le mai spune, îi lăsăm cu nedumerirea lor neîncepută.
La faţa locului, cu ocazia Zilelor Blaga din 6-8 mai 2006, am putut observa că lucrurile se prezintă astfel: Mormîntul lui Lucian Blaga şi al Corneliei Blaga se află în curtea bisericii, în rînd cu aceasta, pe latura dinspre stradă, printre alte cîteva morminte neidentificate ca atare, probabil ale unor preoţi – căci cimitirul propriu-zis al satului se află la capătul său dinspre vest. Este de presupus că Blaga este înmormîntat pe locul de veci al familiei sale de preoţi. Or, disgraţiata sală de sport a fost edificată dincolo de gardul bisericii parohiale, pe terenul şcolii, fără a se încălca hotarul. Construită în curtea şcolii, care se află plasată pe altă treaptă de relief, mai coborîtă cu aproape 2m, şi neavînd decît un rînd de ferestre, este de înţeles că sala de sport nou ridicată, chiar dacă obturează parţial vederea spre „Rîpă“ (am precizat câ rîpa este foarte întinsă pe orizontală), totuşi acoperişul ei nu este mai înalt decît casele nou ridicate în preajmă de localnici, la dreapta şi la stînga şcolii, dar şi dincolo de şcoală – toate aceste case avînd douănivele. Acum: Dorim cu adevărat ca satul românesc „să se ridice“ sau asta e doar o lozinca electorală? Cei opt-zece paşi, mereu luaţi în discuţie, care mai despart mormîntul lui Blaga de sala de sport, fie câ sunt doar zece, fie că sunt cincisprezece sau douăzeci, sunt oricum cu 6-7 m mai mult decît distanţa pînă la altarul bisericii (mormîntul e plasat cam în dreptul naosului…), întrebarea de bun simţ este: Soluţia la care s-a ajuns după 2 ani de pertractări şi presiuni, prin compromisul dintre Minister (care a trimis documentaţia abia după recepţia lucrărilor) şi Consiliul local (care în sfîrşit a votat „pe linie“), de a reduce înălţimea sălii cu 2,6m, rezolvă ea problema privirii nestînjenite de la mormînt spre „Rîpa Roşie”? Răspunsul nostru, în cunoştinţă de cauză, este că acest lucru nu se poate realiza prin reducerea înălţimii, dar nici prin dărîmarea din temelii a sălii, lucru care, ce-i drept, ar da satisfacţie celor ce au sacrificat intru aceste tone de cerneala pentru bunul motiv că pe traseul spre Rîpă se interpun alte şi alte clădiri particulare, mai înalte decît sala. Dar oare tot nu ne dăm seama că aserţiunea testamentară a Poetului este o simplă metaforă şi nimic mai mult?! O declaraţie de ataşament „în absolut“ faţă de satul natal şi de miraculoasa Rîpă. Şi un gînd consolator, în secret… o speranţă întru veşnicie… Din cimitirul satului, da, se poate şi astăzi privi „nestingherit“ spre „Rîpa Roşie“, însă nimic nu garantează că peste un deceniu-două nu se vor interpune şi acolo nişte construcţii. Sau o pădure, sau altceva. Apropo, în momentul de faţă, dinspre mormîntul lui Blaga sala de sport aproape că nu se vede, mascată fiind de coroanele generoase a trei corcoduşi, crescuţi în legea lor. Dacă se va trece la decapitarea sălii, vor fi retezate similar şi crestere celor trei pomi fructiferi insurgenţi?
