Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, VIII)

 

Trupul lui Alexandru Ipsilanti începu să se desfacă în fuioare.

– Și nu-ți dai seama că toate astea le-a făcut Grau? Să zicem că Grecia își va dobândi până la urmă libertatea…Crezi că nu vor mai muri greci?!

Dar nu mai avea cui vorbi, Ipsilanti dispăruse. Se întoarse spre Honon, care stătea lângă un foc, alături de doi băiețandri, frigând niște pești înfipți în țepușe.

– Ce faci?! Haidem înapoi!

Dar era întuneric.

– Ce a mai zis Grau?

– A zis că se vor lămuri lucrurile mâine, când se va vedea cine și cât mai poate iubi.

 

Capitolul 8. Graurul

 

– Vă place? M-am gândit să mai schimb câte ceva.

Ulciorul uriaș, cu robinet, nu mai era ținut de iepure și de măgar, ci de Krista, îmbrăcată cu o rochie simplă, grena, pe cap cu o bonetă albă, împreună cu un diavol ce avea un cap de bătrân făcut din mucava lipit pe pântece, și un altul pe șold. Amestecau pe rând, în mojar, licoarea dătătoare de vise. Paznicii nu mai erau în livrele și peruci, ci erau costumați și ei în draci, măștile cu dinți rânjiți înclinându-se cu politețe la intrarea lui Grau. De această dată nu mai aveau pistoale și halebarde, ci fiecare ținea câte un scut și o ghioagă mare.

– Îți recunoști maestrul? Ce o fi fost în capul lui Albertus, nu știu…

– Nici eu nu știu, doar nu trăiai pe vremea aia. Sau, mai știi?! Dar unde este Frida?

– Aha! Ia uite-l! V-am zis eu că ăsta e îndrăgostit de Moarte! Nu te teme, jupâne, că e bine…Nu ucid eu oameni nevinovați. Sau…?

– Dar tu, Milek, ce faci aici?! Nu ai plecat?

– Nu.

– Ai renunțat la…

– Nu știu.

– Cum adică nu știi?!

– Vreau să văd prin ochii graurului. Așa, doar de curiozitate.

Abia atunci Toader observă colivia. Parcă graurul îi remarcă atenția, deoarece plescăi rapid din ciocul lung și concomitent un fluierat meodios îi ieși din gât.

– Ești în stare să ucizi o asemenea ființă dumnezeiască, Grau?

– Vai, dar în Sardinia se fac niște mâncăruri…Am prins și noi câțiva…Să vedem dacă le reușește fetelor rețeta, e prima oară când o fac.

– Pentru ce l-au arestat austriecii pe Ipsilanti? El a fugit în Transilvania ca să scape de turci. Eu știu că Sfânta Alianță este între Prusia, Rusia, și habsburgi. Iar otomanii sunt dușmanii lor dintotdeauna. Atunci, pentru ce?

– Nu știu, întreabă-i pe ei. Eu susțin revoluțiile din toată lumea. Dacă popoarele nu se vor răscula, vor avea soarta pe care v-am arătat-o la primele noastre întâlniri.

– Milek, tu nu vezi că ce spune este în totală contradicție cu…

– Toader Ispas, dacă vrei să vezi prin ochii Graurului, fă bine și taci! Să știi că este o mare favoare, o mare favoare pe care v-o fac tuturora…

– Ție ce ți-a cerut Azat? Tu cum trebuie să-ți vinzi sufletul?

Tătarul se duse, fără un cuvânt, la Krista, care îi umplu cupa cu licoarea tulbure.

– Și tu?! Milek, chiar nu-ți dai seama că dacă faci asta îți trădezi țara?

– Încă nu am hotărât nimic. Dar, indiferent ce voi face, nu vreau sfaturi de la tine, Toader Ispas!

Toader dădu din umeri și bău cupa până la fund. Amarul trebuie…dar noua lume nu era deloc amară! Era o lume colorată, cu mii de nuanțe pe care le vedea pentru prima dată, alături de cele deja cunoscute. Astfel, modesta soțioară a graurului, cu penajul ei brun văzut la umbra coroanelor copacilor, se transforma într-o superbă pasăre a paradisului la lumina soarelui. Erau culori pe care nu avea cuvinte să le denumească, nici vopsele să le poată picta. Sau vopsele, poate…, dar ar fi trebuit să vadă prin ochii graurului tot restul vieții. Să le poată căuta, minerale, plante, să le poată amesteca, până când va obține toate aceste culori nemaivăzute. Deci de aceea iubesc atât de mult viața păsările cântătoare. Acesta este motivul pentru care cântă chiar și noaptea, primăvara, vara, toamna, ba unele chiar și iarna! Fericit ca un copil, privea copacii, cerul, iarba, munții, își amintea fețele celor dragi…Mai ales roșul se preschimba într-o culoare nemaivăzută la lumina soarelui, părul roșu al Fridei, când ieșise în curte, în ziua duelului…Și albastrul ochilor ei, care se schimbase, prin ochii graurului, într-o culoare neștiută până acum, nedenumită. Își aminti cocardele tricolore pe care le împărțise Horia oștenilor săi. Cum le spusese că galben și albastru sunt de la munteni iar roșu și albastru de la moldoveni. Lor, ardelenilor, soarta avea să le hărăzească doar culoarea albastră. Dar atunci, în acea zi însorită, tricolorul cocardelor se schimbă sub razele soarelui în culori nemaivăzute. Trei culori pe care ar vrea să nu le uite niciodată. Dar poate că…Ar rămâne în lumea aceasta tot restul vieții, dar avea atâtea de rezolvat în cea a culorilor incomplete! Și poate că…Țipă ca să se trezească, și de astă dată Grau îl lăsă, nu porunci să fie adormit la loc. Pe jumătate buimac, se repezi la borcănelele cu vopsele.

– Vă rog să-mi aduceți hârtie și creion! Și să deschideți larg fereastra de la răsărit!

– Ce vrei să faci?!

– Să încerc să obțin culorile nemaivăzute, și să le dau și câte un nume. Poate, cu timpul, le voi putea vedea. Ah, vă rog să nu mai zică nimeni nimic, nu mă treziți de tot, încă le țin minte.

Amestecă iute roșu cu violet, albastru cu violet, verde cu violet, galben cu violet, apoi cu roșu…Trecu de la întuneric la lumina, de la lumină la întuneric, ținând în mână paleta de pe care picurau vopsele amestecate…

– Vezi, meștere, că murdărești parchetul, și nu tu îl speli!

– Taci, Krista! Taci, baba dracului! Încă le țin minte, încă le văd cu ochii minții! Ah, dar nu ies! Măcar ceva care să aducă cu…Dar nici atât! Mai dați-mi din licoarea aceea binecuvântată! Vreau înapoi în lumea graurului!

– Nu se mai poate, meștere Ispas! Încă o cupă te-ar aduce la mintea unui țânc. Sau a unui nebun.

– Dar mă doare, conte Grau, mă doare că nu le mai văd! Le văd încă cu ochii minții, așa cum ți-ai aminti dumneata de roșu, dar deschizând ochii nu l-ai mai vedea. Așa, ca maimuța aceea!

– Nu se poate!

– Te rog, Grau!

– Aaaaaaa…pardon?! Te rog, Grau?! Am trăit să aud și așa ceva?!

– Da! Te rog, Grau! Te rog, conte Grau, mâine mai dă-mi o cupă din licoarea binecuvântată!

– Mai discutăm mâine.

– Mai discutăm mâine? Cum adică?

– Ascultă, Toadere, cu tine am planuri mai mari decât cu Milek sau cu Azat.

– Atunci,…nu! Prefer să mor decât să iau parte la lucrările tale, blestematule! Nici tinerețea dacă mi-o dai înapoi, tot nu vreau!

– Sigur?

– Sigur!

– Iar începem să ne certăm. Hai mai bine începe și pictează ce ai visat! Uite că se trezesc și iezii ăștia doi! Ei, cum e lumea păsărilor cântătoare?

– Mai frumoasă, mult mai frumoasă ca a noastră! spuse Milek.

– Da, încuviință Azat.

– Apucați-vă și pictați!

– În ce culori? întrebă Toader. Cum să redăm asemenea minunății?

– Nu știu!

– Nici eu.

Toader se duse iar la geam, privind paleta pe care amestecase vopselele.

– Eu vă propun să încercăm să folosim culori cât mai apropiate. Voi cum ați visat? Roșul se preschimba în lumina soarelui în ceva ce aducea mai degrabă cu purpuriul?

– Da.

– Albastrul se prefăcea într-o culoare nemaivăzută, dar pe care am putea să o asemănăm cel mai bine cu movul?

– Da, cred că da, spuse Milek. Dar eu am văzut atâtea tonuri din această culoare nouă, încât mi-ar mai trebui…nici eu nu știu…să încerc nuanțe de mov.

– Iar verdele, continuă Toader, verdele, cu…Uite că pentru verde nu găsesc nicio asemănare. Voi cu ce ați compara această culoare dumnezeiască?

– Asta este, că mie nu mi s-a părut chiar atât de deosebită, zise Milek. Ba chiar aș spune că verdele închis al copacilor din părțile umbrite devenea un brun uscat în lumina soarelui, parcă ar fi fost pârjoliți.

– Da, așa și eu am fost dezamăgit. Am vrut să îmi amintesc de verdele ierburilor din stepă, așa cum arată la începutul primăverii, și îmi apărea un cenușiu stins, de parcă era o iarnă secetoasă și se uscase totul. Chiar m-am mirat că verdele nu a avut comportamentul celorlalte culori.

– Hai, apucați-vă și pictați! zise Grau, frecându-și mâinile. Hai, că Schiller nu-i aici să facă vreun comentariu de-al lui tâmpit!

Toader se uită lung la el, dar nu comentă. Ce să picteze? Nu trebuia să-și dezvăluie sufletul, mai ales acum. Ce ar fi putut vedea, prin ochii graurului? Ceva din amintirile lui…Sau mai bine să-l provoace? Ia să vedem, poate merge…Înmuie pensula în violet și începu să picteze, o dată în plus, castelul lui Grau. Și pe domnița Ruxandra, în tainița ei, cu capul în mâini, luminată de soarele care intra prin firida ferestrei. Părul ei blond devenea cenușiu în lumină, deși el nu așa văzuse galbenul nemaivăzut, cel din lumea culorilor complete.

– Deci știi unde e Ruxandra, valahule! Cum ai ajuns acolo? Prin mintea cât un grăunte a acestei păsări?

– Simt că nu e chiar cât un grăunte. Nu știu cum, dar sunt sigur…

– Nici n-are importanță acum! Acum contează ce se întâmplă în acest castel. Să vină Schiller! Ba nu, Baumgarten! Ba nu, amândoi! Iar minți, valahule, iar minți! Ce-ai zice de niște clești înroșiți, sau chiar de o roată cu tăișuri?

Fără să aștepte răspunsul, se uită la ce lucrase Azat.

– Stepa cu ierburi cenușii, ca un cojoc uitat în ger…Și cai mov, unde ai mai văzut tu cai mov?

– E culoarea nouă, caii aleargă în soare. În umbră ar fi murgi.

– Uite că aici i-ai făcut albaștri! De ce?

– Nici eu nu știu. Mi s-a părut că așa trebuie, mânjii ăștia erau cei mai iuți…

– Și aici ce e? Husarii ăștia…?

– Aici este armata lui Napoleon. Avansând spre Moscova, așa cum am văzut-o eu cu mai bine de zece ani în urmă.

– Cum, asta se cheamă iubire la tine?

– Eu nu știu dacă mai pot să simt iubire. Doar speranță.

– Ia spune, Azat: ai fi în stare să-l asasinezi pe țar?

– Da, dar cum să ajung lângă el?

– Ca aghiotant. Nu-ți va trebui decât o lună ca să avansezi acolo. Am relațiile mele.

– Ei bine, acum spun da!

– Azat, nu fă asta, băiatule!

– Tu nu știi, Toadere! Merită, ticălosul!

– Chiar dacă! Porunca lui Dumnezeu este să nu ucizi! Lasă-i lui răzbunarea! Răul nu face decât să atragă rău! Rușii îi vor extermina pe tătari și…

– Dacă vor putea! Să încheiem discuția. Am spus da, conte Grau.

– Bine! Ia să-l vedem pe Milek. Dar chiar îl vedem! În sfârșit te-ai reprezentat, domnișorule!

– Da, mi-am înfățișat făptura! Și nu sunt niște munți din țara mea, e o trecătoare de pe meleagurile tale, valahule. Cea prin care a fugit Ipsilanti în Transivania. Stați că-l fac acum. Așa, cu mantia aia fluturând, aplecat în șa, fugind mâncând pământul. L-am urmărit. Am și tras după el, dar nu l-am nimerit. Am văzut roșu înaintea ochilor când Azat mi-a povestit cum ne-a spus turme nemernice de sclavi. Nouă, celor care ne-am…

– Tu nu, Milek! Eu, poate…

– Ba și eu, Azat. Și eu mi-am distrus viața. Când am revenit în Iași, nici eu nu am mai primit nicio comandă, ca și tine. Toader a făcut excepție. Recepții, partide de vânătoare…Pot să știu și eu de ce, jupâne? De ce tu erai în continuare mentorul Ruxandrei, pe când noi ajunsesem muritori de foame?! De ce pe tine te recomanda Sturza drept eroul luptei antiotomane, pe când noi ne trezeam că râd copii pe stradă, zicându-ne că dacă nu plecăm îi cheamă pe oltenii lui Tudor?! De ce nu am mai fost primiți la conacul lui Sturza? Nu mai aveam valoare nici cât înainte, nu mai eram partide cât de cât acceptabile…De ce?! Și te mai miri că am zugrăvit brazii cu acele de același maro mohorât ca și trunchiurile? Tu cum ai făcut verdele în bătaia soarelui? Nici nu știi cum l-ai putea obține, atât l-ai văzut de splendid…Pe când eu așa am și văzut verdele în ziua aia, de culoarea trunchiurilor, chiar dacă strălucea soarele. Nu strălucea și pentru ochii mei! Și te mai miri că acum accept oferta lui Grau?!

Grau își țuguiase buzele, măsurând încăperea cu pași mari.

Milek își șterse cu dosul palmei, unde nu se murdărise cu vopsele, sudoarea de pe față.

– Niciodată lucrurile nu sunt corecte, legile se fac pentru unii favorizați, se întorc după cum se schimbă evenimentele…Iar tu faci parte dintre favorizați, domnule Ispas, pe când eu și Azat, nu! Sunt sigur că ai putut vedea culori mai frumoase decât noi. Care-i motivul, în cazul tău? Frăția aceea, nu? Când ai acceptat să faci parte din rândurile ei, nu ai făcut pact cu diavolul? De ce ne învinovățești pe noi, acum?! Cu ce ești mai bun ca Grau? Că ești mai sărac?

– Propun să ne mai vedem la prânz, domnule conte. Sau chiar la cină. Felicitări, ai reușit să distrugi de-a binelea mințile acestor oameni.

– Răspunde, Toader Ispas, de ce pe lumea asta unii oameni trebuie să aibă totul, iar alții nimic?!

– Nu putem discuta, Milek. Regret, dar nu se poate. Ne putem retrage, conte Grau?

– Stai, să văd ce fac cu voi acum…deci știți de Ruxandra, nu mai are niciun rost s-o țin acolo…Chiar că acum nu știu ce să fac…Duceți-i în odăile lor! Serviți-le prânzul acolo. Nu au voie să iasă. Vă aștept diseară la cină, domnilor! Dar ce faci, valahule?! Vrei să mai pictezi? Te înfățișezi, în sfârșit?

Toader se apucase iute să-și facă un autoportret. Se pictă așezat lângă Ruxandra, privind pe geam, spre zările împădurite. Nu avea timp să încerce să găsească culorile fermecate, și nici nu simțea că ar fi cazul. Pensula îl arătă așa cum era, nici mai tânăr, nici mai bătrân, nici mai frumos, nici mai urât.

– De ce?!

– Pentru că ochii pictați pot vedea mult mai departe decât cei materiali, conte Grau!

Cina era un adevărat ospăț regal. Nu numai platoul cu grauri fripți se găsea pe mijlocul mesei, ci și diferite feluri de pateuri și brânzeturi fine. În capul mesei, la loc de onoare, stătea Ruxandra.

– Haideți, intrați, domnilor! Curaj! Ce, nu vă era dor de Ruxandra? Sau aveți cumva emoții? Pentru că în seara aceasta va trebui să aleagă pe unul din voi trei. Eu, ca să fiu sincer, aș vrea și acum să fie Toader. Vreau să las și eu cuiva castelul și tot ce am semănat pe lumea asta. Băncile, afacerile, ideile…V-aș socoti copii mei. Și v-aș ivita să-mi faceți și un nepot.

Ruxandra se înroși și se uită fix la Toader. Privirea ei neagră părea acum albastră, probabil din cauza mulțimii de lumânări din candelabru, se gândi zugravul ardelean.

– Dar cum, din câte îmi dau seama, zugravul nostru este deosebit de încăpățânat, va trebui să alegi, domniță, între tătar și polonez. Sau mai bine zis voi alege eu, mâine. Ei s-au dovedit vrednici amândoi, au misiunile lor…Mai trebuie însă ca mâine să fie sacrificat un om, ar trebui a noua viață de parte bărbătească pentru ca lucrarea să se împlinească.

– Și, mă rog, în ce constă această lucrare?

– Ai fi ultimul căruia i-aș spune, Toadere! Să știi că m-ai dezamăgit foarte tare. Dar poate te mai gândești. Ai avea zilnic un pahar de licoare și un graur în colivie.

– Despre ce vorbiți? Vreau și eu!

– E periculos, domniță, e periculos! Dacă de fapt nu ai fost fericită niciodată, îți vei da seama de asta. Dacă nu poți, sau nu mai poți iubi, iarăși îți vei da seama. Uite, așa au pățit ei! Și acum nu mai trăiesc decât pentru răzbunare.

– Dacă s-ar putea altfel!

– Se poate, Milek, se poate. Dar trebuie să-mi promiteți că vă veți ține cuvântul până la capăt. Dacă chiar vreți să vedeți cum arată lumea prin ochii unui om fericit, mâine îl omorâm pe Toader. Întâi mă gândeam la Ipsilanti, dar acum nu mai are rost. Nu prea aveți voi ce învăța de la el. Așa că…Sau, dacă vrei, acceptă, Toadere să-mi fi succesor, pune-ți talentele în slujba mea, și…

– Și scap, da. Pot să mă mai gândesc până mâine, conte Grau?

– Păi, parcă nu. Parcă aș vrea să te hotărăști în seara asta, până la desert. Oricum, degeba ați mâncat graurii ăia, chicoti el uitându-se la Milek și la Azat. Au fost buni, măcar?

– Ai spus, conte Grau, că alegi mâine între ei. Presupun că va fi ales cel care va putea vedea cel mai bine prin ochii mei, nu?!

– Corect!

– De ce? Ca să ai un nepot înzestrat cu ura tatălui său, dar care să aibă și ceva din cunoașterea mea, nu?

– Da, și de data asta ești perspicace.

Toader începu să se joace cu tacâmurile. Printr-o mișcare iute, Azat întinse mâna și îi luă cuțitul.

– Așa, foarte bine. Oricum, la desert nu ne trebuie cuțit. Avem niște rodii foarte bune, vin gata desfăcute. Ai mâncat vreodată rodii, domniță Ruxandra?

– Ba bine că nu! N-aveți voi aici mărfuri ca în Iași!

– Ei bine, aleg acum…Dar stai puțin! Nu e mai bine să joc șah cu Moartea, ca în serile trecute? Dacă pierd, mă bagi mâine sub masa aia…

– Păi…nu prea! Nu încerca să fii șmecher!

– Ce-ai făcut cu Frida? Ai omorât-o?

– Nicidecum. Încurca lucrurile, așa că am dat dispoziție să stea azi în camera ei.

– Să vină aici, s-o văd întreagă, și accept!

Pe Grau îl pufni râsul și se uită la Ruxandra și la Azat.

– Prevăd un scandal amoros aici, dar voi avea grijă ca asta să nu se întâmple înainte de a mi se naște nepotul. Bine, aduceți-o pe Frida!

– Cum, Toadere, ai și avut timp să te culci cu femeia aia? întrebă Ruxandra înroșindu-se din nou. Și tu, om cu principii creștine, accepți să moară altul în locul tău?! Mi-a spus contele despre ce e vorba, dar chiar și așa…Dar dacă refuz eu? își întoarse privirea spre Grau.

Contele luă o cupă plină cu alune de pe masă și începu să mănânce cu poftă.

– Devine din ce în ce mai interesant. Dacă refuzi tu, domniță, îți va lua locul Frida. Oricum, se pare că Toadrer o preferă.

Acum obrajii Ruxandrei erau nu numai roșii, dar chiar acoperiți de un păienjeniș rubiniu de vase de sânge. Polonezul pălise, doar tătarul părea liniștit.

– Și vei pierde privilegiul să fii jupâneasa acestui castel. Orice ai spune, nu are tatăl tău așa ceva. Ba, ai mai și stăpâni lumea!

Frida intră, însoțită de valetul ce fusese trimis după ea. Purta o rochie simplă, verde, iar părul și-l împletise într-o coadă strânsă în coc.

– Mi-a spus Hans ceva…Deci să înțeleg că Toader acceptă să-ți moștenească răul doar dacă mă lași în viață!

– Nu sunt cuvintele mele! se apără valetul.

– Bine, bine…, bine, Hans, te cred.

Ochii Fridei se umplură de lacrimi.

– Nu-i nevoie, Toadere, șopti.

– Și se va însura cu această domniță din Valahia! adăugă Grau arătând spre Ruxandra.

– Renunțați, renunțați cu toții! aproape că strigă Frida. Martirii creștini au fost în stare să moară pentru Dumnezeu! Fiți și voi, aveți puțină demnitate! Chiar crezi că te vei putea bucura de tăvile astea de argint aurit, Ruxandra, dacă nu vei mai avea suflet? Dar tocmai asta e, că tu nu ai aproape deloc…Ce ți-a promis, Azat? Ce ți-a promis, Milek?

Se înnecă și începu să tușească. Grau profită de asta ca să spună:

– Ia uite la ea! Nu mă așteptam la așa personalitate! Înseamnă că tu l-oi fi chemat pe jude! Oricum, ai ieșit pe lista de suspecți. Ia să fii tu interogată mai amănunțit. Să vedem ce oameni are regele…

– Las-o în pace! Am spus că accept.

– Nu este nevoie, Toadere! Am spus că…

– Gata, suficient pentru azi! Și mâine e o zi! Deci, rămâne bătut în cuie: mâine dimineață priviți lumea prin ochii lui Ipsilanti. Gata, la culcare toată lumea!

Frida îi căută ochii lui Toader, dar acesta își feri privirea.

– Petrecem noaptea împreună, Toadere? întrebă Ruxandra. Doar ne putem considera soț și soție de acum.

– Iartă-mă, Ruxandra, dar nu! Întâi să văd ce se întâmplă mâine, dacă se ține de cuvânt, dacă…Cum mă voi schimba după ce voi privi lumea prin ochii lui Ipsilanti…Te-ai gândit, conte Grau, că asta poate să strice totul? Că dacă apucă să se amestece caracterul lui Alexandru…

– Da, da…Și asta-i drept! Vedem noi, mai vedem noi cum facem…Bine, Ruxandra, lasă-l, deocamdată…Ieșiți!

Toader constată cu satisfacție tulburarea lui Grau. Ajuns în cameră se grăbi să desfacă capcana pentru vise. Îi fu greu să adoarmă, dar până la urmă reuși.

– De ce nu ai fost azi cu mine, Honon? De ce erai acolo, costumat în diavolul acela cu cap pe burtă? Chiar nu ai putut găși niciun pretext să…

– Iartă-mă, Toadere! Adevărul e că nu am vrut să te însoțesc în vis, să văd lumea prin ochii graurului. Oamenii din poporul meu care au călătorit în lumea păsărilor cântătoare nu au vrut să se mai întoarcă. Așa cum probabil nu mai vrei nici tu acum.

Toader îi povesti cele petrecute după ce părăsise camera miracolelor.

– Și?! Așa-i că nu știi nici tu dacă faci asta ca mai câștigi timp, sau numai ca să mai capeți o cupă de elixir și să mai stai o oră în compania unei păsări cântătoare?

– Așa-i.

– A găsit pentru fiecare cum să vă înrobească. Ați căzut pe rând.

– Honon, eu îmi amintesc culorile cele neasemuite. Cred că le pot vedea chiar și în acest vis. Hai să ieșim din castel. Haidem la lumina soarelui!

– Unde?

– Unde vrei tu.

– La mine acasă! Este acolo un lac vrăjit…

– Îl văd! Pe mal sunt niște flori roșii. Iar soarele le transformă într-un roșu nemaivăzut! În depărtare sunt niște munți albaștri, cu vârfurile acoperite de zăpadă. Iar stâncile bătute de soare sunt de un albastru indescriptibil!

– Toate astea mi le-a luat Grau!

– Și verdele brazilor! În soare devine o culoare nemaivăzută!

– Le-aș fi putut vedea și eu!

– Lacul! În el se topesc toate…

 

CV literar: