Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, VII)

Capitolul 7. Iepurele

 

– Ca să vezi, ce întâmplare! Mă pomenesc cu potera la castel, de parcă aș fi hoț, și nimeni nu e vinovat!

Contele Grau bătea în masă cu o cravașă scumpă, cu mâner de argint, fără să-i pese că furnirul plesnise deja în câteva locuri. Kurt Schiller stătea smerit în fața lui, cu mâinile împreunate în față.

– Dacă așa a ieșit…

– Unde-i Horst? Am zis să-l treziți!

– Excelență, îmi pare rău, dar nu poate fi trezit, zise cel mai în vârsta dintre valeți. Ne înjură, aruncă cu perna, și imediat adoarme la loc.

– Nu i-e rușine, bețivanul! Aruncați o găleată de apă rece pe el!

– Domnule conte, vă rog, nu-mi umiliți fiul chiar în așa hal! Amintiți-vă câte servicii v-a adus!

– Taci, Krista, că pun să te biciuiască! Netrebnicilor! Știți ce ar trebui să fac? Să îi iau pe primii trei din fruntea listei și să-i spânzur! Și asta cred că…

– Domnule conte, teoretic sunt nevinovați.

– Teoretic vă plătesc de atâția ani, doi tâmpiți, și nu faceți nicio brânză! Of, nu mai pot! Să vă văd ce faceți cu Toader ăsta!…uite-l că vine! Haideți, frumoșilor, că azi nu sunt în apele mele! Aveți grijă ce spuneți, ce faceți…

– Azi nu avem nicio pictură de Albertus? Nici măcar o cafea cu plăcinte din acelea mici și rumenite? Mie mi-e foame, domnule conte, nu mă pot așeza așa în fața mesei supliciilor.

Grau se lăsă să cadă pe un scaun lăcuit, alb la față și suflând greu.

– Dacă crezi că mă faci să sufăr un atac de inimă, sau să mă…

– Sau să te lovească damblaua…încercarea moarte n-are, domnule conte.

– N-ai să reușești, băiete, n-ai să reușești. Dumneata cum ai dormit, Milek?

Polonezul înclină puțin bărbia, fără să spună nimic.

– Să trecem odată la treabă, interveni Azat. Ce ne aduceți azi, iepurele? Mi-e nu mi-a fost frică niciodată de nimic. Chiar sunt curios cum…

Acum Grau începu să râdă.

– Mai bine ți-ar fi fost, băiete, mai bine ți-ar fi fost. Așa, o vei păți și mai tare! Haideți, c-ați reușit să mă înveseliți. Ce fac doamnele, ați pregătit tot ce trebuie, lumânările…? Unde-s iepurele și măgarul? Hi!, hi!, iepurele ăla mare, vreau să zic!

Honon amesteca de zor în mojarul de ceramică. Lui Toader i se păru că își apleacă ușor spre el capul urecheat. Un slujitor intră purtând o cușcă cu un iepure de casă. Animalul își mișca urechile, mirosind din când în când gratiile.

– Așa, mâncare normală. Diseară avem tocană de…sau vreți friptură? Nu prea este timp, trebuie să stea trei zile la marinat. Poate îți dau și ție, Frida, o bucățică, facem mâncare mai multă, o tăiem și pe soțioara lui.

Toader întinse cupa și indianul i-o umplu. Închină ușor cupa spre Azat, de parcă ar fi toastat la o recepție:

– Noroc, băieți!

