Lidia Lazu – „Zile la marginea zării” (lansare Bookfest 2024)

Duminică, 2 iunie 2024, la standul E-Literatura a fost lansată o nouă carte a poetei Lidia Lazu – Zile la marginea zării. Titlul conține o frumoasă și sugestivă aliterație care anticipează universul liric propus. Lidia Lazu este, după fiecare nou volum de poezie, deținătoarea unei combustii transformatoare, demonstrând aceeași energie ca la debut. Lidia Lazu este, în afară de o poetă cu operă, o prezență autentică, fiind în spațiul public un promotor cultural, în calitate de recitatoare sau moderatoare de emisiuni online, de pildă pe saitul publive, împreună cu actorul Petre Moraru, unde „joacă” teatru scurt.

Poeta Lidia Lazu a debutat cu mult succes în 1995, având ulterior o ritmicitate a lansărilor de carte de 2-3 ani. Lidia Lazu nu a pășit în literatură cu o miză a posteritățîi, ci pentru a se exprima plenar, pentru a căuta ceva și pentru a accede spre sensul său tainic. Așa cum se vede și pe coperta volumului Zile la marginea zării, ne aflăm în fața unei adevărate ipostazieri sau observații imediate, în fața naturii și memoriei. Avem un volum retrospectiv, în care alternează atât memoria originilor, cu preponderență satul, cât și memoria prezentă a parcului, apei și ascensiunilor în natură. În cele 129 de poeme temele sunt variate și, desigur, pentru cititorul de azi un astfel de volum de poezie poate fi o provocare pentru atenție și sensibilitate.

Aparent antologie, și de fapt un jurnal poetizat, Zile la marginea zării începe din 18 august 2020 și se termină în 28 decembrie 2023. Lidia Lazu are, iată, puterea să scoată în anii pandemiei toate resursele interioare pentru a supraviețui apocalipsei media. Ea își folosește arsenalul poetic în acest jurnal, în care este și observator al propriilor rememorări din copilărie, dar și observatoare a naturii (sale) înconjurătoare. Numai dacă facem un exercițiu de imaginație preluând titlurile poeziilor, putem noi înșine să creăm o lungă poezie, un adevărat poem vast, o epopee. Lidia Lazu lansează astfel în fiecare din poemele sale un fel de spectacol liric, deloc forțat, cu o intensitate puțin perceptibilă în scris. Titlurile poemelor sunt începuturi de vers care nu impun tema reflecției, ci un flux continuu în toată starea poetică, unde semnele de punctuație sunt expulzate complet, până la dispariție.

De la prima poezie până la cea din urmă fiecare lector/cititor își poate alege poezia preferată, identificându-se cu universul Lidiei Lazu: bine ponderat sub aspect liric, fără abundeța figurilor de stil din volumele de poezie cu stiluri superficiale. Ceea ce impresionează la acest volum, precum și la cele scrise anterior, este lipsa unei auto-oglindiri în exces, pentru că poeta nu se adulează sau se îndrăgoseste de propriul chip. Lidia Lazu trăiește clipa și se bucură de „chipul” naturii, iar poezia sa este o filă de jurnal, de memorialistică în versuri clare, bine rotunjite sub efectul receptării. Luna, soarele, apa sunt elemente care îi dau forța existențială, acum și atunci, chiar și în acei ani, în intervalul 2020-2022, când limitarea socializării era preponderentă, chiar impusă. Cele mai multe poeme sunt din anul 2021 al „sirenelor”:

(…) ne rugăm cu multă ardoare / și ne străduim / să credem că vom fi / auziți-iertați-ajutați / chiar dacă n-o merităm / Defel. (Sirenele se-ncurcă între ele)

Zile la marginea zării este și un volum despre un altfel de romantism, o reîntoarcere la anumite valori uitate, pe care astăzi le găsim în ziare prăfuite sau în cărți cu filele îngălbenite. Persoana Lidiei Lazu, la fel ca și extensia sa poetizată, este lumină, o energie intrinsecă, conținută. De pildă, natura este o haină pe care o ia cu sine, cu care se îmbracă pentru a trăi mai departe. Solaritatea poetei este marca acestui volum care nu sufocă, ci deschide uși spre stări interioare. Din acest corpus poetic se impune și o notă critică: evitarea prezenței a 2-3 poeme care ies din starea poetică, ajungând într-un fel de prozaic nervos, prea visceral. Poate că n-ar trebui să fie prezente alături de celelalte poeme care conservă senzația generala de transă.  Sau poate că așa e și în viață, Lidia Lazu propunând, voit sau nu, ruperea de visare și reintrarea în realitate.

De obicei, poeții, pentru a li se crea socluri de ceară sau de nisip, sunt circumscriși altor poeți de referință, pentru a putea fi validați literar. Eu cred, în sens contrar, că Lidia Lazu nu este o poetă de asociat cu alți poeți sau curente literare. Nefiind individualistă, ea are propria stea, are propriul drum, propriul cerc și propria aură. În concluzie, poeta este singulară în peisajul liric datorită acestui tonus de viață, îmbinat cu un lirism personal, autentic, mai puțin exploziv în metafore pentru critici și posteritate fugace.

Fiecare zi / se stinge mereu mai frumos / ca o nemaipomenită poveste / c-un sfârșit mângâios /cetățile norilor / se ridică ușor într-o ploaie / fierbinte de un mov strigător  / stăm pironiți / cu ochii în zare / până ce ultima undă / de rază tresare / pe o urmă de nor / și ispășiți /  condamnați parcă / pentru omori deosebit de grav / ne petrecem spre casă / cu capu-n pământ / de teama secerei din lună / care ne-ar putea trimite / fără măcar să bănuim / drept într-o galaxie / avidă după suflete rătăcite / pe care să le folosească / pe post de nucleu datător de viață / pe o altă planetă – / în soare (Adâncirea sfințită).