Un aspect flagrant, care totuşi nu a fost sesizat de niciunul dintre apărătorii pînă la capăt şi ad-literam ai testamentului spiritual blagian: faptul că monumentele de la Lancrăm şi Sebeş ale Poetului sunt plasate cu spatele la celebra rîpă. Oare să nu fi avut cunoştinţa marele sculptor Romul Ladea de dorinţa bunului sau prieten? Nu cumva, potrivit aceluiaşi presupus deziderat, monumentele ar fi trebuit amplasate cu faţa spre Rîpă şi cu spatele spre privitori (spre stradă, spre sat, spre oameni)? Credem că nimeni nu s-ar fi hazardat să-i indice lui Ladea în ce poziţie să-şi amplaseze lucrările. Toate pledoariile care au părut că apără un principiu sacru şi care, în mod inexplicabil, par să fi avut cîştig de cauză nu sunt nimic mai mult decît nişte „exageraţiuni“, cum ar fi spus un ilustru înaintaş. (Marele, autenticul nostru talent naţional fiind să ne ocupăm la refuz numai şi numai de fleacuri, în timp ce cultura şi-a istovit mijloacele de a ajunge la conştiinţa conaţionalilor, iar intelectualii nu fac nimic spre a le reactiva…)
2005 a fost, printre altele, Anul UNESCO Blaga şi Enescu. Daca întru cinstirea lui Enescu s-au făcut destule (niciodată nu vom face îndeajuns pentru marii oameni care au edificat o cultură şi o spiritualitate naţională!), inclusiv un foarte reuşit Festival Enescu, în contrapartidă, pentru sărbătorirea lui Blaga, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai ţării şi indubitabil cel mai mare filosof al nostru, nu s-a făcut aproape nimic. Nimic. Două-trei anunţuri pe postul de radio Cultural, un recital la Sala Mihail Jora, însă atît de prost mediatizat, încît în imensa sală de 5000 de locuri se rătăciseră, jenaţi, vreo 30-35 de spectatori, care au plecat cu capul în pâmînt… Mai mult decît penibil. De-a dreptul ruşinos! Anul acesta s-au împlinit 45 de ani de la „marea trecere“ a lui Blaga şi, în afară de Zilele Blaga de la Sebeş şi Lancrăm şi de un colocviu la Cluj, nimic altceva.
Ne întrebăm dacă, în 2007, anul cînd intrăm în UE şi cînd Sibiul va fi, în pereche cu Luxemburgul, capitala culturală a Europei, se va întîmpla ca măcar una dintre cele vreo 300 de formaţiuni teatrale invitate de pe tot mapamondul să interpreteze o piesă de Blaga, daca măcar un actor va recita din poezia marelui poet. Atunci metafora „Ripei Roşii“ va redeschide măcar o ferestruică în zidul de indiferenţă generalizată şi va ostoi poate elanurile destructive ale celor care vor sa pună la pâmînt bietele panouri ale unei săli de sport, care pentru ceea ce reprezintă steaua de lumină a unui poet de talia universală a lui Blaga nu pot constitui nicicum o piedica reală… Ne amintim că pe la mijlocul anilor optzeci ai veacului trecut, la TNB a sosit trupa maghiară a Teatrului din Tg. Mureș, cu spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză după piesa Cruciada Copiilor, de Lucian Blaga. A fost cu adevarat un mare eveniment, din păcate singular: sala palpita de emoţie artistică, spectatorii şi-au scos căştile de pe urechi şi, în pofida oricăror bariere lingvistice, vibrau la unison cu actorii de pe scenă. Atunci, în comuniunea spirituală creată, este sigur câ spiritul lui Blaga „vedea aevea“ Rîpa Roşie… Blaga-Rîpa Roşie – un binom indestructibil.
*
1. Lactanția Iordan-Constantinescu : Lidia Lazu – „În Voia luminii” – Alocuțiune ținută la recitalul de la Muzeul National al Literaturii Române, iulie 2010
Pentru mine, poetul este traducător al limbajului sacru. (…) Preumblarea întru poezie a Lidiei a început cu siguranță demult… În lungul drum către sine, pașii ei sunt îndrumați de acea „călăuză a cuvintelor” care „nu s-a rătăcit”, aș spune eu, parafrazând-o, căci pașii ei se opresc din când în când ca-ntr-un popas… Așa a fost primul volum de ”poezii uitate pe o fereastră/ și ciugulite de păsările cerului”: „Poezii de care uitasem”, (1995). Au urmat alte câteva volume de poeme: „Continuarea cuvântului” (1999), „Balansoarul umbrei” (2004), „Cuvântul care stă să mă nască” (ediție bilingvă română-engleză, 2008), toate apărute la Editura Vinea și acum volumul: „În voia luminii”, (2010), apărut la editura Ideea Europeană, ultimul, dar nu cel de pe urmă. Sunt sigură că autoarea ne pregătește și alte surprize.
Viața ca un spectacol, lumea ca scenă – așa trăiește și scrie Lidia Lazu. Poezia ei: tablouri, multe tablouri în mișcare, o curgere continuă în timp și spațiu, cu momente meditativ-contemplative („iluzia s-a tocit mai ceva decât pragul/ ferestrele au căpătat / cearcăne adânci”), drumuri printre amintiri „istovite” („case care închid /în lumina și parfumul lor/ trecerea noastră pe aici și acum”) și „ziduri vechi/ ce păstrează/mai bine sufletul celor/ce s-au dus demult!”
Poemele Lidiei ne vorbesc de metamorfoze – treceri și petreceri ale materiei – vezi „fluturele cu o singură aripă/ a trecut nespus de încet/ prin fața mea..”, într-o plutire din care a rămas „o flacără gălbuie/pârjolind văzduhul”; timpul constrâns la clipă („imaginile clipei/ se pot prelucra la nesfârșit/ dar ea, clipa, rămâne/ în sine aproape insesizabilă”; sau „sunet lin și lumină / Filtrându-se printre frunzare / de tei înflorit/// Miros de pace divină/ și fior dinspre plus infinit”); și clipa dilatată până la a deveni istorie („eu știu să împart o zi oarecare/ în mii de bucățele” sau „o fracțiune de secundă/ te încarcă așa de mult/ că nu mai poți reveni/ la ce ai fost!”).
Mai nimic din ce o atinge nu-i este Lidiei Lazu indiferent: întunericul și lumina, tăcerea și sunetele (acele „sunete ritmate oricum”), culorile delicate, bogat nuanțate, dar și miresmele și miasmele. Trăiește totul cu o intensitate, aș zice, aproape dureroasă. Și-ar dori, se pare, să nu piardă nimic, să nu uite nimic de la întâlnirile ei cu viața; să păstreze cât mai mult din această lume infinită de senzații, emoții, percepții… Ca-ntr-o magie, vrăjită parcă de „miracolul de lângă noi”, nu se mai satură privindu-l cu ochii mari de copil; vrea să atingă acea vibrație înaltă a universului și darul, astfel primit, într-un moment de grație, să-l treacă printr-o alchimie numai de ea știută, ca la rându-i să-l dăruiască, spre bucuria tuturor! Așa e Lidia Lazu, în viață și în scriitură!
Poemele ei se aseamănă cu lucrările acelor artiști care pictează după natură, dar nu copiind-o, ci recreind-o, reinventând-o. Adesea în aceste picturi, alături de compoziția în sine, pot fi trecute un vers, sau chiar o strofă, spre a sugera starea de spirit, gândul, emoția, sentimentele ce au născut lucrarea.
Poemele Lidiei Lazu, de o plasticitate aparte, sunt un joc inspirat de linii, forme și volume („dintre toate formele/ am ales un taifun îndârjit”), joc de lumini și umbre („lumina frunzelor uscate” și „umbra copacilor ce se mișcă în complicitate/ cu soarele și norii”). Și mai sunt aceste poeme și o muzică a culorilor, a acelor culori delicate, venite dintr-un „curcubeu ațipit la marginea zării”. Cu versurile ei, Lidia Lazu ne poartă la concertele naturii (jocul vântului, zumzetul soarelui și melopeea sirenelor, acel tânguit pierdut printre dune, și cântecul mierlei, și tremurul aerului, înbătat de foșnetul frunzelor de toamnă), unde ne pătrund parfumurile văzduhului („mirosul frunzelor veștede,/ ațâțat de stropul de căldură al unei zile de iarnă”).
Avem a face cu adevărate pânze mișcătoare, țesute din fiorul acelor trăiri intense, care ard, trăiri înălțătoare. Sunt pânze țesute și pașnic, și crâncen, dar mereu cu sensibilitate, cu suflet, definind o personalitate artistică distinctă.
Scriitura Lidiei, nesupusă canoanelor, de o simplitate familiară ce nu poate fi ignorată, e o spovedanie la scenă deschisă, un strigăt aruncat peste lume!
2. Ileana Costea, prof. Univ. la Universitatea de Stat Nortridge California (CSUN)
Lidia este “un fenomen al muzicii și poeziei” care susține “recitaluri de exceptie” (Ioan Barbu). Actrița recită din diverși poeți români cunoscuți, Blaga, Bacovia, Eminescu, Iulia Hasdeu sau din propriile poezii. “Versul, sub trilul vocei sale, capătă o metaforă în plus, se înalță, ca și cum ar fi îmbrățișat de lumina cerului” …dând la iveală, „din preaplinul firii sale”, sentimente îmbrăcate într-o metaforă caldă, care o plasează ca liric unicat în peisajul poeziei românești. “ (Ioan Barbu)
Ioan Barbu se referă la recitalul dat de Lidia la puțin timp după întoarcerea ei din turneul de o lună în Statele Unite ale Americii, în 2008; Lidia a prezentat in Sala universitarilor de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanu din Rm. Vâlcea un recital de muzică și poezie “Toamna în versurile Iuliei Hasdeu, ale lui Blaga și Bacovia”. Specatcolul s-a încheiat cu o „ședință” de autografe, dăruite de poetă pe volumul său de versuri: „Cuvântul care stă să mă nască” – Editura Vinea (bilingv – română și engleză), pe atunci cel mai recent volum de poezii al autoarei. Același specatcol a mai fost prezentat apoi la Biserica „Sf. Petru și Pavel”, din cartierul nordic al Râmnicului.
În mai 2010 Lidia își prezenta cartea de poezii În Voia Luminii la Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor din București, în cadrul celei de a zecea seri din programul ‘Poezie la prima vedere’, inițiator Dan Mircea Cipariu. Volumul fusese premiat la concursul anual de manuscrise CopyRo, care gestionează drepturile de autor în România și era in curs de publicare.
Iată cum apare în Însemnările din 19 mai 2010 de pe blogul scriitorului Ion Lazu această prezentare a recitalului Lidiei:
“Autoarea a surprins asistența printr-o interpretare briantă a textelor sale și i-a încântat pe sensibilii participanți cu improvizațiile sale muzicale pline de farmec și strălucire. Printre distinșii participanți am remarcat prezența unor prieteni scriitori: Lucia Negoiță, Ioana Greceanu, Niculina Oprea, Monica Mureșan, Andana Călinescu, Lulu Iordan, Nicolae Tzone, Mihai Miltiade Nenoiu, Viorel Dianu, Ion Andreiță, Florin Costinescu, Paul Schuster-Stein, Ion Roșianu, a altor admiratori ai Lidiei Lazu, actriță care își consolidează faima de interpretă foarte originală a Poeziei, fie că este vorba despre propria creație lirică, fie că se raportează la marile și luminoasele nume ale poeziei românești clasice, de la Eminescu, Blaga, Bacovia… până la Iulia Hasdeu.”
Așa după cum a spus, cu o exprimare inspirată poetul Dan Mircea Cipariu în cuvântul său de încheiere a sesiunii de primăvară, de data asta ” am ascultat un tril aproape metafizic…” Nici nu e de mirare, dacă ne gândim că scriitorul Ioan Barbu, directorul Curierului de Vâlcea, și-a intitulat astfel una din relatările sale despre prestațiile actriței: “ Lidia Lazu, un fenomen al muzicii și poeziei.”
Iar poetul și dramaturgul Georges Astalos, faimos la Paris, și ale cărui piese sunt jucate pe toate meridianele lumii, a scris în 2000: ”Asemenea inflexiuni n-au mai fost intâlnite decât in interpretările vocale ale marii cântărețe Maria Tănase.”
Între timp, volumul În Voia luminii a apărut (in iulie 2010) la editura Ideea Europeană și autoarea a prezentat o lectură publică, la Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, apoi o Lansare cu Recital la Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române.
Au rostit alocuțiuni poetul Radu Cârneci și Lactanția Iordan-Constantinescu.
De curând poșta mi-a adus noul volum al poeziilor Lidiei Lazu, peste mări și țări, cu surpriza unor versuri scrise de Lidia in timpul șederii in casa mea din Encino (zona Los Angeles-ului) și a călătoriilor cu soții Lazu prin California. Iată dedicația de pe pagina de gardă a volumului.
Trebuie spus că am cunoscut-o pe Lidia cu ocazia unui recital din lirica lui Blaga – „Izvor sonor”, susținut la Rotonda Muzeului Literaturii Române în octombrie 2006, aflându-mă printre spectatori, revenită pentru câteva zile pe meleagurile natale și condusă la Rotondă de o prietenă care mă însoțea în periplul meu prin capitală. M-a impresionat caracterul insolit al recitalului Lidiei Lazu, care îmbină într-un mod nemaiîntâlnit altundeva poezia cu improvizațiile muzicale. În seara aceea a recitat din poezia lui Lucian Blaga, în românește și în franceză, în traducerea excelentă a lui Jean Poncet. Impactul acestei prestații artistice cu totul ieșită din comun a fost cu totul deosebit, iar la sfârșitul recitalului, felicitând-o pe actriță, i-am promis că o voi invita pentru un turneu de recitaluri în California. Ceea ce s-a și întâmplat, în luna mai 2008. Invitația oficială a fost făcută prin Asociația Viitorul Român Society (VRS) , a cărei Vice-Președintă am fost câtăva vreme și a cărei directoare cu probleme culturale eram atunci. I-am spus insă Lidiei că va trebui să invețe să recite în engleză. Ceea ce a și reușit, cu ajutorul fiului ei Andrei.
În California, Lidia a ținut 4 recitaluri cu poezii de Blaga, de data aceasta în română și în engleză, pentru comunitățile de români din Hollywood și Palm Springs, in California de Sud, și Hayward, la sud de San Francisco, dar și pentru grupul de americani de la Clubul Rotary Newberry Park, familiari cu România dat fiind proiectele românești in care de niște ani erau implicați. Recitalul pentru această împrejurare s-a numit „Vreau să joc! / I want to dance!”. Spectacolul a avut ca fundal de scenă proiecțiile unor picturi ale pictorului american Jerry W. McDaniel, inspirate din poezia telurică a marelui nostru poet.
Cu această ocazie artista, care este și o redutabilă poetesă, și-a lansat pe pământ american volumul de asemenea în ediție bilingvă: „Cuvântul care stă să mă nască / The word poised to birth me”(versiunea engleză de Andrei Lazu). Pe atunci acela era volumul de poezii cel mai recent al Lidiei, publicat in 2008; Surpriza este că în noul volum „În voia luminii”, 2010, apar mai multe poezii scrise de Lidia in timpul șederii ei in California.
*
Lucian Gruia – Cuvântul care stă să mă nască (Vatra veche, decembrie 2010)
Lirica Lidiei Lazu începe cu o legendă ale cărei simboluri vor fi definitorii pentru întreaga ei evoluţie: „Poeziile mele uitate / Pe marginea ferestrei / Le-au ciugulit păsările // Şi acum mă chinui / Să le desluşesc în / Volutele zborului lor / Şi-n ritmul cîntării lor // Şi le zăresc abia / Ca semne pe nisipul ud // Dar când să le citesc / Mi le şterge un val hain // Şi rămân / Doar cu jindul / După frumuseţea / Pentru totdeauna pierdută.” (p. 44) Întâlnim păsările, cerul, conturul de fum. Simbolurile menţionate aparţin zborului, ascensionalităţii, plutirii, reveriei, diurnului. Aşa cum remarcă Ion Murgeanu într-o cronică reluată ca prefaţă a volumului, poezia menţionată ne aminteşte şi de o altă temă a liricii poetei, aceea a efemerităţii frumuseţii.
Filosoful francez Gaston Bachelard a dedicat patru cărţi stărilor induse în sufletele poeţilor de trăirea elementelor primordiale: pământ, apă, aer, foc. Poezia Lidiei Lazu stă cu certitudine sub semnul ascensionalităţii / aerului: „Simt în mine oase de pasăre / Şi nu le pot opri / Să încerce să zboare // Prezenţa lor îmi aşterne / Vârfuri de munţi la picioare / Şi n-ar trebui să mai fac nimic // Decât să mă las în voia / Pornirii mele spre zbor / Şi spre cântec / Fără nicio urmare.”(68) Zborul gândului înalt, purificat de extaz, luminează eternitatea: „Fâlfâiri uşoare alunecă / Pe sub mine / Şi, dintr-o singură suflare / Pot să ajung / În punctul cel mai de sus al cerului // Să-mi împrăştii gândurile / Ca pe boabe sfinte de grâu // Să revin apoi / Cuminţită / Şi să le văd cum luminează / Veşniciile.”(p. 62)
Pădurea Teleormanului (locul în care s-a născut autoarea, în satul Şoimu, la 20.02.1953) a pătruns şi în poezia acesteia. Starea de reverie este mai puternică în inima pădurii care te vrăjeşte cu muzicalitatea şi priveliştile ei pure: “Foşnirea pădurii e ca o chemare / Cu cât te-ndepărtezi de drum / Cu atât e mai puternică / mai învăluitoare // Poţi întâlni animale pe care / Nimeni nu le-a mai văzut / Te rătăceşti fără veste / Într-o dumbravă intensă cum doar în vis„. Sacralitatea naturii generează o percepţie panteistă asupra lumii. Mâna demiurgului se simte până şi în cel mai neînsemnat lucru. Toate au rolul şi rostul lor într-o armonie ddeplină: “Năprasna lumii tale / Bunule părinte / m-a făcut să mă uit / mai cu luare-aminte / până şi la piatra înşurubată în drum // şi să mi se pară / o nestemată / pe care nu e bine să o atingi / nici să-i schimbi cumva / locul în cheia de boltă.”
Pădurea sfântă e mediul propice unei iubirii divinatorii: „La marginea pădurii de mesteceni / Adastă amintirea chipurilor noastre / Şi aruncă cu pietre în lacul ascuns // Într-una din zilele molcome / Fără durere / Am răzbit prin aerul ce ne desparte / Ca să încap lângă tine // Şi am simţit mirosul fânului / Pe care nimeni nu l-a cosit / În vara fără de moarte / A schitului părăsit // Cioturi de pruni se răsuceau / În urma căprioarelor / / Încercam să ne potrivim / Ritmul fiinţelor noastre / Cu florile galbene şi albastre / Nutrite noaptea cu praf de stele // Să ne trezim în zori / Mai teferi ca ele”.
Actriţă de vocaţie, Lidia Lazu îşi recită versurile într-o montură de inspiraţie emoţionantă, unică de acest fel. A realizat recitări impresionante din lirica marilor noştri porţi: Eminescu, Blaga, Bacovia. În luna mai 2008, la invitaţia Viitorul Roman Society din Los Angeles CA şi a doamnei Ileana Costea, prof.univ.la Northridge University California, Lidia Lazu a susţinut un turneu artistic I want to dance!, din lirica lui Lucian Blaga în română şi engleză (traduceri de Andrei Codrescu), dând recitaluri la Palm Springs, Hollywood, Newbury-West Lake şi la Hayward-San-Francisco, pe coasta californiană a Statelor Unite.
Despre poezia Lidiei Lazu, prezentată până acum, criticul literar Gheorghe Grigurcu are dreptate să afirme că: „Aşteptările sale sunt naiv-fabuloase, în continuitatea unei copilării care nu s-a epuizat, care-şi trăieşte intens uimirile, dezvoltându-le fin imaginativ… O atare autoscopie fantezistă este rodul unei virtuozităţi a simplităţii” (Extaz şi materie, România literară, 2006). Mai există însă şi o latură gravă a liricii poetei, care stă sub semnul trăirilor teriomorfe produse de trecerea inexorabilă a timpului: „Azi am trecut pe lângă crucea ta / Fără s-o recunosc / Părându-mi-se că mă aştepţi / Mai la vale / Dar o pasăre-n zbor / mi-a luat privirea şi mi-a întors-o / spre crucea roasă de vreme / poposită direct în cărare…”(p. 48)
Uneori poeta coboară în contemporaneitatea deziluzionantă: …„A rămas prea puţină lumină / Şi aer doar cât să tuşim // Acum doar nimicul / Ne mai desparte / Şi păsările fug de noi / Ca de moarte.” (p.8) De aici şi până la tăcere nu a mai rămas decât un pas. Nespusul a rămas captiv în cuvântul nerostit. Ca în cazul “necuvintelor” lui Nichita Stănescu, aceste cuvinte virtuale, odată rostite pot aduce victoria dar şi înfrângerea: “cuvântul care stă să mă nască / n-a fost încă rostit / îl simt cum clocoteşte în mine / gata să erupă-n afară / ca o corolă suprafirească / este de-ajuns o clipă / de pierdere / de salt peste timpul / pe care nu l-am trăit – / sau poate deja cuvântul / a izbucnit / şi m-a făcut / una cu pămîntul.”(p. 96)
Poeta, în transa inspiraţiei, induce cuvintelor, forţa genezei demiurgice. Aflate sub semnul dirnului şi al ascensionalităţii, aceste cuvinte vor naşte o poetă autentică: Lidia Lazu! Şi astfel ciclul se închide.
*
2. Carmen Focșa – Un volum de esență specială – revista Plumb, iulie 2024
Oferită degustătorilor de poezie, sub titlul „ZILE LA MARGINEA ZĂRII” (Editura eLiteratura-2023), poeta Lidia Lazu. Originalitatea constă nu doar în artificiul preluat în această introducere-titlu – începutul primei fraze a textului, în cazul poemelor, titlul fiind primul vers, cât în luciditatea prin care descoperă sensuri noi unor stări de lucruri aparent comune. „Un pui de sălbăticiune/ori un puișor de pasăre/nu mai este recunoscut de ai lui/dacă nu l-a atins/l-a mângâiat / l-a îngrijit/el devine un renegat”- remarcă poeta sugerând situația în care insul protejat de o forță superioară este propulsat într-o zonă spirituală care-l face să devină respins de lumea în care-și începuse existența.
Tema valorilor care-și refuză gloria, preferând anonimatul în care să se bucure „de un har doar al lui”, se regăsește în poemul „Calul meu”. Lumea animală precum și cea vegetală emană o forță capabilă de co-participare la trăirile umane: astfel, „magnoliile parcă se luau la întrecere / să nerăsplătească/curajul de a le vizita/pe o vreme câinoasă (Florile primăverii), salcia, „o harpă uriașă” asociată cu”… cele două soliste albe/care vrăjeau soarele” sunt întru slava „celui fără început/și veșnic viu” (Salcia clătinată de vânt).
Emoțiile intense evoluează într-o lume palpabilă, domestică, reînviind imagini dătătoare de optimism, de „starea noastră bună/care picase din cer/și pe noi ne sălta mult/deasupra închipuirii și ne răsfăța” (Casa noastră). Cântecul „celor plecați prea devreme/al acelora care nu au avut timp / să se ticăloșească” reprezintă nu doar purificarea spirituală, dar și acceptarea fără spaimă a necunoscutului, a ceea ce se situează dincolo de percepția noastră, a ceea ce, metaforic, este reprezentat „printr-o chemare/spre ceva ce nu are/nici formă nici culoare/un fel de alean/un fel de închinare” (Nu m-am oprit). Volumul oferă un amplu evantai de viziuni asupra incandescenței trăirilor care, proiectate în cotidian, dau o culoare aparte rutinei, realizând o simetrie perfectă între lumea interioară și cea exterioară, dezvăluind stări, semnificații, concentrate într-o lirică robustă, pe alocuri, autoironică, nostalgică, invitând la o aprofundare a poeziei Lidiei Lazu, poezie insuficient explorată.
Scurtă biografie
Lidia Lazu s-a născut la 20 februarie 1953, în comuna Smârdioasa, județul Teleorman, satul Șoimu. A absolvit liceul din Alexandria și cursurile Școlii populare de Artă din București, clasa prof. Cornelia Mănescu. A debutat în România literară, în februarie 1994, cu un grupaj de poezii prezentat de Mircea Ciobanu. A colaborat la revistele România literară, Luceafărul, Viața Românească, Poesis, Argeș, Cafeneaua literară, Meandre, Curierul de Vâlcea, Spații literare.
Inițiative culturale:
- Spectacolul de autor Destine bizare la MȚR, la Teatrul Mansarda (de două ori), Muzeul Național de Istorie, la Muzeul Colecțiilor, la Casa Corpului Didactic din București, la Palatul Mogoșoaia (Cuhnea), la Sala Dalles, la Uniunea Scriitorilor (Sala Oglinzilor), la Catedrala Ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare, la bibliotecile comunale ale orașelor Buzău, Rm. Vâlcea, și Giurgiu, la Muzeul de Artă din Rm. Vâlcea (emisiunea a fost transmisă integral la TV Soti), Rotonda MNLR, la Călimănești, Casa Eminescu-Copou-Iași, la templul Baha’i din Chicago, la Palm Springs, Pasadena, Rotary-West Lake, Hayward;
- În mai 2008, la invitaţia “Viitorul Român Society” din Los Angeles CA şi a doamnei Ileana Costea, a susţinut un turneu artistic cu recitalul Vreau să joc (I want to dance), în română și engleză;
- Recitalul Amurg violet, din poezia lui George Bacovia, la Tineretul Român, la 30 octombrie 2006, împreună cu actorul Petre Moraru și cu participarea excepțională a pianistei Ilinca Dumitrescu și a fagotistului Vasile Macovei;
- Recitalul Mihai Eminescu – Frumoasa fără corp, susținut la Casa Eminescu din Iași-Copou, la 120 ani de la moartea Poetului (2009).
- Recitalul Izvor sonor, pentru poezia lui Lucian Blaga (în anul UNESCO), un număr de 15 poezii recitate în română și franceză (în traducere de Jean Poncet, apoi a primit Premiul pentru Traducere de la Uniunea Scriitorilor în 1997), un spectacol. cu improvizații folclorice, prezentate la Teatrul Mansardă (de trei ori), la Biblioteca Județeană Vâlcea, la Rotonda Tineretului Românesc, însoțite de gtrei fagoturi Blaa fagottisimo), apoi împreună cu corul Preludiu, în regia lui Voicu Enăchescu; la Casa de Cultură Franceză din Blaj, la Galați, Giurgiu, Alexandria, Brașov.
- Recitaluri la TVRM – Ilinca Dumitrescu și invitații săi etc.;
- Colaboratoare în ultimii 12 ani la Radio 3 Tineret, Radio România Cultural (emisiunile Diotima, despre iubire, frumos și adevăr – din literatura universală, împreună cu Dragoș Pâslaru și Claudiu Romila; Remember pentru mileniul III și Imago mundi, realizator Maria Urbanovici), și la Radio Actualități;
- Membră a Uniunii Scriitorilor din România, ASB, secția Poezie, 2007;
- Publive Studio – Emisiunea Teatru pe scurt. Realizatori: Lidia Lazu, Petre Moraru. Producător general: Design New Generation SRL (2021 – prezent).
Volume de poezii:
- Poezii de care uitasem – Editura Vinea, 1995 (cu o prefață de Mircea Ciobanu);
- Continuarea cuvântului – Editura Vinea, 1999;
- Balansoarul umbrei – Editura Vinea, 2004;
- Cuvântul care stă să mă nască / The word poised to birth me, poezii bilingve – Editura Vinea, 2008; format ebook, EuroPress, 2014;
- În voia luminii, poezii – Ed, Ideea Europeană, 2010; format ebook, EuroPress, 2012;
- 101 poeme, Colecția Ideal, Ed. Biodova, 2011; format ebook, EuroPress, 2011;
- Soarta firului de nisip, antologie lirică – Editura Tipo Moldova, 2012;
- Jurnale ameriane (ebook) – memorialistică, EuroPress, 2014;
- Varianta B, poezii – Editura Eikon, 2015;
- Flori de spini, poezii – ePublishers, 2020;
- Zile la marginea zării – ePublishers, 2024.
În antologii:
- Poezia pădurii, Editura Orion, 1999;
- Spectre Lyrique, Antologie de la poesie roumaine contemporaine, Ed. Europa, 2000;
- Soarta firului de nisip, Biblioteca Argeş, 2007;
- Antologie de poezie română contemporană (în română, franceză, engleză și germană), vol. II, ed. TipoMoldova, 2014;
Traduceri:
- Înainte, calm și drept, roman de Francois Nourrissier- traducere de Lidia și Ion Lazu.
Referințe critice: Mircea Ciobanu (România literară), Florin Mihăilescu (Viaţa Românească), Anghel Ruda (Viaţa Românească), Radu Voinescu (Luceafărul), Gh. Grigurcu (România literară), Horia Gârbea (Ziua literară), Ion Murgeanu (Meridianul Românesc-USA, Ziua literară), Radu Cange (Poesis), Ion Andreiţă (România liberă), Nicolae Tzone, Maria Urbanovici, George Astaloş, Lucian Gruia.