Lidia Lazu – Retrospectivă critică

 

LIDIA LAZU a scris aceste poeme. Şi pe urmă a uitat că le-a scris. Şi pe urmă şi-a adus aminte de ele. Le-a găsit pe marginea unei ferestre, ciugulite de păsările cerului, cu frumuseţea pierdută pentru totdeauna ca toate lucrurile sortite să întreţină miracolul existenţei.

Acesta este mitul în jurul căruia ar putea să se consolideze o întreagă operă poetică.

Lidia Lazu şi l-a născocit singură, în august 1993, cînd n-a ştiut cum să spună mai convingător că în întîmplarea de-a-şi fi descoperit poemele după trecerea unui îndelung val amnezic ea citeşte o parabolă privind de-a dreptul rostul poeziei şi, nu mai puţin, condiţia poetului, dacă el va ţine să afle cu orice preţ în ce măsură va rămîne şi mîine în stăpînirea versului scris astăzi.

Aceste versuri n-au fost tipărite niciodată. După descoperirea lor pe marginea unei ferestre, poeta care este şi o actriţă înnăscută, şi le-a rostit la Muzeul Ţăranului Român, la Teatrul Podul, în sălile muzeelor din Slatina, din Râmnicu Vâlcea.

Acum, consfinţite de litera tiparului, i se vor arăta de nerecunoscut. Fără îndoială, chiar aşa şi sunt altele, dintr-o lume ce nu mai poate fi redobândită vreodată.

– Mircea Ciobanu (România literară, 8 martie 1995)

*

„Nimeni nu le-ar putea uni/într-un singur cuvînt/măcar pentru o clipă“. Și totuși, poezia poate uni orice cu orice! Acesta este mesajul transmis de Lidia Lazu prin cea de-a treia carte tipărită la Editura Vinea. Autoarea este consecventă cu sine, practică o poezie calmă, fără mari impetuozități și îndrăzneli, voit ne-tehnică. Sînt versuri în care poeta notează ca într-un jurnal, documente de sensibilitate și fugă de urît sau rutină. Textul este bogat în metafore. Din fericire, unele exprimări grandilocvente sînt puse în paranteză de continuări simple, firești.

Dacă este un jurnal, așa cum și punerea în continuare a poeziilor, fără pagini separate, fără titluri sau mărci ale ciclurilor o atestă, poezia Lidiei Lazu este jurnal „de idei“, eventual de viziuni, în mod sigur nu unul de fapte. Nu putem afla din versuri nimic despre natura umană a autoarei, despre persoana sau personalitatea sa, nici dacă îi plac filmele, rochiile roz sau înghețata. Comunicarea se realizează la un nivel la care „monada cu talent“ (citat obligatoriu) eludează orice amănunt de natură privată, poetul, confirmă parcă Lidia Lazu celebra sintagmă, nu are viață personală.

Devitalizarea poeziei prin eliminarea persoanei autorului nu este un procedeu care să mă farmece. Interesant la Lidia Lazu este felul cum își asumă acest risc, de a scrie exclusiv despre senzații, fără a dezvălui nimic în legătură cu subiectul care le trăiește (sau poate le inventează).

– Horia Gârbea despre Lidia LazuBalansoarul umbrei, Editura Vinea, 2004 (Ziua, 8 mai 2004)

*

Poezia Lidiei Lazu începe cu o poveste pe care i-o recomandă succint regretatul nostru prieten Mircea Ciobanu, poetul și editorul, marele prozator, memoralistul regal, generosul de care de atâtea ori ni-i rușine că-l uităm prea des, după nici zece ani de la trecerea sa în ființa eternă. Povestea, „mitul“ Lidiei Lazu sunt atât de poietice-n sine, încât chiar că îți vine să le crezi, ca la rândul tău să le răspândești, ori cum se mai spune, să-i duci mai departe basmul. O fată, o tânără femeie mai mult preocupată de teatru, la început, nu știm în ce împrejurări a scris un teanc de versuri pe care le-a abandonat „neglijentă“, regăsindu-le după un oarecare timp pe marginea unei ferestre „ciugulite de păsările cerului (scrie M.C.), cu frumusețea pierdută pentru totdeauna ca toate lucrurile sortite să întrețină miracolul existenței.“ Niște versuri „ciugulite de păsările cerului“ ca firimiturile din pâinea-trup de la marea masă a Cinei. Uite până unde ne duce gândul citindu-i versurile Lidiei Lazu din primul volum: „Poezii despre care uitasem“, „un nume dorit/ o lumină/ veghind/ zile repetate/ în liniște/ ninsoare bogată/ în păduri de brazi// și seara/ doruri în depărtare/mai vii decât universul// și fiecare floare/ așezată ca un semn/ între mine și stele“. „Un nume dorit“, ceva așteptat, „o lumină“ care-i sfâșia văzul lăuntric poetei, așteptând această determinare metafizică, semnul, „o floare…între mine și stele“. Cine își face un asemenea portret în versuri și-l uită pe pervazul unei ferestre este ori aiurit de tot, ori mult prea dăruit sieși trăindu-și în sine condiția de artist. Așa și cu Lidia Lazu. A doua sa carte „Continuarea cuvântului“ (toate cele trei cărți apărute până acum s-au tipărit la Editura Vinea) vine să-i precizeze profilul poetic după cunoașterea (totuși) de sine: „și dacă tot mă întrebi/eu ce am ales/ răspund fără vreo cătare:/nu faptele mari, nu frazele/ răsunătoare/ ci mărunțișurile/ care se întâmplă ici și colo/ la lumina spe albă a zilei/ și mai cu seamă sub obrocul/ nopții“. Lidia Lazu scrie de fapt un unic poem discontinuu în toate cele trei cărți ale sale, jalonat (căci nu rupt) de false „titluri“ de litere mari romane. E respirația duhului poetic din care răsar nu de puține ori surprinzătoare fraze de elegii într-o cheie metafizică de mare poet, amintindu-l pe Rilke și pe alți „intimiști“ ai sacrei devoțiuni: „Zăpezi grăbite/ ne-au luat prin surprindere/ brîndușile mov/ și sufletele of“. Aparentul feminism este exclus de alonja unei mari poezii universale a „căderii“ („Noi toți cădem. Mâna de colo cade./ și altele, și toate, rând pe rând.// Dar este Unul care ține-n mână/ căderea asta, nesfârșit de blând.” (Rilke) într-o idee diafană a sufletelor-brândușe mov luate prin surprindere de prea grăbitele zăpezi ale existentului, în „balansoarul umbrei“ – volum mai acuzat poietic încă decât primele două (deci, de la început supravegheat și de o artă mai strictă, dacă nu și definitivă) poeta sugerează acea „sintaxă a fulgerului“ de care vorbea, mi se pare Saint-John-Perse. „fulgerul care a străbătut/o parte a unei sălcii/ parcă mi-ar fi făcut cu ochiul/ înainte de a se topi în pământ// de-atunci îl aștept/ să iasă din nou la suprafață/ ca să văd urmarea“. Noua frazare a poemului pare a fi mult mai epică și toată cartea este un unic poem din care lipsesc chiar și cifrele romane ca „borne kilometrice“, dar primul vers induce ideea poetică „dezvoltând-o“ sau dezavuând-o când inefabila respirație „cade“ obosită sau din nu mai știm ce stranii pricini, „ca să nu mă pierd/am dat instinctiv/ tot ce aveam/ în afară de suflet“. Aici cred că am „prins-o“ pe adoratoarea și admiratoarea, în mod sigur discipola Constanței Buzea, cea mai mare poetă română în viață, căci și cea mai discretă și sfântă. De altfel pe coperta a patra a ultimei cărți a Lidiei Lazu, într-un chenar de culoare, e scrisă această dedicație maestrei sale: „poetei Constanța Buzea: „Astfel era una din părțile/ vieții/ ca o coajă de pâine/ înmuiată în zloată și/ ciugulită/ de păsările cerului// iar altă parte/ era ca o pată de ulei/ pe asfaltul încins// Nimeni nu le-ar putea uni/ într-un singur cuvânt/ măcar pentru o clipă“. Riscăm să-i răspundem ultimei terține a poemului: ba da, se poate uni/ și se unește perfect Poezia într-un teritoriu liturgic al bunei practici creștine: „năprazna lumii tale/ bunule părinte/ m-a făcut să mă uit/ mai cu băgare de seamă/ până și la piatra din drum// și să mi se pară o nestemată“ (…) Oho, piatra aruncată la întâmplare de sfinții lucrători care poate ajunge cu timpul în vârful unghiului pe catapeteasmă.

– Ion Murgeanu despre Lidia LazuBalansoarul umbrei, Editura Vinea, 2004 (Ziua, 24  iulie 2004)

*

Lidia Lazu semnează o poezie delicat confesivă, parcelată pe momente distincte, cu o structură de jurnal. Deşi termenul structură e oarecum inadecvat acestei materii de frăgezimi ce se transcriu ca atare, fără grija unei osaturi, a unui tipar ce i-ar stînjeni fluiditatea, evanescenţa. Fiinţa respiră neconstrînsă de nimic, supusă doar clipei, incantaţiei tranzitoriului: „bucuria de-o clipă/ fu gata să mă doboare// sunet lin şi lumină/ filtrindu-se printre frunzare/ de tei înflorit// miros de pace divină/ şi fior dinspre plus infinit“ (bucuria de-o clipă).Străină de orice impuls posesiv, de orice voinţă de fixare, poeta se mulţumeşte cu surpriza luminii ca simbol al libertăţii ce sfidează bunăstarea filistină, alienanţă: „gata/ acum plec să mă plimb/ să văd ce îmi oferă/ această nouă zi/ în afară de chiar lumina ei/ pe care cu greu mă stăpînesc/ să nu o sorb pe loc// necum să o înghesui/ într-o încăpere meschină// sau să o strivesc cu portiera/ unei limuzine fumurii“ (gata acum plec să mă plimb). Carpe diem ar putea fi deviza acestui discurs desprins de tentaţiile terestrităţii achizitive, lacome, nedispus a se înscrie în mecanismul vreunui determinism, încordat doar „în aşteptarea/ zilelor fără urmări/ de lîngă teii scuturaţi/ prin care mierea curge-ntruna“. Constatînd că „lumina difuză/ ce mă învăluie/ e atât de blajină/ că mi se închid pleoapele/ fără să vreau“, dorind ca „să string în toţi porii/ mirosul de brad încins la soare“, poeta îşi dezvăluie un proiect utopic: „lumea să mă cheme/ de la uşă/ să împrospătez aerul/ din cutiile urbane“. Ori notează vise inocente, îmbibate de efluviile naturii: „visez că merg din nou/ prin lunca ieşită la soare/ ca o fecioară în/ întîmpinarea iubirii// mirosul ierbii din veac/ în viaţa din vis/ să-mi fie de leac“ (visez că merg din nou). Aşteptările sale sînt naiv-fabuloase, în continuitatea unei copilării care nu s-a epuizat, care-şi trăieşte intens uimirile, dezvoltîndu-le fin imaginativ: „şi astăzi a fost/ o zi mare/ pentru că am parcurs-o/ pînâ la capăt// de cum ne-am sculat/ am simţit că vremea nu-i bună/ şi ne-am luat căciulile// apoi am ştiut/ că un ins anume/ va veni deghizat în prieten// că altcineva/ se va dovedi mărginit// că toate picăturile de ploaie/ înclină de cealaltă parte/ a oraşului/ şi vom avea apă de băut/ din belşug// că voi arunca în sus/ un bănuţ fără valoare/ şi el se va întoarce ca un glob/ de aur…“ (şi astăzi a fost).O atare autoscopie fantezistă nu e decît rodul unei virtuozităţi a simplităţii: „eu ştiu să împart o zi/ oarecare/ în mii de bucăţele/ şi, după caz,/ să le port la vedere/ ca pe nişte zulufi aurii// sau să le strecor în sîn/ sau să le înghit/ după ce le miros/ şi le privesc/ şi le simt/ evanescenţa“ (eu ştiu să impart o zi).