Nu era chiar urâtă lumea iepurelui. Totul era albastru, de o claritate de cristal. Cristal albastru, ca vitraliile capelei mortuare a parohiei lui, din Brașov. Acolo se refugiase, urmărit de husarii care voiau să-l aresteze. Era cu patruzeci de ani în urmă, Horia fusese înfrânt. Pe fruntașii revoluției îi căutau husarii austrieci și polițiștii unguri, să-i spânzure sau să-i tragă pe roată. Toate erau mai mari prin ochii iepurelui. Și icoanele, și altarul, și puștile cu baionetă. Și albastre toate. Toader fugea la liziera unei păduri, printre șirurile de soldați austrieci. Toate erau chipuri pe care le văzuse cândva. Unii aveau fața sfâșiată de lovituri de sabie sau de coasă, altora le lipsea o mână sau un picior. Dar mărșăluiau neabătuți. Voiau să-l prindă. Cu toții îl priveau fix, neabătut. Iar Toader fugea în zigzag printre picioarele lor, în salturi lungi, în patru labe, ajutat mai mult de picioarele din spate. Ar fi vrut să se întindă sub albastru, să înoate în albastru, dar nu era timp. Îl prindeau! Și toate erau mai mari, și cu margini tăioase. Fugea, și nu mai avea timp să-l doară umilința. Frica umplea totul. Și gravura lui, în toate ziarele, în toată Transilvania, în tot Imperiul! Ba chiar și în Prusia. Unde să se ducă?!

– Unde te-ai și dus! La francezi! Noroc că nu era Napoleon pe atunci! Te-ar fi făcut general! Și ai fi contribuit și mai mult la distrugerea lumii ăsteia, mai mult decât ai făcut-o deja! Nu ți-e frică că totul se plătește?

Pe drumul larg și prăfuit ce se deschise deodată în fața lui venea Horst Baumgarten, clătinându-se, ținând în mâna dreaptă o sticlă cu rachiu, iar în stânga o pernă înfățată, dar ruptă într-un colt. Răspândea fulgi de gâscă tot drumul.

– Ce vrei să spui?

– Cum ce vreau să spun?! Ce, parcă nu știi? Eu nici nu eram născut acum, în visul ăsta al tău. Și nu mi-am cunoscut tatăl. De unde știu că nu a fost unul din neisprăviții ăștia?

Lăsă sticla din mână, luă niște pietre și începu să arunce în soldați.

– De unde știu că nu a fost unul din nenorociții ăștia, pe care războiul l-a transformat într-un animal? Nu puteai să stai acasă? Ce ai vrut să demonstrezi?

– Dar de unde știi că nu a fost Grau?

Horst începu să râdă, iar albastrul de cleștar amplifică sunetele.

– Hai cu mine, să-ți arăt ce mi-a făcut Grau.

În clipa următoare Toader se uita la mobila lustruită a unui amfiteatru. Nu era niciun student, dar la catedră doi bărbați cu peruci pudrate abundent comentau o scrisoare.

– Vezi, este reclamația pe care mi-a făcut-o un student. Și eram nevinovat, pentru numele lui Dumnezeu! Numai că trebuia să scriu cărți pentru Kurt! După ce am făcut asta, totul s-a rezolvat. Iar ticălosul de student acum nu numai că este licențiat, dar și judecător! Of Doamne, mi se face rău! Retrăiesc spaima nebună de atunci! Cine m-a pus să intru în visul tău? Iepurele ăsta nenorocit! Eu vreau acum doar să dorm, să nu mă mai doară capul! Ar face un tată așa ceva fiului său? Știam că azi aduce iepurele, și am vrut să vin aici, să te avertizez. Și m-am ales cu spaima asta!

– Să mă avertizezi de ce?

– Să te avertizez că am impresia, nu știu însă sigur, pentru că la monstrul ăsta nimic nu poate fi sigur, deci să te avertizez că în a noua zi s-ar putea să vi-l aducă pe Ipsilanti. Până atunci veți fi văzut văzut lupul, iepurele, v-ați umplut de ură, de frică, mai rămâne doar să vreți să conduceți o răscoală, un război.

– Și îl vom mânca la cină?

– Da, ca spiritul lui să intre în voi. S-a luat după indianul ăla, care a mâncat ficații nu știu cărui sălbatic de-al lui, ca să-i preia curajul, și i-a povestit. Plus legenda noastră cu cele nouă vieți de parte bărbătească…Ăsta le amestecă rău de tot! Ah, ce mă mai doare capul! Nu ți-aș spune toate astea dacă n-aș fi beat! Hai să te mai învăț ceva, că-i aud cum vor să arunce o găleată de apă pe mine. Sper să am timp. Dacă vrei să învingi tu frica, și nu ea pe tine, trebuie ca pur și simplu să nu te gândești la ceea ce-ți face frică. Tuturora ne este frică de boală și de moarte. Iar tu te-ai gândit toată viața cum durerea, transmisă din tată-n fiu, ca înălțimea sau părul roșu, le cheamă pe-amândouă. Și ți-e frică, Toadere, ți-e frică!

– De unde știi?

– Păi noi știm totul despre tine, altfel nu te chemam la castel. Ai văzut cum nu ți-a mai fost frică când te-am luat cu mine în amfiteatru? Mi-a fost mie în schimb. Acum unde vrei să mergem? Dar să nu-mi spui că într-un spital sau într-un cimitir.

– Câtă dreptate ai, Horst! Hai să o ținem tot pe drumul ăsta. Poate îți mai trece și ție beția. Aruncă perna asta, că doar e dimineață!

– Nu vrei să mergem la Alexandru? Poate nu s-a trezit. N-are nimeni grija lui. Să vedem, el de ce se teme?!

– Dar putem să intrăm în visele lui? Hai, tu ești beat, eu am băut mizeria asta, dar el ce are?

– El, din câte îmi dau seama, e pe cale să-și piardă mințile. Îi dau deja o doctorie…Și, ca să-ți spun drept, mi-a zis o dată că își amintește tot ce visează, ba chiar își exercită propria voință în acțiunile din vis. Trebuie doar să îi călăuzim puțin visul. Poate că dacă-l chemi tu…

– Atunci, hai, să vedem dacă vine pe câmpul de luptă de la Drăgășani. Ba nu, de la Dresda! Alexandre! Nu aici, Alexandre, nu aici voiam să te văd, dar, dacă așa vrei tu…

– De ce nu ai rămas cu mine, Toadere? De ce nu m-ai apărat?

– Să te apăr de cine? Recunoaște că ai greșit…

Se făcea că erau într-o sală de bal, la Iași, cu șapte ani în urmă. Alexandru Ipsilanti era fără brațul drept, așa cum se întorsese din bătălia de la Dresda. Cele trei candelabre aruncau lumini albastre, albastre erau și rochiile domnițelor. Totul se vedea și se auzea atât de bine, de parcă aerul avea muchii tăioase ce despărțeau cuvintele rostite de tinerii boieri.

– Toadere, tocmai a murit tata, la Kiev. Dacă nu mai este el să mă susțină, cum voi putea să continui ce a încercat el să facă acum zece ani? Doar avea o oaste atât de mare, și rușii sunt singurii care îi pot învinge pe turci…Ce să fac? Oi fi eu generalul țarului, dar…

– Alexandre, tu vrei eliberarea Greciei, sau ți-e frică că viața ta nu va mai avea rost? Vrei să-ți demonstrezi că nu ți-ai pierdut brațul în zadar? Că vei fi un erou, după care se vor topi toate aceste femei împodobite? De asta vezi sala asta numai în tonuri de albastru? De asta ți se par atât de mari ochii fetei ăleia, ce te privește fix?

– Întrebările astea nu mi le-ai pus atunci, întrebările astea mi le pui acum, în vis. De ce?!

– Pentru că atunci nu știam ce se va întâmpla.

– Și dacă-ți răspund, asta poate schimba ceva?

– Poate…

– Cum?

– Am să-ți spun mai târziu.

– Ei bine, nici eu nu știu. Sau nu-mi amintesc. Sau nu vreau să-ți răspund. Unde e Horst, stătea lângă tine…

– S-a trezit, sau l-au trezit…Deci îl cunoști pe Horst…Ce-ai făcut, Alexandre de ce-ai fugit?

– Nu am fugit. Eu nu fug niciodată!

– Și atunci cum de te-au arestat austriecii?

– Eu mă îndreptam spre Grecia, să mă alătur armatelor ce luptă cu turcii. Austriecii m-au arestat pentru că toți monarhii Europei au făcut o înțelegere să se unească pentru a înnăbuși orice revoluție, indiferent în ce țară ar izbucni.

– Deci și regele Bavariei…

– Da, cred că și el.

– Toadere, dar tu știi unde sunt eu? Ești aici, în castel?

Toader țipă ca să se trezească.

– Ei, nu, nu așa…Suportă bărbătește, suportă până la capăt! Honon, adoarme-l la loc!

Indianul veni și, la fel ca data trecută, îi băgă sub nas niște frunze aprinse ce răspândeau un fum înțepător. Toader mai apucă să zică:

– Ai să plătești pentru asta, Grau…

Se scufundă apoi în amintiri colorate în albastru și cenușiu. Ar fi vrut uitat spitalul din Brașov în care soția sa își trăise ultimele zile. Ar fi vrut să nu retrăiască teama și durerea că o pierde. Și-a amintit mirarea că păsărilor cântătoare nu le păsa, că nu le va păsa niciodată. Și, mai cu seamă, a resimțit teama că într-o zi, nu se știe în care, poate chiar mâine, ba poate chiar azi, va muri și el. Și cine știe de ce boală groaznică…Cine știe cât va suferi! Doctorii lipsiți de inimă care își vor bate joc de el…Iar mierlelor și graurilor nu le păsa, așa cum nu le va păsa niciodată, așa cum cerul era senin și de un albastru atât de frumos!

Când se trezi constată că în cameră se găseau personaje noi: Schiller și Baumgarten.

– Iată că a deschis ochii și bătrânul, îi spuse Kurt Schiller lui Grau.

– Hai, acum în picioare, copăcel! La treabă, că, uite: ăștialalți doi s-au apucat! Ba chiar Azat și-a revenit complet. A bâiguit el ceva în somn, dar acum e proaspăt. Mai rău e cu polonezul, dar îl pun profesorii noștri pe picioare.

Milek aproape terminase de pictat castelul contelui Grau. Era palid, transpirat, și, de două ori, și-a pierdut echilibrul.

– Uitați-vă, el înfățișează chiar scena duelului! Dar în jur nu suntem noi. Se luptă el și cu Toader, dar în jur nu suntem noi. Cine sunt oamenii ăștia, Milek?

– Colegi de școală, profesori, aici e mama, aici e tata…Stați, că încă nu am terminat…

– Și de ce folosești numai diferite tonuri de albastru?

– Pentru că așa am văzut eu în vis.

Toader se ridică și se îndreptă spre colțul de perete pe care picta Azat. Tătarul amestecase mult verde în albastru. Ba chiar, pe alocuri, folosise verde curat.

– Așa ai văzut tu?

– Așa! Și vreau să-ți spun, Toadere, că acum nu-mi mai este frică. Îl vezi pe polonez? Îi tremură genunchii…Și mă îndoiesc că pictează chiar ce a visat. Așa cum facem cu toții, de altfel. Dar bănuiesc că domnii profesori se vor descurca și de această dată. Și, ei bine, mie mi-a fost frică în timpul visului, dar acum nu-mi mai este!

– A învins!

– Da, a învins! Hai, apucă-te și dumneata, valahule.

– Stați puțin. De ce ai pictat această pădure, Azat?

– Pentru că asta am visat, o pădure deasă, dar în care cresc copaci străini unul de celălalt. De asta, de la jumătate, vedeți…, le-am făcut și rădăcinile…

– Nu se unesc.

– Păi nu se unesc! Că altfel…, că altfel multe s-ar schimba pe lumea asta!

– Eu am încercat, Azat, să știi…

– Știu, Toadere, dar nu prea ai reușit! Ei, om ești și tu…Ții prea mult la hoitul ăla al tău!

– Mie, conte Grau, te rog să-mi dai o cană cu cafea înainte de a mă apuca de lucru. Sau, nu, mai bine un pahar cu apă rece.

Acum va încerca să bage în Grau aceeași spaimă pe care o simțea încă el însuși. Va picta spitalul, bolnavii ce gemeau în paturi, Folosind același albastru tăios ce îi apăruse în vis, prin ochii iepurelui. Nu se poate ca Grau să nu se teamă de moarte. Și îi tocise curajul destul ucigându-i trecutul în vis. Un lazaret de ciumați, asta va picta. Cu ochi măriți de spaimă, uitându-se fix la privitor, Ridicați în capul oaselor, ținându-se de tăblia patului. Cu siluete alungite, așa cum își vedeau moartea soldații răniți grav. Cei pe care îi pansase după bătălii, când fusese infirmier în Flandra. Iar din picioarele paturilor, să plece rădăcini de arbori, rădăcini ce nu se unesc între ele. Și ce dacă asta a pictat Azat? Vai, ce idee! Înmuie pensula în cenușiu și începu să picteze, lipită de peretele lazaretului, închisoarea lui Alexandru Ipsilanti. Și pe prizonier, lung, deșirat, privind fix, cu ochi măriți. Mai avea loc în partea de sus. Se ridică pe vârfuri și pictă turnurile castelului, albastru deschis, ca un cântec de pasăre.

– De unde…de unde…

– Nu vă mai uitați peste umărul meu, așteptați să termin.

– De unde știi?

– Am fost acolo. În visul provocat de poșirca pe care ne-o dai, conte Grau. Am vorbit chiar cu Alexandru. Mi-a spus să te salut și zice că…

– E posibil așa ceva? țipă Grau întorcându-se spre Baumgarten.

– Nu știu, nu știu…Nu se cunosc multe lucruri despre efectele plantei ăsteia asupra creierului…Dar bănuiesc că e posibil.

– Nu te-ai așteptat la asta, conte Grau? Și să știi că merg prin multe locuri, unele necunoscute dinainte. Și vorbesc cu mulți oameni. Atât, că nu-mi amintesc totul. Pe unii oameni nu-i cunoșteam dinainte. Posibil ca eu însumi să-i fi spus regelui Bavariei de…

Grau se îndepărtă de el cu pași mărunți.

– Și la fel pot și ei?

– Nu știu, să-i întrebăm!

– Puteți să…?

– Eu da, nu știu Milek.

– Și…și eu.

– Așa că nu mai căuta vinovatul acolo unde nu este. L-am fi putut anunța noi pe rege, și încă din prima zi.

– Și…ați făcut-o?

– Nu știu, nu-mi amintesc.

– Stați liniștit, domnule conte! Regelui îi trebuie probe, nu vise!

Kurt Schiller vorbise apăsat, sigur de sine.

– Da, da…Ai și tu dreptate…Ce faceți cu resturile din ulciorul ăsta…? Honon, ce faceți cu băutura după aceea? Doar nu vă ospătați din ea?!

– Eu nu, nu știu Alfred dacă…

– Ajunge! Destul!

– De ce îl ții prizonier pe Ipsilanti, conte Grau? Cum a ajuns aici?

– Păi, regele face parte din Sfânta Alianță. Trebuie să închidă orice revoluționar, din orice parte a lumii.

– Chiar dacă revolta a pornit împotriva Imperiului Otoman? Nu vă bucurați că vă lovea dușmanul de moarte? Și apoi, de mine ați uitat? Am luptat în patru revoluții, nu în una!

– Ești prea mic, Toadere, prea mic…Nu își bate nimeni capul cu tine…

– Oi fi! Și, totuși, cum de a ajuns Alexandru aici?

– Astea nu sunt secrete pe care să le aflați voi. N-ai decât să călătorești în vis și să afli.

Grau se adresă apoi profesorilor:

– Ce facem acum? Cum găsim vinovații?

– Eu nu cred, domnule conte, că au ajuns să vorbească cu regele în timpul viselor…

– Măcar dacă ne-ați fi adus niște paturi aici, să nu ne chinuim pe scaunele astea tari.

– Taci! Nu avem de unde ști, Kurt, nu avem de unde ști! Poate că ar fi mai bine să oprim experimentul ăsta periculos. Ar fi păcat ca o lucrare atât de bine elaborată…Și, în definitive, ce mai vrem să vedem? Dacă mai pot iubi? Mai contează?

– Contează, domnule conte, contează! Pentru că așa a zis Lord Byron…

– Lasă-mă și cu englezoiul ăla! L-a apucat dragostea pentru greci!

– Păi tocmai asta e, de ce luptă de partea lor, când poate sta liniștit la conacul lui din Anglia?! Pentru că poate iubi. Iubește nu numai femeile, dar și libertatea. Își iubește țara, iubește oamenii…

– Și ce vreți să ne mai faceți? Pe cine vreți să mai aduceți sub masa aia? Nu vi-e teamă că dacă știm totul dinainte nu vă mai iese acest experiment macabru?

Schiller și Grau schimbară iute o privire.

– Nicidecum, interveni Horst Baumgarten. Concluziile se bazează inclusiv pe reacțiile la evenimentele anticipate. Deci, stimați domni, aflați că…

– Destul, Horst! i-o tăie Grau. Cred că băutura ți-a luat mințile deja. Pentru etapa aceasta nu trebuie să știe mai mult.

– Oricum nu mai sunt sub control dacă au ajuns să știe că Ipsilanti e în beci. Îl putem chema la cină, poate ne va delecta cu povești eroice. Și, desigur, va mânca o friptură bună de iepure.

– Of, haidem la o scurtă plimbare prin împrejurimi, mă doare capul! Sau…ce-ar fi să organizăm o mică partidă de vânătoare?

– Da, bună idee, ne-am mai destinde.

– Vreau și eu! zise Toader. Promit să nu fug.

– În niciun caz! Sau…Cum facem?

– Domnule conte, nu trebuie ca situația să scape de sub control. Tocmai au survenit modificări neașteptate. Cred că trebuie să vedem dacă valahul nu minte. Ar fi putut afla de Ipsilanti de la cineva din castel. Trebuie interogați în primul rând paznicii. Dacă chiar îi poate călători spiritul așa cum zice, știe și unde e Ruxandra. Lucru pe care, în treacăt fie vorba, nu-l știu nici eu.

– Adevărat, Kurt, adevărat…Ei, și dacă știe unde e Ruxandra, n-are decât s-o scoată de acolo. Porumbei călători nu avem pe aici, așa că…Nu mai iese nimeni dintre ziduri două zile până terminăm totul. După aia…mai vedem!

Pornind spre ieșire, contele dădu cu ochii de Frida.

– Și n-ai decât să joci șah cu Frida și diseară, domnule zugrav. Am impresia că-i place.

– În niciun caz, domnule conte! Nu vreau eu! Mă bate, ce pot să fac…Și nu vreau să mai suport încercările, ca să le zic așa, ale acestui…acestui…

Reuși chiar să se înnece.

– Bine, bine…La vânătoare nu mergeți cu noi, domnilor pictori. Dublăm paza, dar vă puteți plimba pe unde vreți. Înafară de…mă rog, înțelegeți! Nu mai prânzim împreună, în schimb vom cina.

Peste o jumătate de oră, pe poarta castelului ieșea Grau, în fruntea unui grup de vânători îmbrăcați în jachete roșii. Printre picioarele cailor fugeau o grămadă de câini albi cu pete cafenii și negre, lătrând zgomotos. La coadă călăreau profesorii Schiller și Baumgarten, în hainele lor de oraș.

Când s-au întors, pe la asfințitul soarelui, de șeile gonacilor atârnau patru iepuri, ba chiar și un căprior jupuit și tranșat. Pe cizmele lustruite ale contelui nu se putea găsi pic de murdărie.

– Într-un sfert de oră să fie gata masa. Aduceți ce-i gata pregătit. Și să vină și pictorii!

Un pic mai târziu erau adunați toți în fața unor pahare cu Riesling, așezate pe o măsuță joasă. Alături, masa mare era aranjată de două cameriste.

– Aducem și aperitive, domnule conte?

– Da, aduceți, aduceți ce vreți…Ia ascultați aici, domnilor! Aerul curat de munte ne-a limpezit gândurile. Reanalizând rezultatele, am hotărât că Milek este deja apt pentru a fi primit în organizația noastră. Știm totul despre tine, Milek. Milek Adamczyk. Știm că ai venit în Iași acum cinci ani, deoarece în Varșovia erai urmărit de oamenii țarului. Știm de organizație, știm de rivalitatea ta cu Mularczyk.

Grau se opri câteva clipe, savurând efectul vorbelor sale. Toți trei pictorii holbaseră niște ochi cât cepele. Primul care se dezmetici fu Milek:

– Cum…cum adică?

– Cum adică ce?!

– Cum adică să mă primiți în organizație?!

– Păi nu numai că mâine nu mai trebuie să participi la jocul nostru cu animale, dar vei putea pleca spre Varșovia. Însoțit de profesorul Schiller, bineînțeles. Care va avea, printre altele, câteva bilete de bancă deosebit de valoroase. Veți dispune, în sfârșit, de banii cu care să obțineți independența Ducatului Varșoviei, așa cum l-a trasat Napoleon pe hartă.

– Condiția este, însă…, interveni Toader.

– Toader Ispas, dacă nu taci, te omor cu mâna mea! țipă Grau, izbind cu palma în masă pentru a-și întări spusele.

– Spune-i tot conte, așa e cinstit doar. Condiția este ca în seara asta, după ce se va ospăta cu delicioasa friptură de iepure, asta așa, ca să mai ia puțin din frica animalului, să întocmească o listă cu toți naționaliștii polonezi pe care-i cunoaște, toți membrii organizației cu care a avut de-a face sau de care doar a auzit. Vor fi eliminați pe rând, în frunte cu Mularczyk, și înlocuiți de oameni cu mințile schimbate, care să-ți ducă la îndeplinire planurile pe care le ai cu poporul polonez. Ce spuneai că le menești popoarelor de la răsărit? Bineînțeles că eliminând atâți revoluționari, vei câștiga un prestigiu deosebit în fața Sfintei Alianțe. Iar cu ce va rămâne din polonezi, poate iese de un război sângeros, de câteva sute de ani.

– Omul ăsta are febră, spuse Horst Baumgarten privind spre polonez. Revino-ți, omule!

– Deci…, Milek?!

– Milek, lasă deoparte și ura față de mine, și toate celelalte! Gândește-te, dacă mai ai minte!

Grau făcu semn unui valet:

– Condu-l te rog pe domnul Ispas în camera lui. Și stai de pază. În seara asta te culci mai devreme, Toadere, nu mai ai nicio distracție.

– Și cu mine ce planuri ai? Dar cu Azat?

– Mie n-are nimeni ce să-mi facă. Eu mi-am văzut de treburile mele toată viața, vorbi tătarul.

O mână înmănușată în alb se așeză pe umărul lui Toader.

– Bine, bine, vin…asta doar pentru că nu suport situațiile penibile!

În drum spre ușă mai privi o data chipul roșu ca focul al lui Milek. Oare avea să triumfe rațiunea? Asta în caz că mai putea raționa…

Ajuns în cameră se uită la ceas. Zece fără un sfert. Prea devreme să se culce. Își aprinse pipa. Deci Grau avea un plan cu fiecare dintre ei. Oare ce trecut are Azat? Din ce stepă bântuită de vânturi provenea, de fapt? Nu știa nimic despre el, nimeni nu știa, de fapt. Ce să facă noaptea asta, să mai hălăduiască cu Honon în lumea viselor? Poate că nici indianul nu era chiar atât de încredere pe cât voia să pară. Ceva, totuși, ar putea încerca…Desfăcu plasa capcanei de vise, se întinse în pat, și stătu așa, liniștit, până îl luă somnul. Ca și în nopțile precedente, Honon îl aștepta. De data aceasta avea o coroană din pene de vultur.

– Baumgarten încă nu s-a culcat. Vino să vezi, stau toți în sufragerie și discută.

Într-o clipă au fost acolo. Polonezul nu zicea nimic, dealtfel Toader nu putea auzi, parcă ar fi avut urechile înfundate cu câlți. Simțurile nu i se limpezeau decât atunci când vorbea Honon.

– De ce ți-ai pus penele alea?

– Așa îmi place, să-mi amintesc de vremurile bune.

– Tu poți auzi ce vorbesc?

– Eu da.

– Și?!

– Acum îi cer lui Azat să înceapă o revoltă în Rusia, să fie în fruntea tătarilor, în special al celor din Crimeea.

Grau se ridică furios de pe scaun. Buzele contelui se mișcau, dar Toader nu auzea ce spune. Parcă îi răsuna însă în urechi mugetul unor valuri.

– Ce spune diavolul?

– Le reproșează lui Schiller și lui Baumgarten că nu și-au făcut treaba cum trebuie. Că tătarul nu era pregătit, de asta nu vrea. Că dacă nu distinge bine verdele de albastru, de asta nici nu vede, ca și polonezul, posibilitatea ca viața lui să aibă acest curs. Iar Baumgarten zice că astea sunt prostii, că pur și simplu tătarul nu vrea, și gata.

Toader se găsi dintr-o dată la bordul unei corăbii ce arbora un pavilion cu însemnele Eteriei. Craniul așezat pe două oase încrucișate. Însemnele Eteriei?! La cârmă erau doi copii, Alexandru Ipsilanti și fratele său, Dumitru, așa cum arătau cu douăzeci de ani în urmă. Alexandru era brunet, Dumitru mai blond. Alexandru începu să crească, iar părul să îi cadă, dezgolindu-i fruntea. Dumitru rămase tot copil.

– Știi unde este fratele meu acum? În Grecia, în Moreea. Îi va învinge pe turci.  Chiar nu te simți vinovat față de mine? De ce nu ai rămas cu mine până la capăt?

– Alexandre, ai greșit! Nu trebuia să-l iei prizonier pe Tudor din Vladimiri!

– Dar nu l-am luat eu, pandurii lui mi l-au dat legat. Nu mai…

– Da, știu, nu mai suportau severitatea cu care se purta. Că a ordonat să fie spânzurat un căpitan care nu și-a asumat responsabilitatea pentru comportamentul oamenilor săi. Dar nu era treaba ta să te amesteci.

Conacul Goleștilor, cel cu ziduri portocalii, luă locul scaunelor din lemn sculptat al sufrageriei lui Grau.

– Nu l-am ucis eu!

– L-au ucis oamenii tăi!

– A trădat Eteria!

– Nici nu a făcut parte din ea! Și voi, tu și fratele tău, sunteți greci sau români?!

– Ce importanță are?

– Are, pentru că s-ar putea ca Eteria să fi fost finanțată și cu banii strânși de domnitorii din Fanar și de boierii greci pe spatele țăranilor români.

– Nu contează, atât timp cât scopul este nobil!

– Ba contează, Alexandre, pentru că în acest caz a avut dreptate Tudor când a spus că pentru Țara Românească boierii ticăloși reprezintă un pericol mai mare decât otomanii. Și când v-a cerut să treceți Dunărea, să nu se poarte războiul pe pământ românesc.

Trupul lui Alexandru Ipsilanti începu să se desfacă în fuioare.

– Și nu-ți dai seama că toate astea le-a făcut Grau? Să zicem că Grecia își va dobândi până la urmă libertatea…Crezi că nu vor mai muri greci?!

Dar nu mai avea cui vorbi, Ipsilanti dispăruse. Se întoarse spre Honon, care stătea lângă un foc, alături de doi băiețandri, frigând niște pești înfipți în țepușe.

– Ce faci?! Haidem înapoi!

Dar era întuneric.

– Ce a mai zis Grau?

– A zis că se vor lămuri lucrurile mâine, când se va vedea cine și cât mai poate iubi.

CV literar: