Maximă sau sentință (fr. maxime, sentence, „opinie”, „idee strălucită”) – figură de stil care constă în a sublinia obiectul (ideea) printr-un enunț concis exprimând o reflecție profundă și generalizatoare asupra lui. M. are această funcție stilistică atunci când este solicitată de un context pe care ea-și propune să-l lumineze.
Paradox (< fr. {s}; gr. paradoxos „contrar opiniei comune” din para1- + gr. doxa „părere”) s. n. 1. Opinie (absurdă) contrară opiniei comune; afirmație, enunț ce contrazice cu mare efect unele idei și puncte de vedere recunoscute unanim.
Într-un mai vechi eseu, Gabriel Liiceanu sesiza o anumită ipocrizie a utopiei clasice, care nu are „numai orgoliul static al fiinţei desăvârşite, ci şi pe cel agresiv care este legat de expansiunea idealului în real”. Acesta pare să fie și punctul de pornire al noului volum din opera șurubariană: Maxime și paradoxuri (editura Ideea Eurpeană, 2024). Miza autorului este lupta contra falselor utopii și dictaturi, minciunii și amăgirii. Trăite sau proiectate, experiențele autorului se materializează în distrugerea Utopiei, în încercarea de a contamina conştiinţa maleabilă „a celor mulţi”, promiţându-le Binele ideal și ireal. Prezentul volum este, fără îndoială, un nou manual de înțelegere a adevăratelor contexte istorice în care maximele și paradoxurile co-există, suprapunându-se continuu la nivel individual și statal.
După exemplul Utopiei (1516) lui Morus – care presupune o structură, o „Cetate“, în care sunt realizate profunde transformări politice, economice, sociale și religioase etc. – regăsim în acest volum o anti-utopie, utopia inversă, deci utopia neagră sau distopia, care implică o nouă viziune (dacă nu și o analiză) critică asupra prezentului, respectiv asupra modernității care-și găsește refugiul în tehnologie, în pseudo-mituri și fakeuri (fama est). În mod paradoxal, în cărțile sale Mihai Surubaru apelează la istorie predând-o într-o formă accesibilă, ludică, comică, și, nu în ultima instanță, ironică. Nimic tezist sau ex-cathedra! Nu există în nicio pagină din arhitectura sa livrescă un punct de vedere apăsat din punct de vedere subiectiv. Asistăm, mai degrabă, la o abordare obiectivă a panoramei deșertăciunilor istorice, la momente și personalități de anvergură care domină scena, iar scriitorul reușește să le redea cu acuitate și obiectivitate, îmbinând cultura istorică cu „senzaționalismul strigonian”, faptele mari cu reportajul din viețile celor simpli.
De fapt, Mihai Surubaru introduce în opera sa o nouă metodă de analiză a istoriei prin ficțiune, o abordare a realităților social-politice contemporane și de proiectare într-o lume fantezistă, aparent inexistentă, care capătă în substratul său semnele îngrijorării și reflecției pentru o lume viitoare, prea credulă și lipsită de memoria faptelor extreme, inumane. Este, deci, o metodă subtilă – sui generis – de a folosi scriitura ca formă de cunoaștere și înțelegere antropolgică. Privirea lui Mihai Șurubaru este aidoma zeului Ianus, în două sensuri. Este, în primul rând, o privire retroscopică, a paardoxului, îndreptată cu ochii spre trecut, care încearcă să fixeze și să înfățișeze cele mai importante momente paradoxale din istorie. Avem, de asemenea, privirea din prezent unde maxima primează și este vehicul principal folosit ca semnal de alarmă, de atenționare permanentă asupra pericolelor repetării istoriei.
„Bieții muncitori, cântați odinioară în versuri și imortaliza în picturi și statui, au ajuns pe drumuri, trăind din ajutorul de șomaj și asistență socială! Unii mai curajoși au emigrat în Occidentul putred și își trăiesc visul de a munci fără să și gândească, precum niște culegători de sparanghel, stând câte zece ore aplecați de mijloc! Cam aici duce lipsa de gândire! Dar cei care i-au învățat aceste lozinci, care ne-au făcut de rușine în toată Europa, oare ce au ajuns? Ei au devenit capitaliști multimilionari, iar copiii lor învață la universități de renume din același Occident putred, ca să gândească, nu să muncească fără rost! Să nu facă ce zice popa, ci ce face popa!” (Noi muncim, nu gândim).
Cititorul „Maximelor și paradoxurilor” va reîntâlni la Mihai Surubaru acel „exces de memorie“ la nivelul evenimentelor și datelor istorice, pe care autorul le instrumentalizează cu scopul de a crea efectulpermanent al unui râsu’ – plânsu’ milenar, de a reconstitui amprentele autentice de la Facere până la clipele incerte ale prezentului. O victorie a la Pirus!, Ave, Caesar!, Zarurile au fost aruncate!, Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului! și altele de acest fel sunt ilustrate aici în contextul inițial și explicate la scala istoriei lumii. Multitudinea concluziilor șurubariene confirmă atât profunzimea cunoașterii termenilor, cât și capacitatea de a sintetiza secole de istorie în câteva pagini încărcate de semnificații perene și universal valabile.
„Omenirea, de-a lungul timpului, a sintetizat anumite situați sau stări, în câteva fraze ce păreau a reflecta adevărul. Numai că, adevărul fiind ca diamantul are multe fațete și depinde de unghiul din care privești. Când crezi că știi, poți numai să crezi că știi, când crezi că vezi, poți, de fapt, să vezi altceva decât subiectul de observație. Tot ce crezi că este, ori a fost, ori va fi, dar e prea târziu pentru tine.” (Epilog)
După fascinanta pentalogie strigoniană, ce merita reamintită – Arcanele Strigoniei (2019), Strigonia virală (2020), Strigonia proxima (2021), Strigonia imperialis (2022), Strigonia îndepărtată (2023) – neobositul artist și scriitor Mihai Surubaru ne îndeamnă acum să învățam lecțiile istoriei înainte să fie prea târziu, să le înțelegem și să ne păstrăm seninătatea până la capăt. De aceea, de citit obligatoriu, nu de loisir, Maximele și paradoxurile, cu acordul deplin al conștiinței de cititor!