Prin densificarea trăirii asemenea ingenuităţi ajung la impulsuri vitaliste. Presată de un preaplin al trăirii, „inexplicabil“, căci analiza l-ar stînjeni, ducînd la „explicaţii“ comune, poeta se dedă mişcării gratuite: „alunec întro frenezie/ pe care nu mi-o pot explica/ dar nici nu o pot opri/ sâ îmi fluture în faţă// şi brusc simt nevoia/ sâ alerg/ ori încotro“ (o anume oră a dimineţii). Însă vitalitatea nu e aci amorală, cinica, aşa cum se întîmplă adesea, ci pusă sub pavaza unei calde pietăţi de natură infantilă. Coeziunea textului se produce în jurul acestei neputinţe de-a accepta ordinea pragmatică, meschinăria, în numele unei candori funciare, în fond e o tulburătoare incapacitate de-a accede maturitatea: „urletul meu de lup/ ce-şi caută perechea/ se aude în noapte/ uneori/ pînâ dincolo de marginea oraşului// şi lumea se pregăteşte/ de furtuna/ închide bine orice uşă/ sau geam sau oblon/ și se afundă sub pături groase// începînd să se roage/ ca în copilărie/ îngerului păzitor“ (urletul meu de lup).Cu toate că într-un moment subiectivitatea i se revoltă („aici unde-am ajuns/ nu mai e pic de cer/ în dreptul meu nu văd/ un alt contur/ decît al degetului meu întins“), un astfel de solipsism nu-i este caracteristic Lidiei Lazu. Eul său nu e tentat a se împotrivi lumii date, a o pune la îndoială, ci dimpotrivă e animat de năzuinţa de a i se supune necondiţionat. La polul opus criticismului luciferic, poeta se dăruie lumii nu doar prin contemplaţie, ci şi printr-un soi de automatism existenţial, lâsîndu-se în voia ei, sublim părăsita de voinţă: „şi n-ar trebui sâ mai fac nimic// decît să mai fac nimic// decît sâ mă las în voia/ pornirii mele spre zbor/ şi spre cîntec/ fără nici o urmare“ (simt în mine oase de pasăre).

 

*

Ceea ce e o morală a extazului contrar poeticii pe care o ilustrează Lidia Lazu, aşa cum am văzut, dematerializată, aeriană, cu „oameni plutitori“, cu „lumină orbitoare“, cu „sufletul mai uşor decît aerul“, aşezată sub „ochiului cerului izbăvitor“, Ion Lazu ni se înfăţişează ca un fervent al materiei. Nu epura spirituală, sublimarea, abstracţiunea îl atrag, ci concretul ce se concentrează sugestiv, revelîndu-şi identitatea: „Drumul umblă din piatra-n piatră pînâ ajunge în cugetul tău numai drum, pâdurea se mută din copac în copac, însă se adună în jurul tău numai pădure“ (XXI). Are loc o suprapunere a subiectului cu obiectul, a interioritâţii cu exterioritatea. Dar nu la modul conceptual, printr-o „filosofie“ a raportului în chestiune, ci organic, printr-o sudură a fiinţei cu materialităţile care-şi semnalizează misterul fără a ieşi din cercul prezenţei lor. Apare astfel o poezie ce oferă imagini „obiectivate“, plăsmuite parcă fără voia şi deplina înţelegere a autorului, precum un vis care nu se îndură a cristaliza în simbol, păstrîndu-se într-o enigmatică imanenţă, înregistrăm un soi de descripţii sau anecdote în care detaliul nu se distinge de esenţial, tîlcul nu se dezlipeşte de aparenţă: „vedea, din spate, un copilaş încercînd sâ se suie pe ceva, pe un scaun sau pe pat, ridica mereu piciorul stîng, se sprijinea în genunchi, aluneca și se frâmînta în loc, respirînd sonor – era chiar el, în prima copilărie, sau altcineva, poate doar imaginea copilăriei atît de îndepărtate, dimpreună cu cîntecul auzit de la mama… îi veneau lacrimi în ochi de la repetarea monotonă a melodiei, prelungă în gînd și pierdută parcă pentru totdeauna dincolo de gardul grădinii; copilul se căţăra pe scaun, cu dificultăţi, foarte preocupat, cu spatele, încît nu ştiai cine este…“ (CXXXIV). Obiectul e suveran, sfredelit nu atît de-o instanţă analitică propriu-zisâ, cît de simţuri, ducînd la o revelaţie a empiriei. E o obsesie a obiectului precum la Alain Robbe-Grillet: „Acum vedem o pată lăptoasă înainte-i, loţindu-se între pleoape clipi des şi reuşi să ajungă cu privirea printre draperii, pînă la încîlceala de crengi din faţa geamului, apoi şi mai încolo; nu ploua propriu-zis, nu se auzeau picături pe acoperiş, poate doar burniţa uşor, înceţoşînd imaginea; vreo frunza din prim-plan tresărea abrupt, ca de o revelaţie sau de-o spaimă, eliberată de greutatea picăturii ce o covîrşise, reaşezîndu-se într-o nemişcare mai înaltă“ (CXXXV). Într-un univers guvernat de implacabilul concret, aparenţa e lege: „te crezuseşi un tînâr poet, o speranţă pentru literele româneşti… dar băbuţa din colţul străzii, care n-avea curajul sâ cerşeascâ, ci doar stătea în drumul oamenilor, privindu-te numai, văzuse ce văzuse…“ (XXXVIII).Cuvintele ele însele sînt înrobite analogiilor veificante. Tratate precum niște lucruri, se integrează perspectivei în cauză inclusiv prin această supramaterializare: „Cuvinte risipite peste zi, re-adunate pe hîrtie, rotocoale ale sufletului, ocoluri, întoarceri, arcuri strînse în sine, gheme, cîrlige, resorturi intim desfăcute pe masă“ (LXIX). Într-o lume a lucrurilor, ce loc i-ar putea reveni poetului? Firește, unul subordonat, chiar insignifiant, orice ispită narcisiacă fiind astfel blocată: „Venea parcă dintr-un gînd, din teamă… un zbîmnîit pe care putea să nici nu-l ia în seamă, pe moment, dar care acoperea toată distanţa dintre forul său intim şi pînâ la capătul oricărui efort, sub semnul unei încordări aprige, veşnic trează la fiecare investigaţie a lui, în fiecare răgaz – această şuviţă de vînt cosmic îşi vădea prezenţa – astfel se redescoperi pe sine, singur, ocupînd un loc neînsemnat chiar şi în propria atenţie...“ (LXXVII).O distilare a acestei materii dense, strivitoare, are totuşi loc, însă nu printr-o transpunere în abstract, ci prin clarificarea unor imagini ce devin detaşabile. Amorful e surclasat de caligrafie, în duhul haiku-ului: „Tîrziu, pe dealuri. Şi ultimul soare e golul din ramuri, iar ultima umbră sînt frunzele înseşi“ (CLVII). Sau: „Plop singuratic – o fintîna verde răsturnată în sus“ (CLVIII).Opresat de concret, poetul îşi afirmă pînă la urmă prezenţa distinctă, luîndu-l ca martor împotriva uitării: „în tine-mi pun nădejdea, frunză de plop tremurînd, nemişcînd; însumi aştept, de parcă mi-ar fi venit un gînd, dar, din neatenţie, l-am scăpat într-o dungă; stau şi te susţin cu privirea, încredinţat că într-un moment de tine ales şi într-un mod doar de tine ştiut, vei readuce cu-n licăr şi-mi vei reda intact acel gînd pierdut“ (CXLIX). Astfel i se aduce lumii fenomenale unul din cele mai mişcătoare omagii, acela de-a o socoti un depozitar fidel al memoriei noastre trădătoare, întreaga ambianța, lumea întreagă n-ar fi decît un uriaș instrument al memoriei noastre.

– Gheorghe Grigurcu – Extaz si materie (România literară, 28 septembrie 2005), despre vol.: Lidia Lazu – Continuarea cuvântului, editura Ion Vinea, 1999; Ion Lazu – Cuvinte lîngă zid, editura Ion Vinea, 1999

 

**

Zi de primăvară. Soarele, nebănuit de aproape. Totul pare decupat dintr-o altă lume. Vânt dulce, de martie, păcăliri de pomină. Ne-am obişnuit cu Ediţiile Salonului de Carte şi Presă AMPLUS (aşa îi spunem noii, care anunţă începutul unui alt anotimp. Viaţa culturală a capitalei, odată cu acest Salon, parcă prinde alte ritmuri. Lume multă, iar, începând cu ziua de vineri, la Muzeul Naţional de Istorie, aglomeraţie. Cărţi. Invitaţi speciali. Un festin de litere. Marile edituri, incredibil, în umbră aproape! Spectacolul, cu adevărat interesant, inegal şi pestriţ, e oferit de aşa-zisele case de edituri mici. ErcPress găseşte o soluţie ingenioasă: chiar de la intrare sunt lipite pe jos afişe minuscule ce au menirea de a te conduce la standul acestei edituri, împânzit cu cărţi pentru copii. Curtea Veche are o Colecţie extrem de interesantă – Ştiinţă şi Religie- de o eleganţă ireproşabilă, coordonată strălucit de prietenul nostru, Basarab Nicolescu. Janina şi Ion Ianoşi au apărut la Humanitas cu o traducere din Vasili Grossman, Panterhei, ca de obicei, lucrată în tandem, domnul profesor Ianoşi elaborează prefeţele, face notele, iar Janina Ianoşi – traducerea proi-zisă. La ora actuală, aceşti cărturari lucrează la o surpriză de zile mari: Marinei Ţvetaieva. Abia aşteptăm să o primim! Ultimele trei zile, încărcate până la limita rezistenţei. Fără Andrei (Andy) Potlog, care de curând a suferit o intervenţie chirurgicală pe coloană, remediindu-i-se hernia de disc (deh, boală prezidenţială!), uffff, ne este, evident, puţini cum suntem, mai greu! Bucuria însă de a lansa cărţile autorilor Grupului Ideea Europeană & EuroPress, e rotundă, fără pată, începem cu Problema evreiască, o ediţie alcătuită de mine în baza textelor adunate în cadrul anchetei cu acelaşi generic, uşor impropriu, un pic forţat – o temă de care am fost sfătuiţi să nu ne atingem: la ce bun să răscolim trecutul? -, sugestia fiind laşă, credem noi. Trecutul trebuie „răscolit”, cunoscut, asumat, cu toate erorile-i grave, inumane uneori. Urmează Vinovaţi fără vină de Nicolae Breban, comentat splendid de Ion Ianoşi şi Ion Lazu, în absenţa romancierului, care e la Florenţa (împreună cu Cristina, of course), şi, la ora actuală, scrie la cel de-al patrulea volum al tetralogiei sale Ziua şi noaptea, intitulat,dacă nu mă înşel, Jiquidi. Sâmbătă lansăm eu şi el, Însemnări subiective despre Ceauşescu de Ion Ianoşi, o mărturie impresionantă despre dictatura roşie. Apoi, iubiţii de noi Rilke, Tvetaieva, Pasternak, Roman epistolar, tradus de Janina Ianoşi şi construit de Ion Ianoşi. Ion Lazu, în timp ce prezintă această carte-eveniment, abia de îşi reprimă lacrimile, gâfâitul, e o carte incredibilă! Eu cred că e dialogul epistolar dintre trei zei: tineri, frumoşi, geniali. Rilke e grav bolnav în anul în care poartă corespondenţa cu Marina. 1926 e ultimul cerc al vieţii lui. Şi totuşi, ce calm divin şi viu răzbate din rândurile-i dense, indirecte poeme încărcate de suferinţă discretă şi splendoare! În ultima zi a Salonului, un tandem regal: Breban şi Rilke. Elegii parisiene şi, respectiv, Elegii duineze. Autorul Buneivestiri apărând, pentru prima dată, în ipostaza de traducător. Dacă elegiile brebaniene sunt scrise în descendenţa lui Goethe, cu ale sale Elegii (din care autorul Animalelor bolnave traduce la ora actuală), Rilke se situează, un chip explicit, în siajul abstractului Hölderlin cel care ne îndemna în Marile elegii să fim atenţi cu zeii. Homer, ţinem minte, ne avertiza că aceştia, cu legile lor mereu ghicite pe sfert de muritori, mereu absconse pentru aceştia, îşi pot lua repede darurile înapoi! Actriţa Lidia Lazu recită din Rilke, calm, silabisind versurile, aşa cum se citesc textele de vârf ale lumii. Emoţionant: publicul numeros, surprinzător de numeros (cineva mi-a spus că s-au adunat peste o sută de oameni!) strâns laolaltă, iubitorii de poezie înghesuindu-se unul în altul, în plină zi, în jurul lui Rilke, cu toţii cuprinşi de o atenţie încordată, conştienţi că asistă la o sărbătoare a literelor de vârf ale literaturii române. Ideea Europeană & EuroPress & Contemporanul au fost răsfăţate de presă, de televiziune, de lectorii noştri fideli care urmăresc, iată, de patru ani acest grup de edituri tânăr, ce are ambiţia de a-şi axa activitatea pe câteva proiecte majore: Nietzsche şi Marx (cei doi mari vinovaţi fără vină), Rilke, Dostoievski, Tolstoi, Breban, Ianoşi, Balotă. Dacă anul 2005 a fost „Anul Ianoși”, iar 2006 – „Anul Breban”, 2007 este „Anul Balotă”. Banchetul de litere… continuă. Spre gloria culturii române!

Aura Christi – Contemporanul, 1 aprilie 2007

**

Ce am uitat să fac astăzi? Nicolae, Andy, am uitat ceva? Florile le-am dat. [Râsete – n.n. ] Gafe am făcut, sper, puţine. Sper că nu am comis gafe mari. Stângăcii sper că şi mai puţine… Ion Lazu este? De Blaga nu avem cum să uităm, pentru că Lidiaeste aici. Poeta şi actriţa Lidia Lazu o să ne recite un Blaga. Lidia m-a surprins prin câteva trăsături rare. Este, în primul rând, un bun actor sau în primul rând un bun poet, nu ştiu care este primul… Recitalurile ei le însoţeşte cu variaţiuni extrem de speciale, care o marchează şi o desprinde atât de tagma poeţilor, cât şi din cea a actorilor, transformând-o în altceva.

[…] „Greu e totul, timpul, pasul./ Greu-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ greu peumeri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, maimare/ fi-va capătul de cale. / Să mă-mpace cu sfârşitul/ cântă-n vatră greieruşa:/ Mai uşoară ca viaţa/e cenuşa, e cenuşa.”

Aura Christi – Contemporanul, 1 februarie 2012

 

*

Lidia Lazu –  Lucian Blaga şi o biată sală de sport… (România literară, 18 august 2006)

 

Este de neînţeles şi de la un moment dat chiar agasant să vezi cîte energii se consumă de doi ani încoace pe seama unei săli de sport care ar fi urmat să se construiască (între timp ea s-a şi construit!) în satul lui Lucian Blaga, susţinîndu-se cu încrîncenare (de către persoane din domeniul culturii, dar şi de altele, „picate“ întîmplător pe mânoasa temă în chestiune), că respectiva sala de sport nu trebuie să fie edificată în locul cu pricina, pentru că asta ar nesocoti dorinţa testamentară a marelui poet care („şi din mormînt!“) ar fi vrut sa poată privi spre Rîpa Roşie, unul dintre mirajele copilăriei sale. „Rîpa Roşie“ – spunem asta şi pentru acei oameni de presă care se nevoiesc sa scrie din birou pe tema respectiva — este o imensă rîpă care domină priveliştea în partea dinspre nord a Sebeşului şi a Lancrămului, ştiut fiind că în partea opusă, adică spre sud, sunt de văzut crestele alpine (cîndva întremătoare, căci împădurite pînă-n vîrf, azi defrişate cu sălbăticie…) ale munţilor Sebeş- Cibin. Această rîpă săpată adînc în trupul dealului are o înălţime între 30 şi 70 m, impresionantă, chiar privită de la distanţa de 4-5 km cîţi sunt pînă în sat; însă aspectul care o singularizează în peisajul românesc – şi care îndreptăţeşte statutul său de „monument al naturii“ – este lungimea neobişnuită a respectivului escarpament, de 1,5 km; la aceasta se adaugă coloraţia roşcată în diverse nuanţe a uriaşului perete abrupt, coloraţie care pe vreme de ploaie bate spre cărămiziu-ruginiu, dîndu-i o pregnanţă în peisaj care o face într-adevâr de neuitat; este astfel de înţeles atracţia/ fascinaţia pe care trebuie să o fi exercitat asupra sensibilităţii/ imaginaţiei copilului Lucian Blaga.

Care este însa problema sălii de sport, o problemă oricum redusă drastic pe scara timpului? Trecem peste „amănuntul“ că nici unul dintre condeierii/ publiciştii care s-au exersat în chestiune nu a binevoit să precizeze (spre cinstea lui si a meseriei pe care o practică!) faptul elementar că sala se află în chiar incinta şcolii comunale din Lancrăm. Ni se sugera/am fi putut presupune că sala a fost proiectată abuziv pe traseul mormînt-Rîpa, din incompetenţa sau din rea-voinţâ (oricum la fantezia unor politicieni grăbiţi şi ignoranţi), anume spre a obtura privirea transcendentală a Poetului spre magica „Rîpă“. Dar de unde! Sala este proiectată acum şi construită nicăieri altundeva decît unde îi era locul de drept, în curtea şcolii, deci la îndemîna elevilor, cum e şi firesc. Celor care se vor mira că şcoala comunală şi biserica parohială se află îndeobşte una lîngă alta, peste tot în satele româneşti, nu avem ce le mai spune, îi lăsăm cu nedumerirea lor neîncepută.

La faţa locului, cu ocazia Zilelor Blaga din 6-8 mai 2006, am putut observa că lucrurile se prezintă astfel: Mormîntul lui Lucian Blaga şi al Corneliei Blaga se află în curtea bisericii, în rînd cu aceasta, pe latura dinspre stradă, printre alte cîteva morminte neidentificate ca atare, probabil ale unor preoţi – căci cimitirul propriu-zis al satului se află la capătul său dinspre vest. Este de presupus că Blaga este înmormîntat pe locul de veci al familiei sale de preoţi. Or, disgraţiata sală de sport a fost edificată dincolo de gardul bisericii parohiale, pe terenul şcolii, fără a se încălca hotarul. Construită în curtea şcolii, care se află plasată pe altă treaptă de relief, mai coborîtă cu aproape 2m, şi neavînd decît un rînd de ferestre, este de înţeles că sala de sport nou ridicată, chiar dacă obturează parţial vederea spre „Rîpă“ (am precizat câ rîpa este foarte întinsă pe orizontală), totuşi acoperişul ei nu este mai înalt decît casele nou ridicate în preajmă de localnici, la dreapta şi la stînga şcolii, dar şi dincolo de şcoală – toate aceste case avînd douănivele. Acum: Dorim cu adevărat ca satul românesc „să se ridice“ sau asta e doar o lozinca electorală? Cei opt-zece paşi, mereu luaţi în discuţie, care mai despart mormîntul lui Blaga de sala de sport, fie câ sunt doar zece, fie că sunt cincisprezece sau douăzeci, sunt oricum cu 6-7 m mai mult decît distanţa pînă la altarul bisericii (mormîntul e plasat cam în dreptul naosului…), întrebarea de bun simţ este: Soluţia la care s-a ajuns după 2 ani de pertractări şi presiuni, prin compromisul dintre Minister (care a trimis documentaţia abia după recepţia lucrărilor) şi Consiliul local (care în sfîrşit a votat „pe linie“), de a reduce înălţimea sălii cu 2,6m, rezolvă ea problema privirii nestînjenite de la mormînt spre „Rîpa Roşie”? Răspunsul nostru, în cunoştinţă de cauză, este că acest lucru nu se poate realiza prin reducerea înălţimii, dar nici prin dărîmarea din temelii a sălii, lucru care, ce-i drept, ar da satisfacţie celor ce au sacrificat intru aceste tone de cerneala pentru bunul motiv că pe traseul spre Rîpă se interpun alte şi alte clădiri particulare, mai înalte decît sala. Dar oare tot nu ne dăm seama că aserţiunea testamentară a Poetului este o simplă metaforă şi nimic mai mult?! O declaraţie de ataşament „în absolut“ faţă de satul natal şi de miraculoasa Rîpă. Şi un gînd consolator, în secret… o speranţă întru veşnicie… Din cimitirul satului, da, se poate şi astăzi privi „nestingherit“ spre „Rîpa Roşie“, însă nimic nu garantează că peste un deceniu-două nu se vor interpune şi acolo nişte construcţii. Sau o pădure, sau altceva. Apropo, în momentul de faţă, dinspre mormîntul lui Blaga sala de sport aproape că nu se vede, mascată fiind de coroanele generoase a trei corcoduşi, crescuţi în legea lor. Dacă se va trece la decapitarea sălii, vor fi retezate similar şi crestere celor trei pomi fructiferi insurgenţi?

Un aspect flagrant, care totuşi nu a fost sesizat de niciunul dintre apărătorii pînă la capăt şi ad-literam ai testamentului spiritual blagian: faptul că monumentele de la Lancrăm şi Sebeş ale Poetului sunt plasate cu spatele la celebra rîpă. Oare să nu fi avut cunoştinţa marele sculptor Romul Ladea de dorinţa bunului sau prieten? Nu cumva, potrivit aceluiaşi presupus deziderat, monumentele ar fi trebuit amplasate cu faţa spre Rîpă şi cu spatele spre privitori (spre stradă, spre sat, spre oameni)? Credem că nimeni nu s-ar fi hazardat să-i indice lui Ladea în ce poziţie să-şi amplaseze lucrările. Toate pledoariile care au părut că apără un principiu sacru şi care, în mod inexplicabil, par să fi avut cîştig de cauză nu sunt nimic mai mult decît nişte „exageraţiuni“, cum ar fi spus un ilustru înaintaş. (Marele, autenticul nostru talent naţional fiind să ne ocupăm la refuz numai şi numai de fleacuri, în timp ce cultura şi-a istovit mijloacele de a ajunge la conştiinţa conaţionalilor, iar intelectualii nu fac nimic spre a le reactiva…)

2005 a fost, printre altele, Anul UNESCO Blaga şi Enescu. Daca întru cinstirea lui Enescu s-au făcut destule (niciodată nu vom face îndeajuns pentru marii oameni care au edificat o cultură şi o spiritualitate naţională!), inclusiv un foarte reuşit Festival Enescu, în contrapartidă, pentru sărbătorirea lui Blaga, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai ţării şi indubitabil cel mai mare filosof al nostru, nu s-a făcut aproape nimic. Nimic. Două-trei anunţuri pe postul de radio Cultural, un recital la Sala Mihail Jora, însă atît de prost mediatizat, încît în imensa sală de 5000 de locuri se rătăciseră, jenaţi, vreo 30-35 de spectatori, care au plecat cu capul în pâmînt… Mai mult decît penibil. De-a dreptul ruşinos! Anul acesta s-au împlinit 45 de ani de la „marea trecere“ a lui Blaga şi, în afară de Zilele Blaga de la Sebeş şi Lancrăm şi de un colocviu la Cluj, nimic altceva.

Ne întrebăm dacă, în 2007, anul cînd intrăm în UE şi cînd Sibiul va fi, în pereche cu Luxemburgul, capitala culturală a Europei, se va întîmpla ca măcar una dintre cele vreo 300 de formaţiuni teatrale invitate de pe tot mapamondul să interpreteze o piesă de Blaga, daca măcar un actor va recita din poezia marelui poet. Atunci metafora „Ripei Roşii“ va redeschide măcar o ferestruică în zidul de indiferenţă generalizată şi va ostoi poate elanurile destructive ale celor care vor sa pună la pâmînt bietele panouri ale unei săli de sport, care pentru ceea ce reprezintă steaua de lumină a unui poet de talia universală a lui Blaga nu pot constitui nicicum o piedica reală… Ne amintim că pe la mijlocul anilor optzeci ai veacului trecut, la TNB a sosit trupa maghiară a Teatrului din Tg. Mureș, cu spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză după piesa Cruciada Copiilor, de Lucian Blaga. A fost cu adevarat un mare eveniment, din păcate singular: sala palpita de emoţie artistică, spectatorii şi-au scos căştile de pe urechi şi, în pofida oricăror bariere lingvistice, vibrau la unison cu actorii de pe scenǎ. Atunci, în comuniunea spirituală creată, este sigur câ spiritul lui Blaga „vedea aevea“ Rîpa Roşie… Blaga-Rîpa Roşie – un binom indestructibil.

 

 

Scurtă biografie

Lidia Lazu s-a născut la 20 februarie 1953, în comuna Smârdioasa, judetul Teleorman, satul Șoimu. A absolvit liceul din Alexandria și cursurile Școlii populare de Arta din București, clasa prof. Cornelia Mănescu. A debutat în România Literară, în februarie 1994, cu un grupaj de poezii prezentat de Mircea Ciobanu. A colaborat la revistele România literară, Luceafărul, Viața Românească, Poesis, Argeș, Cafeneaua literară, Meandre, Curierul de Vâlcea, Spații literare. Este prezentă în antologiile:

  • Spectre lyrique, Antologie de la poesie roumaine contemporaine, coordonator George Astalos, Editura Europa, Craiova, 1999;
  • Poezia pădurii, coordonator Radu Cârneci, Editura Orion, Bucuresti, 1999;
  • Antologie de poezie română contemporană (în română, franceză, engleză și germană), Ed. TipoMoldova, 2014.

 

Inițiative culturale:

  • Spectacolul de autor Destine bizare la MȚR, la Teatrul Mansarda (de două ori), Muzeul Național de Istorie, la Muzeul Colecțiilor, la Casa Corpului Didactic din București, la Palatul Mogoșoaia (Cuhnea), la Sala Dalles, la Uniunea Scriitorilor (Sala Oglinzilor), la Catedrala Ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare, la bibliotecile comunale ale orașelor Buzău, Rm. Vâlcea, și Giurgiu, la Muzeul de Artă din Rm. Vâlcea (emisiunea a fost transmisă integral la TV Soti), Rotonda MNLR, la Călimănești, Casa Eminescu-Copou-Iași, la templul Baha’i din Chicago, la Palm Springs, Pasadena, Rotary-West Lake, Hayward;
  • în mai 2008, la invitaţia “Viitorul Român Society” din Los Angeles CA şi a doamnei Ileana Costea, a susţinut un turneu artistic cu recitalul Vreau să joc (I want to dance), în română și engleză;
  • recitalul Amurg violet, din poezia lui George Bacovia, la Tineretul Român, la 30 octombrie 2006, împreună cu actorul Petre Moraru și cu participarea excepțională a pianistei Ilinca Dumitrescu și a fagotistului Vasile Macovei;
  • recitalul Mihai Eminescu – Frumoasa fără corp, susținut la Casa Eminescu din Iași-Copou, la 120 ani de la moartea Poetului (2009).
  • recitalul Izvor sonor, pentru poezia lui Lucian Blaga (în anul UNESCO), un număr de 15 poezii recitate în română și franceză (în traducere de Jean Poncet, apoi a primit Premiul pentru Traducere de la Uniunea Scriitorilor în 1997), un spectacol. cu improvizații folclorice, prezentate la Teatrul Mansardă (de trei ori), la Biblioteca Județeană Vâlcea, la Rotonda Tineretului Românesc, însoțite de trei fagoturi Blaga fagottisimo), apoi împreună cu corul Preludiu, în regia lui Voicu Enăchescu; la Casa de Cultură Franceză din Blaj, la Galați, Giurgiu, Alexandria, Brașov.
  • Recitaluri la TVRM – Ilinca Dumitrescu și invitații săi etc.;
  • Colaboratoare în ultimii 12 ani la Radio 3 Tineret, Radio România Cultural (emisiunile Diotima, despre iubire, frumos și adevăr – din literatura universală, împreună cu Dragoș Pâslaru și Claudiu Romila; Remember pentru mileniul III și Imago mundi, realizator Maria Urbanovici), și la Radio Actualități;
  • Publive Studio – Emisiunea Teatru pe scurt. Realizatori – Lidia Lazu, Petre Moraru. Producător general – Design New Generation SRL;
  • Membră a Uniunii Scriitorilor din România, ASB, sectia Poezie, 2007.

Volume de poezii:

  • Poezii de care uitasem, poezii – Editura Vinea. 1995 (cu o prefață de Mircea Ciobanu);
  • Continuarea cuvântului, poezii – Editura Vinea, 1999;
  • Balansoarul umbrei, poezii – Editura Vinea, 2004;
  • Cuvântul care stă să mă nască / The word poised to birth me, poezii bilingve – Editura Vinea, 2008; format ebook, EuroPress, 2014;
  • În voia luminii, poezii – Ed, Ideea Europeană, 2010; format ebook, EuroPress, 2012;
  • 101 poeme (ebook), EuroPress, 2011;
  • Soarta firului de nisip, antologie lirică – Editura Tipo Moldova, 2012;
  • Jurnale ameriane (ebook) – memorialistică, EuroPress, 2014;
  • Varianta B, poezii – Editura Eikon, 2015;
  • Flori de spini, poezii – ePublishers, 2020;
  • Zile la marginea zării, poezii – ePublishers, 2024.

    – Înainte, calm și drept
    , roman, de Francois Nourrissier-  traducere de Lidia și Ion Lazu

Referințe critice:  Mircea Ciobanu, Georges Astaloș, Florin Mihăilescu, Anghel Ruda, Radu Voinescu, Gh. Grigurcu, Ion Murgeanu, Radu Cange, Horia Gârbea, Ion Andreiță, Nicolae Țone, Maria Urbanovici, Ioan Barbu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *