Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, X)

Capitolul 10. Codex Architecturae et Mysteriorum

 

A trecut ceva vreme de când Toader și Ruxandra, străjuiți de soldații lui Haller, luaseră calea Moldovei. Pădurile din jurul castelului lui Grau erau iarăși acoperite de zăpadă. Era iarnă grea în Bavaria, regele Maximilian nu mai putea stăpâni corupția, iar contele, așa cum afirmase el însuși, era ostatic în propriul castel doar formal. O căruță trasă de un cal negru urca drumul străjuit de stânci turtite, ce semănau cu niște umeri ce căraseră prea multe poveri și acum cereau odihnă. Aproape de poarta castelului coborî un om înalt și ciolănos, dar atât de bătrân, încât cine îl vedea se mira cum de mai trăiește. Îl plăti pe căruțaș, apoi o porni prin troiene cu pași nesiguri. Căra un cufăr mic, strâns în cercuri de aramă. Unul din polițiștii bavarezi ce păzeau intrarea în castel se repezi să-l ajute.

– Mulțumesc, flăcăule! Iartă-mi germana stricată, dar sunt valah, valah din Hermestatt, cetatea Sibiului cum îi zicem noi. Vreau să fiu primit de conte, am bătut drum lung până aici.

– Dacă nu aveți arme în cufărul acela, sau otrăvuri, sau orice ar putea amenința siguranța țării…că așa avem ordin…dar poftiți domnule, poftiți, se grăbi străjerul să spună privind pletele albe, lungi și încâlcite ale bătrânului. Vă conduc eu, pe aici…

Ajuns pe coridorul înalt, cu plafon din care coborau policandre uriașe, Vlad Sălăgean își scoase tricornul negru, demodat, de husar, care nu îi apărase urechile de gerul năprasnic, dar îl făcea să se simtă mai sigur de sine.

– Domnul conte vă poate primi chiar acum, tocmai a isprăvit să dicteze niște scrisori și se plictisește.

Grau nu s-a deranjat să se ridice de pe sofa. Purta și el o îmbrăcăminte demodată, o redingotă din atlaz roz.

– Bună ziua, domnule…

– Vlad Sălăgean, sluga dumneavoastră! Sunt zugrav bisericesc, sau mai bine zis am fost, pentru că sunt prea bătrân acum.

– Mi-a spus flăcăul că veniți tocmai din Hermestatt. Frumos oraș, la concurență cu Viena! Dar cărui fapt îi datorez onoarea? Pentru ce ați bătut atâta cale la vârsta dumneavoastră? Câți ani aveți, o sută?

– Aproape. Optzecișicinci.

– Stați aici, lângă cămin, poate reușiți să vă încălziți. Deci…?

– Aveți dreptate, trebuie să mă grăbesc să vorbesc, îmi pot da duhul oricând. Am venit aici să-mi îngropați umbra sub zidurile castelului. Nu vă uitați așa la mine, nu sunt nebun. Toader Ispas m-a vizitat la Sibiu imediat ce a plecat de aici. De fapt a făcut asta când era în drum spre Iași, cu domnița aia, Ruxandra. Mi-a povestit totul. Despre culorile vrăjite, pe care el le poate vedea doar în vis. Culorile necunoscute omului, ce pot fi văzute doar de ochii păsărilor. Despre butelia de Leyda pe care o aveți în castel, domnule conte, care poate face omul să vadă aceste culori. Mașinăria construită de Lorenzo Bellini, discipolul lui Volta. Numai el, Toader, a putut vedea culorile, asta pentru că a fost fericit în viață. Ceilalți doi, tătarul și polonezul, Azat și Milek, nu. Dar nu poate picta în aceste culori, și nu le poate vedea decât în vis. Mi-a spus că ai băgat în mașinărie un graur și le-ai dat să bea o poțiune pentru a putea vedea culorile, o băutură care strică trupul și mintea, că Azat și Milek sunt deja cu mințile rătăcite, supuși voinței tale, pe lângă că nu au putut vedea culorile cele vrăjite. Mie Toader mi-a povestit toate astea pentru că ne cunoaștem de-o viață. Am luptat amândoi în războiul lui Horia, la 1784. A fost o rivalitate între noi, am ajuns dușmani de moarte, mi-a spart nasul și arcada cu lovituri de pumn…El m-a iertat primul, după zeci de ani, obsedat fiind de faptul că nu poate să ierte, și asta îl face să nu atingă perfecțiunea. L-am iertat și eu, sunt slab și oglindesc comportamentul celuilalt. Eu nu am avut nicio zi fericită în viață, nu aș avea nicio șansă să văd aceste culori. Probabil că a vrut să mă umilească, de aceea mi-a povestit totul. Dar am fost cuprins de un fel de febră, o curiozitate de nestăpânit. El a spus că nu va reveni niciodată în acest castel, că se duce pe moșia socrului său, boierul Sturdza, tatăl Ruxandrei, unde va fi păzit tot restul vieții de răzbunarea ta de către soldații bavarezi.

Grau începu să râdă și făcu un semn unui valet îmbrăcat în livrea, dar cu fața ascunsă de un cap de iepure din mucava. Omul se grăbi să îi umple un pahar cu vin.

– S-o creadă el! Pedeapsa mea îl poate ajunge oricând. Mă joc de el ca un motan cu un șoarece. Maximilian zboară de pe tron când vreau eu, și mâine! Soldații ăștia care mă păzesc îmi cerșesc deja protecția. Ce, ți s-a părut că cel care te-a adus la mine mă consideră prizonier? Bun, dar zi mai departe ce dorești de la mine! Deci știi de culori. Și?

– Întrebarea este de ce nu încerci chiar dumneata, conte Grau, să le vezi? Ți-e frică de efectele poțiunii? Ți-e frică să-ți petreci restul vieții tremurând din toate încheieturile? Nu ești atât de sigur că le vei putea vedea pentru că nici tu nu ai fost fericit niciodată?

Contele își strânse pumnii atât de tare încât pielea de deasupra oaselor se albi.

– Taci! Dacă ai venit să mă jignești…

– Spun un adevăr, domnule conte! Ai trecut de mult de vârsta la care încă mai puteai spera să-ți găsești dragostea vieții. O femeie care să te facă, după ce faci dragoste cu ea, să vezi brazii aceia – și arătă spre fereastra din cristal – într-o culoare nemaivăzută, la fel cum îi văd păsările cerului. Un amestec de verde și liliachiu, dar care nu dă griul mohorât ca atunci când aceste culori sunt amestecate pe paleta unui pictor, sau în mintea unui om care nu a fost fericit niciodată, și nici nu mai are cum și când fi, ci o culoare sublimă, ce nu poate fi comparată cu nimic, care să te facă să vrei să trăiești ziua aceea la nesfârșit…așa zice Toader!

– Termină cu valahul ăla ticălos!

– Da, să fii fericit ca păsările cerului, să vezi aceleași culori ca și ele…

– Termină cu Toader! El are această putere asupra noastră! A avut noroc, l-au iubit femeile, a fost fericit, de asta nici nu a îmbătrânit!

– Păi da, e doar cu douăzeci de ani mai tânăr ca mine, sau poate nici atât, ar trebui să fie un moșneag gârbov așa ca…ca…mă scuzați, domnule conte…

– Da, așa ca mine! În schimb el a rămas la vreo treizeci, hai, patruzeci de ani! Nu e vorba de nicio vrajă? Tu îl cunoști mai bine…

– Nu, din câte știu eu, nu. A fost odată, demult, o vrăjitoare din munții Bucovinei care l-a iubit, dar nu i-a fost ibovnică niciodată. Eu însumi am avut toată viața ca iubită o femeie care face vrăji, ea a rămas la fel, dar eu am îmbătrânit. Nu m-am putut bucura prea mult atunci când mă culcam cu o femeie, probabil pentru că am suferit prea mult. Doar satisfacția împlinirii cărnii te poate ține tânăr, nimic altceva, și de asta Toader s-a bucurat din plin. El a fost bărbat frumos, a izbutit în tot ce și-a propus, s-a bucurat de sănătate…ce mai, nu i-a zidit nimeni umbra!

– Așa o fi…dar de ce ai venit?

– Când mi-a povestit…e mult…sunt multe de spus despre viața mea. Am să scurtez cât pot. Mie mi-a fost îngropată umbra când eram copil. Niște meșteri zidari au făcut-o, puși de un ticălos care dorea răul familiei mele. Astfel că am suferit de dureri de cap și de ochi până la patruzeci de ani, când am reușit să aflu unde e funia cu care mi-a fost luată măsura umbrei. M-am însănătoșit chipurile, dar era deja prea târziu și să devin un pictor bun, și să-mi găsesc iubirea vieții, o femeie care să mă facă fericit. Vrăjitoarea ce mi-a fost ibovnică toată viața nu a făcut decât să mă secătuiască de puteri, doar atât…Nu am avut mare plăcere de la ea, precum ți-am spus deja. Am fost obsedat însă de misterul îngropării umbrei, așa că am făcut rost acum vreo zece ani de o carte rară, un manuscris care pare să aibă vreo mie de ani, se intitulează Codex Architecturae et Mysteriorum. Îl am aici, în cufăr, vă puteți uita la el. În carte se pomenește nu numai de îngropatul unei umbre la temelia unei case, dar și de culorile ce pot fi văzute doar de unele păsări. Nu graurul le vede pe cele mai frumoase, ci stăncuța. Am văzut o grămadă în drum spre castel. Sunt flămânde săracele, acum, iarna, le putem momi ușor cu o bucățică de carne.

– Spune mai departe! Mă interesează această carte, din una asemănătoare am aflat și eu tainele culorilor!

– În carte se spune că omul poate vedea aceste culori dacă ajunge să înțeleagă graiul păsărilor, sau dacă cântă la un instrument o muzică ce place acestora. Uitați aici, domnule conte, acești trei menestreli ce cântă la harpă acestor trei lebede!

– Sunt altfel de păsări, au ciocuri negre!

– Ce-or fi…iar aici acești bărbați au chip de pasăre.

– Nu aveau voie să picteze chipuri omenești, așa am auzit!

– Nu, aici e vorba de altceva, aici sunt niște oameni care puteau vedea culorile neștiute! Trebuie doar găsită muzica potrivită, domnule conte! Așa scrie aici. E latină veche, dar eu mai pot înțelege câte ceva. Zice așa: “îngroapă-ți umbra la temelia casei în care va răsuna cântec de harpă ce place păsărilor cerului și îți place și ție, și vei putea vedea culorile fericirii”.

– Eu știu dacă chiar așa scrie aici…voi verifica!

– Verificați, n-aveți decât! Eu am fost la Como, l-am găsit pe Alessandro Volta, asta pentru că mi-a zis Toader că i-ați pomenit numele. Locuiește în Imperiu, ca și mine, m-am adresat unui concetățean, am știut cum să-l iau. Nu el a făcut mașinăria pe care o aveți în castel, ci Lorenzo Bellini, discipolul său, așa-i?

– Da.

– L-am căutat și pe Bellini, am discutat cu el, i-am arătat cartea asta și lui…A fost de acord că merită încercat, că puterile mașinii ar fi amplificate de îngroparea umbrei și de o muzică care să se potrivească atât celui care vrea să vadă culorile, cât și păsării închise în mașină. A zis că nu este necesar să fie neapărat muzică de harpă. A studiat cartea cu interes, e pasionat de magie. A zis că va construi o mașinărie nouă, cu puteri sporite, că știe cum s-o facă. Și că să mai rămân o vreme la el, în Italia, până o termină. Dar eu sunt foarte bătrân, domnule conte, nu mai am timp…Cel căruia i se îngroapă umbra nu va mai trăi mult. Dar mie oricum nu-mi mai pasă, am zilele numărate! În schimb voi putea picta în culorile fermecate, pentru că în Codex Architecturae et Mysteriorum sunt date și formulele, și pigmenții pentru obținerea lor. Partea aceasta a fost scrisă de un alchimist, după cum se poate vedea aici…Voi putea, în sfârșit, să realizez niște opere valoroase, mi-a spus Toader că ești dornic să fie pictați pereții palatului. Și mai scrie ceva aici: că frescele pot prinde viață, că personajele își pot rosti povestea vieții, asta numai dacă sunt rostite niște formule magice…sunt aici…ba nu…

– M-ai amețit, nu am niciun motiv să cred elucubrațiile tale. Dar, dacă să zicem că ar fi adevărat, eu ce câștig de aici?

– Poate că efectul magiei va fi atât de puternic, conte Grau, încât vei putea vedea și tu culorile picturilor, sau măcar o parte din ele. Asta fără a fi nevoit să guști din băutura spurcată care le-ai oferit-o lui Toader și celorlalți doi. Și apoi, îi vei putea ucide și pe Țarul Rusiei, și pe Împăratul Franței, și pe cine vrei tu. Va fi suficient să-i inviți aici să vadă galeria de picturi, și le vei putea schimba mintea după plac. Vei putea porni orice revoluție, în orice parte a lumii. Vei putea schimba guverne după bunul plac.

– Hmmm…asta Toader ți-a povestit!

– Da.

– Mașina crează un magnetism special, care amplifică puterea minții animalului închis înăuntru. Admit că muzica s-ar putea adăuga, ar putea amplifica efectul. Hai, să zic că s-ar putea fabrica și vopsele speciale. Dar cum ar putea prinde viață picturile?

– Este explicat pe îndelete în această carte. Îngroparea umbrei duce la eliberarea unor energii mari în lumea materială, care o pot chiar schimba, astfel încât pictorul lipsit de umbră poate crea opere în care dispare granița cu lumea de dincolo. Ochii care și-au pierdut umbra pot înțelege mai mult, picturile le pot vorbi nu prin cuvinte, ci prin culori. Eu voi înțelege deci mai mult decât tine, conte Grau, din ce vor dori picturile să ne transmită. Muzica va ușura comunicarea cu picturile, dar și aici, depinde ce fel de muzică se va cânta. Vei putea și dumneata asculta ce au de spus personajele pictate, sau oricine altcineva, dar trebuie o muzică potrivită fiecăruia. Toader mi-a povestit că organizați serate, audiții muzicale, că…

– Acum nu. Sunt, chipurile, prizonier în propriul castel. Dar asta se va schimba curând, poate începând chiar de mâine. Drept să-ți spun, domnule Sălăgean, sunt curios și eu ce ar putea ieși de aici. Am auzit de legendele cu îngropatul umbrei. Pe mine nu mă costă nimic să pun un muncitor să arunce câteva lopeți de pământ peste umbra ta…Cum vrei să procedezi?

– Aduceți chiar acum muncitorii, domnule conte! Să-mi măsoare umbra cu o sfoară, la apusul soarelui, când se întinde peste trei trepte. Trei luni mai vreau să trăiesc, nu mai mult. Mă dor oasele mult prea tare, mă apasă prea mult atâția ani nefericiți! Poate că și acum ar fi bine, a trecut de prânz și sunt cele mai scurte zile din an! Apoi să îngroape sfoara sub aripa castelului în care se găsește mașinăria lui Bellini. E lângă niște pereți ce pot fi pictați?

– Nu chiar…adică, da, dar sunt mâzgăliturile lui Toader Ispas acolo, și ale neisprăviților ălorlalți doi! Voi aduce mașina chiar în salonul cel mai mare, ai cărui pereți îi vei picta…cu ce, domnule Sălăgean? Ce vrei să faci acolo? Cred că m-am prostit la bătrânețe de mă iau după mintea ta, dar, nu știu de ce, povestea mă interesează. Și ce păsări vrei să-ți aduc?

– Două stăncuțe, un bărbătuș și o femeiușcă. Deocamdată nu vă spun ce voi picta, pentru că nu m-am hotărât, nu știu nici eu prea bine.

– Voi trimite vânătorii cu plase. Dar de ce un bărbătuș și o femeiușcă?

– Ca și noi, oamenii, păsările văd lumea diferit dacă sunt de parte bărbătească ori femeiască. La noi bărbatul vede mai intens culoarea albastră, iar femeia roșul și verdele. Trebuie să fie și la păsări o diferență, doar tot Dumnezeu le-a făcut și pe ele. Iar eu vreau să văd toate culorile minunate, cu aceeași intensitate!

– Ești nebun, Vlad Sălăgean, dar un nebun interesant. Mie-mi plac provocările, așa că am să-ți fac pe voie. Deocamdată hai să mănânci ceva!

– Nu încă, să nu fie prea târziu. Măsoară-mi umbra mai întâi, sunt treptele de la capela aceea pe care am văzut-o în curte. Am să vă rog să mă înmormântați acolo, domnule conte.

– Cum, nu vrei în pământul tău natal?

– Nu, nu am avut niciodată pe nimeni.

– Dar femeia de care ziceai, vrăjitoarea?

– Nici nu sunt sigur dacă există.

Grau îl privi o clipă pe sub sprâncenele ridicate, apoi sună dintr-un clopoțel. Aproape imediat se înfățișară doi valeți, dintre care unul avea o glugă ce închipuia un cap de câine, iar celălalt purta un chip de măgar cu urechi lungi de mucava.

– Aveți grijă de acest domn din Transilvania. Faceți tot ce vă cere, îndepliniți-i poruncile. După ce terminați, duceți-l la bucătărie și aveți grijă să fie bine ospătat. Să nu-i dați mâncare de ieri, că vă scurtez de capete, ați auzit? Apoi îl duceți într-o odaie de oaspeți, cea de lângă polonez, să zicem. Te aștept diseară la cină, domnule Sălăgean. Să pregătești o listă cu ce substanțe chimice ai nevoie. Avem o fabrică de vopsele aici, în Bavaria, chiar aproape de castel. Nu mai suntem pe vremea alchimiștilor. Sau, mă rog, ce pigmenți, ce pietre, ce ierburi…

Bătrânul făcu o reverență adâncă, mai să se împiedice în poalele sumanului cafeniu. Cu un gest smucit le arăta celor doi valeți ieșirea. Grau rămase câteva minute răsfoind cu interes cartea cu foi subțiri, din piele de miel nenăscut. Apoi se duse la o pâlnie mică ce ieșea din perete, lângă rama sculptată a unui tablou, astfel încât nu putea fi observată decât dacă cineva privea cu mare atenție într-acolo, și spuse cu glas destul de strident:

– Honon, ai ascultat tot?

– Da, stăpâne!

– Vino până aici!

Indianul se înfățișă peste puțin timp. După cum îi poruncise Grau cu câteva zile în urmă, purta un fel de coif cu urechi lungi lipite una de alta și îndreptate în sus, la care dacă te uitai atent îți dădeai seama că erau de fapt labele unui lup. Botul plin de colți ai fiarei închipuia un fel de cozoroc. Era coiful lui de vraci, pe care-l purtase la ceremoniile misterioase din pădurile de peste ocean.

– Ce părere ai? Ce-i cu bătrânul ăsta? E nebun de legat?

– Nicidecum! Poporul meu crede că umbra unui om e o parte a sufletului lui. Vrea să scape de partea sufletului care nu-i place. Toată viața a fost nefericit și nemulțumit de el. Chiar dacă va muri în curând, pentru că nu poți trăi doar cu jumătate de suflet, tot așa cum nu poți trăi numai cu jumătate de trup, vrea ca în scurtul timp care i-a mai rămas să fie altul, să se simtă așa cum nu s-a simțit niciodată.

– Dar nu știu dacă ei, valahii, cred așa ceva.

– Asta nu am nici eu de unde să știu, dar astfel se va întâmpla. Este o parte din adevărul conținut în cartea aceea pe care o țineți în mână, domnule conte, și pe care am să vă rog să mi-o împrumutați, pentru că vreau să o citesc și eu.

– Ține-o! Văd că sorbi cu aviditate tot ce numim noi cultură, sălbaticule!

– Marele Spirit mă apără pe acest tărâm îndepărtat și îmi sporește ascuțimea minții!

– Atunci te rog să buchisești bine ce e acolo, și să-l supraveghem ce face, să vedem ce îi iese, și cum putem folosi toate astea pentru scopurile noastre!

– Scopurile domniei tale, conte Grau, nu și ale mele. Dacă fac și asta, îmi dai drumul? Mă pot, în sfârșit, întoarce acasă, la tribul meu?

– Da, Honon, te vei putea întoarce acasă. Dar…spune-mi, tu nu ești curios să vezi acele culori vrăjite?

– Ba da, când Toader a putut să le vadă, eu nu am putut, asta pentru că am suferit atât de mult în viață din cauza omului alb, din cauza uciderii alor mei…Aș vrea să le văd, mai ales că bătrânul vrea două stăncuțe…Știți cum îi zicem noi la această pasăre, domnule conte? Călătorul Cerului. Este spiritul ales de o parte din indienii de dincolo de lacul cel mare, o au sculptată pe stâlpi. Îi zic Călătorul Cerului pentru că spiritul ei, care a acumulat experiența călătoriilor, te ajută să te adaptezi la orice situație, așa cum s-a întâmplat cu mine după ce am fost adus aici. Umbra bătrânului, acea parte a sufletului său, mă va ajuta să iau legătura cu spiritul stăncuței, spirit care m-a ajutat și până acum. Să-i spui să picteze stăncuța pe fiecare frescă, indiferent de temă. Nici nu-mi mai trebuie să citesc această carte, cum îi zice…și se uită pe copertă… Codex Architecturae et Mysteriorum…nu-mi mai trebuie să o citesc, pentru că îmi dau seama că spiritele li s-au înfățișat cam la fel tuturor oamenilor, indiferent în care parte a lumii ar fi trăit. Spiritul stăncuței va trece în umbra îngropată a bătrânului și va face ca zidurile acestui castel să reziste indiferent cu ce tunuri le va bate regele Maximilian. Zidurile de piatră se vor curba și se vor feri de ghiulele! Nu întâmplător scrie în cartea asta că această pasăre vede cele mai frumoase culori. Acum înțeleg totul! Voi prinde spiritul stăncuței și culorile neștiute în capcana mea pentru vise, lalolaltă cu întreaga viață a acestui Vlad Sălăgean, cu spiritele celor care l-au chinuit să ajungă așa cum a ajuns.

– Am făcut bine că te-am adus aici, Honon. Tu și cu Bellini făceați și până acum o echipă bună. Dar dacă a venit și moșneagul ăsta…

– În capcana mea de vise este și Toader, este și Frida…

– Lasă-i, deocamdată. Ne vom ocupa de ei în curând. Se cred în siguranță, șoarecii…

Cina era cu adevărat fastuoasă. Pe masă erau șervețele de hârtie, după ultima modă de la Paris. Erau albe, cu margini de culoarea bronzului, la fel ca și cea a castelor tavanului. Candelabrele, ce coborau foarte jos, erau tot albe, și luminau bucatele alese: un purcel de lapte, două potârnichi și un fazan.

– Așa, domnule Sălăgean, ai apucat să te odihnești puțin? Văd că ai făcut deja cunoștință cu Milek, că ați venit împreună. Asta am și vrut de asta ți-am dat o cameră lângă a lui. Ai să-l cunoști îndată și pe Azat, tătarul ăsta vine mai greu…Vrei mai întâi o pălincă, pentru apetit?

– Nu, mulțumesc, domnule conte. M-au apucat iar durerile de cap și de ochi, ca în tinerețe. Parcă văd toate obiectele alungite și chipurile cu nasuri mai mari! Dar nu-mi pare rău…

– Da, și-a îngropat umbra, bătrânul, mi-a povestit și mie, se grăbi Milek să spună, îndesându-și în gură un ardei iute întreg. Așa m-am învățat, mie nu-mi face rău, se scuză văzând privirea severă dar și amuzată a lui Grau. A avut o viață grea, săracul, i-au făcut rău toți, inclusiv ticălosul ăla de Toader Ispas, care m-a umilit și pe mine în halul ăla!

– Eeeii…văd că ați discutat…

– Da, mi-a povestit el viața lui și eu viața mea. Și nu am terminat, mai avem de vorbit, uite, domnule Sălăgean, vom lua cu noi sticla asta cu vin.

S-au dus târziu la culcare. Pe Vlad Sălăgean vinul băut cu Milek l-a făcut să viseze casa din mijlocul poienii cu brândușe, casa vrăjitoarei ce i-a fost ibovnică toată viața. A bătut la ușa de lemn coșcovit dar nu i-a răspuns nimeni. A privit spre crestele munților ce nu lăsau să treacă nicio rază de soare. Să fie asta cea mai întunecată zi din anul ce tocmai se sfârșea? Într-un târziu a auzit vocea femeii: “Dacă ai ales să mori, n-ai decât! Eu nu te mai ajut!”.

A doua zi Grau l-a chemat și l-a condus în salonul cel mare, în care mobilele fuseseră mutate în centru și acoperite cu cearșafuri. Într-un colț erau buteliile de Leyda, montate în cadre de lemn străbătute de fire metalice. Deasupra, pe o poliță, erau două colivii, dintre care în una era un bărbătuș de stăncuță, iar în cealaltă o femeiușcă.

– Cum, deja…?

– Ai aici și pensulele, maestre Sălăgean, și culorile comandate. Pe astea ai zis că ai să ți le amesteci singur…nu mă bag unde nu mă pricep.

– Fantastic, domnule conte…atât de repede?

– Nu ai zis că te grăbești?! Ăștia sunt pigmenții pe care mi i-ai cerut, pentru mine sunt culori obișnuite, dar dacă zici tu că e ceea ce-ți trebuie…

– Da…da! Dar cum ați deosebit bărbătușul de femeiușcă, domnule conte?

– I-a învățat profesorul Baumgarten pe vânători, a spus că pasărea de gen masculin are mai mult negru pe cap și e ceva mai mare. Flăcăii au avut ceva bătaie de cap cu asta, dar s-au descurcat până la urmă. Bun, apucă-te! Ce vei face aici? Te-ai hotărât?

– Da, mă voi picta pe mine și pe femeia pe care o iubeam în tinerețe. O voi înfățișa cum mă respinge. Alături de noi va fi Milek, privind cu regret cum domnița Ruxandra pleacă cu Toader spre Moldova. Cerul va fi de albastrul cel neștiut, brazii de pe fundal îi voi face în verdele ce fără de seamăn, iar…iar…cu roșul cel misterios ce aș putea să pictez?

– Străzile Varșoviei, pline de sângele polonezilor lui Mularczyk. Vreau ca Milek să-l ucidă.

– Nu prea se pot lega temele….

– Încearcă, uite, îți aduc îndată un portret al lui Mularczyk. Ai fost vreodată la Varșovia? Pot să-ți aduc și o pictură cu piața orașului. Uite, ai putea, de exemplu, să pictezi în piața Varșoviei o colivie cu bărbătușul. Prins, închis, fără putința de a scăpa…De Azat când te ocupi? Că nici ăsta nu mai e atât de convins că vrea să-l ucidă pe țar după ce au intrat oamenii lui Haller în castel.

– Trebuie ca mai întâi să stau de vorbă cu el. Aseară de-abia dacă a scos vreo două vorbe…

– Așa e el, mai tăcut…Bun, ai să te apropii de el în zilele următoare. Acum apucă-te de treabă. Crezi că termini până diseară?

– Da, încerc…fac tot posibilul…

– Nu așa…sigur?!

– Sigur!

– Bine, voi aduce orchestra operei din Munich. De fapt de aseară a plecat un mesager, așa că vor ajunge în cursul acestei seri. Pe la nouă-zece inaugurăm pictura, grăbește-te deci.

– Și ce vor cânta?

– Am studiat codexul. Mă mai gândesc, va trebui să fie o muzică adecvată fiecăruia dintre noi. Să discut și cu Schiller, și cu Baumgarten. Este timp până diseară. Apucă-te de treabă, acum! Ah, scuză-mă, mai întâi trebuie să fac asta.

Luă cu mâna lui coliviile și le introduse în interiorul monstruosului aparat. Trase apoi de o manetă și câteva fulgere mici străbătură partea de sus a mașinii.

– Așa, vezi ceva, se schimbă culorile pe care ți le-am adus? Pentru că pentru mine sunt încă la fel.

– Așteaptă…Stai, stai puțin, parcă…zise Vlad Sălăgean începând să amestece iute pe paletă roșu cu albastru, adăugă apoi un praf dintr-o cutiuță, apoi multă vopsea verde…Da, începu să strige, e culoarea cea sublimă, o vezi, conte? Vezi acest verde care nu e verde, ci cea mai minunată culoare?

– Pentru mine nu este decât cel mai tern gri închis, cu vagi sclipiri verzui. Dar să vedem, să mai așteptăm până diseară, când va cânta muzica!

Pe la opt seara Grau intră în salon și privi ce lucrase Sălăgean toată ziua.

– Impresionant, într-adevăr! Tu, respins de o femeie cu plete blonde, Toader fugind cu Ruxandra și lăsându-l pe Milek privind disperat după ei, stăncuța însoțindu-le fuga, piața Varșoviei cu Mularczyk conducând revoluționarii și ținând în mână o colivie în care e păsăroiul…

– Mai am de terminat aici. Codrii de brad…

– Nu-i nimic…Sa pictezi mult sânge pe străzile Varșoviei. De asta se pare că ai uitat. Hmmm…deci verdele pe care-l văd eu aici de fapt nu e verde, roșul de fapt nu e roșu, albastrul de fapt nu e albastru…Să pun flăcăii să-ți mai aprindă lumânări în candelabru? Pot să mai aduc niște sfeșnice, dacă vrei.

– Nu-i nevoie.

– Uite, m-am sfătuit cu Baumgarten. E profesor universitar, știe multe…Te rog să faci pe cerul ăsta albastru-deschis și niște nori de ploaie, albastru-închis. Dar tot cu albastrul cel nou, neștiut omului.

– De ce?

– Ai să vezi! Sper că nu te deranjează dacă muzicanții încep să-și aducă instrumentele, iar servitorii să aranjeze niște scaune. La nouă vreau să începem, așa cum am stabilit. Tu vezi culorile neștiute pe care le-ai folosit?

– Da, pe toate?

– Și te simți…cum te simți?

– Bine, conte Grau…bine! Mă simt mai tânăr cu zeci de ani, mi-au dispărut durerile…Și am reușit să păstrez proporțiile corpurilor omenești, lucru care până acum nu-mi ieșea…

– Bine, mă bucur! Fă așa cum ți-am spus. Dacă termini înainte de nouă, du-te la bucătărie să mănânci ceva.

La ora stabilită se adunaseră toți în salonul transformat în galerie de artă și sală de concerte. Muzicanții erau în fracuri negre și pantofi de lac. Galoșii cu care înfruntaseră zăpezile se uscau la focurile din odăile slugilor. Pe scaune erau așezați Grau, Honon, Baumgarten, Schiller, Milek, Azat și Vlad Sălăgean.

– Ei bine, acum vom vedea dacă totul e o aiureală sau nu, zise Grau uitându-se la Milek. Am să te rog, maestre, îi spuse dirijorului, să începeți cu o compoziție a foarte tânărului dar valorosului Chopin, nocturna a noua. Toată lumea să privească pictura!

Pianul începu să picure sunete dulci, dar triste.

– Ce vezi, Milek? întrebă Grau, fără să-i pese dacă deranjează.

– În locul albastrului cerului, văd ceva nemaivăzut, o culoare nouă, nu o pot descrie.

– Și ce simți?

– Nu știu, mă face să văd altfel complexitatea lucrurilor, profunzimea vieții, scopul meu în lumea asta…

– Mai vede cineva albastrul care nu e albastru?

Cu toții ridicară din umeri, cu excepția lui Sălăgean, care ridică mâna, zâmbind.

– Ai avut dreptate, Baumgartner, ai avut dreptate și tu, Honon, ia să continuăm, să vedem ce iese! Ajunge, maestre, acum vă rog să cântați ceva de Mozart, Lacrimosa, din Requiem, o cunoașteți, nu? Avem aici și coriștii, așa că totul e în ordine!

Vocile corului începură să ceară în mod solemn odihnă pentru cei morți, susținute în mod delicat de sunetele de vioară.

– Ei, și acum, Milek?

– Acum văd limpede diferența între cerul senin și norii de furtună, chiar dacă ambii sunt zugrăviți în această culoare nouă, din altă lume, probabil a Judecății de Apoi. Este diferența între tristețe și speranță, între moarte și viață. Da, mă voi duce la Varșovia și îl voi ucide pe Mularczyk, pentru că uite-l cum mă ține în colivia aia, în timp ce toată fericirea mea zboară spre codrii Moldovei, spre Iași…Ah, Ruxandra! Toader, ticălosule!

Grau zâmbi satisfăcut.

– Destul de bine. Dar roșul este roșu, iar verdele este verde, așa-i?

– Da, spuse polonezul ștergându-și ochii.

– Nimeni nu a văzut alte culori decât acestea, nu?

– Nu, șoptiră cu toții, cu excepția lui Sălăgean.

– Nici tu, Azat?

– Nu, răspunse tătarul, adâncindu-și cuta dintre sprâncene.

– Dacă vreți să vedeți roșul cel nou, cel neștiut, propun eu ce să se cânte, spuse Baumgarten așezându-și mai bine pe genunchi pântecele voluminos. Cel mai bine merge ceva compus de un neamț de-al nostru, din Viena, ceva de Franz Schubert. Der Tod und das Mädchen, nu se poate să n-o știți! Este suficient doar pianul, nu trebuie să intre și solistul!

De îndată salonul se umplu de sunetele intense și sumbre ale pianului. Același pian care picurase muzica dulce-amăruie a lui Chopin. Grau văzu cu groază cum revoluționarii polonezi încep să se miște pe perete, cum săbiile încep să taie umeri și fețe, cum sângele, care nu mai era roșu, ci de culoarea minunată dar stranie văzută doar de ochii păsărilor, începe să șiroiască pe străduțele învecinate pieței mari a Varșoviei, care deodată apăruseră în pictură, apoi șuvoaiele încep să urce pe turnul catedralei luminând totul în liliachiu…

– Gata, ajunge! Nu mai cântă nimeni nimic! A văzut cineva roșul cel necunoscut oamenilor? A fost cineva capabil de asta?

– Dar de ce ai pălit așa, conte Grau? Desigur că eu, doar ți-am spus de dimineață că le văd pe toate, altfel n-aș fi putut picta. Ce te-a putut supăra atât de tare?

– Nimeni altcineva?

Au ridicat din umeri cu toții.

– Nici din orchestră?

– Parcă eu am văzut o culoare ciudată în locul albastrului cerului, spuse un bărbat grăsuț, cu obrajii străjuiți de favoriți cenușii.

– Nu mai priviți fresca, lăsați-ne doar pe noi! Se pare că devine periculos de acum. Cine știe dacă vom mai putea dormi la noapte.

Profesorul Horst Baumgarten zâmbi ușor și spuse:

– Bine, nimeni nu a văzut roșul cel nou, dar verdele? Haideți, domnule conte, mai suportați și simfonia a noua de Beethoven, vă rog eu! Cine știe, poate am chiar eu norocul ăsta.

Grau făcu un semn și sala se umplu de sunetele armonioase emise de flauturi, oboaie, clarinete, fagoturi, urmate de corni și trompete. Au urmat viorile, violele, violoncele, contrabasurile. Sub ochii contelui, brazii se prefăcură în flăcări lungi, de o culoare ce amintea și de verde, și de violet, dar nu era nici una nici alta.

– Mai…mai vede cineva asta?

– Nu, se pare că numai domnia voastră aveți capacitatea de a comunica cu lumea spiritelor fără ca pentru asta să vă fi îngropat umbra, spuse Honon.

Azat, tăcut ca de obicei, scoase din buzunar o mică amuletă din argint, în formă de disc, cu un lup gravat pe o față și un vultur pe cealaltă, și o strânse puternic în pumn. Îl va apăra poate…

– Ce faci acolo, Azat? Dă-mi să văd și eu ce ai acolo!

– Nimic, domnule conte. Nu-mi dați importanță, vă rog!

– Bine…bine…Ne retragem, domnilor. Dar mâine, la aceeași oră, ne vedem tot aici. Minunată interpretare, vă mulțumim, să aplaudăm orchestra, corul și dirijorul!

Cu un gest larg al brațelor, Grau îi pofti pe toți să părăsească salonul. Pe Sălăgean îl prinse de braț.

– Mai stai puțin, valahule! Bună treabă, nimic de zis! Dar, după cum vezi, pe majoritatea dintre noi faptul că ți-ai îngropat umbra nu ne face să vedem culorile noi. Eu am văzut ceva, dar mi s-au părut mai degrabă înfricoșătoare. Nu-i nimic, însă. După cum ai văzut, la Milek și-au făcut efectul. Mâine ne ocupăm de Azat. Nu-i nevoie să-l mai tragi de limbă. Îți spun eu cu ce-l atingi, ce trebuie să pictezi.

Sălăgean se așeză cu greu pe unul din scaunele tapisate cu catifea roșie. Genunchii bătrâni îi tremurau.

– Adică nu i-ai distrus îndeajuns făcându-i să vadă lumea prin ochii unor jivine, în culorile percepute de ele, umplându-le sufletele de confuzie și de teamă, vrei acum să folosești culorile păsărilor pentru a-i face mai hotărâți în intențiile lor criminale…Azat trebuia să-l ucidă pe țar. Ce s-a întâmplat, nu mai vrea? Nu i-ai distrus destul mintea cu băutura aceea?

– Nu că nu mai vrea, adevărul este că venirea lui Haller le-a zdruncinat respectul față de mine. Încrederea că sunt invincibil, că pot controla totul. Și acum șovăie…E drept că nici nu i-am putut încă trimite, cu oamenii lui Haller aici, pe capul meu! M-am sfătuit cu Honon, Baumgarten și Schiller. Te-am pus ieri să folosești două nuanțe de albastru pentru cer pentru că Milek are două cuvinte diferite în limba lui pentru albastru închis și albastru deschis. Sau cel puțin așa mi s-a spus. Cu Azat e altceva. El are un singur cuvânt pentru verde și albastru, așa cică se vorbește în stepele îndepărtate din Tartaria. Va trebui ca mâine să fie cuprins de o tristețe profundă. Muzica i-am pregătit-o. Beethoven, apoi ceva de Bach. Dar ce vei picta? Mi-am putut da seama că e obsedat de hergheliile de cai, de stepele lor, ale tătarilor, din care i-au alungat rușii…Ar trebui ceva de genul unei stepe cu ierburi atât de înalte, încât vălurite de vânturi puternice să se confunde cu ploaia care cade din cer. Astfel încât tătarul să vadă o singură culoare, deși tu vei folosi două, albastru și verde, dar albastrul și verdele văzute și de  ochii păsărilor, nu numai de cei ai oamenilor. Și ploaia tot albastră să o faci, tătarul să o vadă cu ochi omenești când va auzi simfonia a șasea de Beethoven. Va vedea doar un fel de albastru bătând spre verde ce cuprinde atât pământul cât și cerul. Și asta să îl umple de o melancolie atât de profundă, încât durerea care îi va cuprinde inima, tristețea pentru soarta poporului său să îl facă să nu mai șovăie să îl ucidă pe țar. Iar apoi, când orchestra va începe să cânte suita numărul trei de Bach, viorile și violele îl vor face să vadă totul în culoarea cea nouă, o combinație între verdele păsărilor și albastrul păsărilor, și astfel își va pierde mințile cu totul, nu va mai distinge realitatea, în schimb va avea destul sânge rece să-l ucidă pe țar. Și să nu uiți să-l pictezi și pe el, rătăcind pe străzile Iașului, în căutarea…în căutarea a ce nu am găsit nici unul dintre noi. Cine știe ce poveste ne va putea spune imaginea lui. Nici nu știi ce bine ai picat acum, Vlad Sălăgean, pentru că nu le-am mai putut da să bea din poțiunea magică, Haller mi-a confiscat-o, a zis că e o otravă pentru minte și trup.

– Și păsările, stăncuțele? Unde să le pictez?

– Poți să faci și un stol de păsări, pot fi și stăncuțe printre ele, îmi închipui că trăiesc și în stepele de la răsărit. Asta îi va accentua melancolia. Dacă e să-l cred pe Honon, aceste păsări îi vor purta spiritul undeva departe, cine știe unde…

Sălăgean a făcut totul întocmai cum i-a spus Grau, dar a doua seară de audiții muzicale nu a avut ca rezultat pierderea minților tătarului, ci ale contelui. S-a întâmplat în timp ce orchestra interpreta suita numărul trei de Bach. Cel care a reacționat primul a fost Horst Baumgarten, care la auzul sunetelor scoase de violoncel a spus că el dintr-o dată vede atât stepa cât și cerul în cel mai închis albastru, atât de întunecat, și totuși în continuare albastru, nu negru, încât poate spune că este o nouă culoare, nemaivăzută de om. Că ar merita o comunicare științifică dacă și alcineva…

– Mai vede cineva această culoare? – întrebă Grau.

Restul bărbaților, cu excepția lui Sălăgean, se uitară unul la altul și negară cu un gest scurt.

– Nicidecum, spuse valahul, nu e niciun albastru închis, e cel mai minutat verde care nu e verde, și cel mai minunat albastru care nu e albastru. Lumea se schimbă în mod diferit pentru fiecare dintre noi.

– Așa este, Azat? Tu ce culori vezi?

– Albastrul cerului și verdele stepei, muzica nu le-a schimbat câtuși de puțin. Sunt mai puternic decât crezi, conte Grau, nu te poți juca cu mintea mea ca și cu cea a polonezului ăstuia încrezut!

– Așa este…tată! Nu te poți juca cu mințile și cu viețile oamenilor! – strigă Horst Baumgarten ridicându-se de pe scaun. Această muzică și această culoare mi-au trezit toată durerea de a nu mă fi apreciat niciodată, de a nu fi obținut niciodată aprobarea ta! Dacă…

– Ieși afară! Nu ești fiul meu! De unde scoți prostiile astea, profesore?

– Păi asta-i, că nici nu m-ai recunoscut!

Kurt Schiller își privi cu satisfacție colegul.

– Poate că este cazul să te liniștești, Horst!

– Nicidecum! Îmi poți spune tu ce culori ai văzut acolo, tată?

Grau făcu semn valeților înarmați să vină la el, dar îi opri apoi cu un gest brusc.

– Ei bine, am să-ți spun! Am să vă spun tuturor! Am văzut același roșu care nu e roșu, același roșu care umple străzile Varșoviei, același roșu care distruge lumea! Parcă luase foc stepa, iar penele păsărilor ardeau! A mai văzut cineva asta? Nuuu?! Toți sunteți împotriva mea așa-i? Cine te-a adus aici, Vlad Sălăgean?

– Așa l-am întrebat și eu acum cincizeci de ani pe groparul care mi-a ieșit în cale, însoțit de câinii lui. Credeam că voi muri, dar, nu știu de ce…Ca și focul care zici că-l vezi cuprinzând stepa, tot așa a cuprins și revolta noastră toată Transilvania. Pe Ion Groparul l-au împușcat și i-au purtat trupul ciopârțit prin sate. Și tu ai fost cel care a făcut asta, Grau, tu ai aprins toate focurile, de aici și până pe tărâmurile lui Honon. Așa că acum, da, pălește, tremură, pentru că…

– Mă urmăresc! – strigă Grau vrând să fugă.

Picioarele nu-l ascultară însă și căzu la pământ. O spumă albă i se ivi la gură.

– Mă urmăresc!

– Luați-l cu grijă pe domnul conte și duceți-l în pat, le spuse Schiller lacheilor care se îndreptau grăbiți spre trupul întins la podea.

– Mă urmăresc!

– Cine vă urmărește, domnule conte? – întrebă Honon, fără a reuși să-și ascundă pe deplin satisfacția.

– Umbrele! Jumătățile de trupuri! Nefericiții!

– Duceți-l cu grijă. Să plece chiar acum trei oameni, nu unul, și să vă întoarceți cu cei mai buni medici. Probabil că e o molimă, așa că vă mulțumim domnilor că ați venit și ați cântat, veți fi plătiți după învoială, dar vă rugăm să plecați chiar acum spre Munich. Vă vor însoți soldați înarmați, purtând făclii, așa că nu aveți a vă teme de lupi.

– Dar de când ți-ai luat tu, Schiller, aere de șef? Eu îl moștenesc pe bătrân, nu tu. Eu sunt fiu lui.

– Mai bine taci, butoi de rachiu ce ești! Domnul conte nu a murit și nici nu va muri.

Grau, purtat pe brațe de către lachei, întoarse capul să zică ceva, dar în clipa următoare își pierdu cunoștința.

– Doamne, ce nenorocire! Poate o fi chiar otrăvit! – strigă un violonist grăbindu-se spre ieșire.

– Vrei să zici că-ți pare rău, Milek? – îl întrebă Azat pe polonez. Când ai să te trezești? Ne pune să ucidem, dar asta nu va aduce libertatea țărilor noastre. Ce, parcă țara bătrânului ăstuia, și se uită la Sălăgean, e liberă după ce au murit atâția? Voi, spuse privind la polițiștii bavarezi cu căști înalte de oțel ce se iviseră în cadrul larg al ușii, aveți grijă să respectați ordinele colonelului Haller, nu ce va comanda acest domn profesor Schiller! Mai aveai un pic și puneai să fie înlănțuit bătrânul valah, așa-i? – se întoarse spre Kurt Schiller.

Muzicanții părăseau salonul cu stupoarea întipărită pe chipuri. Unul din ei își târa contrabasul ca pe un leș de lup mort.

Horst Baumgarten îi puse lui Schiller una din mâinile lui mari în mijlocul spatelui și începu să-l împingă spre ușă.

– Hai, vezi bine că ai pierdut! Pleacă cât mai ai vreme!

– Mă întreb, domnule Sălăgean, vorbi din nou Azat venind mai aproape de bătrân, dacă ai făcut asta intenționat.

– Doar pe jumătate, doar pe jumătate…Ca să vă spun drept, Toader a venit la mine în Sibiu și mi-a zis să-l ajut să distrugem un monstru care sălășuiește într-un castel din Bavaria. Știa că am această carte, Codex Architecturae et Mysteriorum. Vorbisem despre culorile neștiute, cu mulți ani în urmă. Ca și pictori, eram fascinați de posibilitatea existenței unor asemenea culori. De fapt Toader a bănuit că de asta l-a chemat Grau la castel, să-l facă să vadă minunatele culori. De unde putea să știe ce-l va aștepta aici? Iar eu…eu, pe vremea când avusesem umbra îngropată, nu cunoscusem decât partea întunecată a omului ce trăiește doar cu jumătate de suflet. Pictam anapoda, nu-mi ieșea nimic, eram rușinea maestrului meu…Dacă aș fi ascultat muzica potrivită, dacă m-aș fi bucurat de iubire, astfel încât spiritul să-mi poată călători liber la fel ca păsările astea…cum le zice indianul?

– Călătorul Cerului. Nu ești singurul care nu a putut vedea adevăratele culori în viața asta, omule alb, nici eu nu am putut. Nu am putut nici acum…

– Tu să taci, Honon, sau mai bine fugi cât poți de tare încotro vezi cu ochii, că peste câteva zile ajunge aici chiar Toader Ispas în persoană. Și din câte îl cunosc eu, va face cu tine exact ce faceți și voi cu oamenii albi, adică îți va desprinde chica de pe cap. Vrea el să ierte, dar încă nu prea poate!

– Vine aici starostele? – întrebă Azat cu o lumină ciudată în ochi. Cum? De ce?

– Vă spun îndată. Deci Toader a venit la mine și mi-a povestit tot ce s-a întâmplat aici, în acest castel. Mi-a povestit cum a opta viață a fost a unui graur, și el a putut vedea culorile minunate. Cum le poate vedea și acum în vis. El are acest dar, să fie conștient de ce visează și să-și poată călăuzi visele. A spus că și-a antrenat această capacitate de când era tânăr, se silea să nu ațipească, ținând în mână o bilă de metal care cădea pe o tavă când îl lua somnul. Cică așa făcea Arhimede ca să-și dezvolte creativitatea. El voia să ajungă un pictor neîntrecut, dar nu-l primeau la Viena, să studieze…Ei, nici pe mine…nu ne primeau pe noi, valahii, dar astea sunt povești vechi. A început să aibă o imaginație bogată, îi veneau idei grandioase…Viața aventuroasă pe care a dus-o i-a sporit și mai mult puterea minții, iar într-o zi a descoperit că-și poate controla visele.

– Voi încerca și eu, șopti Honon.

Bătrânul continuă fără a-l învrednici cu vreo privire:

– Mi-a povestit de mașinăria asta, cu butelii de Leyda. Am căzut de acord că îngroparea umbrei i-ar putea spori puterile. Nu am mințit, chiar am fost la Como, și am stat de vorbă și cu Volta, și cu Bellini. Ce nu i-am spus lui Grau a fost că Bellini mi-a zis că el a continuat experimentele, și că fiecare om vede alte culori, iar pe nebuni asta îi poate ucide. Sau dacă nu mor li se agravează boala atât de tare că nu mai ies niciodată din spitalele de lunateci. Lui Toader i s-au aprins ochii când i-am povestit.  A zis că pedeapsa asta îi trebuie lui Grau. A rămas multă răutate în băiatul ăsta, zise bătrânul trecându-și degetele peste nasul coroiat și strâmbat într-o parte, apoi peste cicatricea ce îi despărțea sprânceana albă, chiar dacă a luptat toată viața să și-o țină în frâu! Am convenit să vin aici întâi eu, apoi, după o săptămână, să ajungă și el. Și dacă eu nu am izbutit să fac nimic, îl va ucide pe Grau cu mâna lui!

Milek păli.

– Eu…eu nu numai că am văzut culorile cele minunate aseară, deci mă întreb dacă mai sunt în toate mințile, dar…dar cred că mai are câte ceva de împărțit și cu mine.

– Nu cred. Dar fugi, dacă așa consideri. Dumnezeu cu tine!

– Dar dumneata ce vei face acum, domnule Sălăgean? – întrebă Baumgartner, care se întorsese în salon singur, fără Schiller. Rămâi așa, fără umbră? Te pregătești să mori peste trei luni? Întreb și eu, pentru că personal nu prea cred toate chestiile astea…deși, după ce s-a întâmplat, după ce am văzut…

– Nu știu ce voi face, șopti bătrânul apropiindu-se de mașinărie și scoțând dinăuntru coliviile cu cele două stăncuțe. Le-a dat cineva apă și mâncare? Uite-l că mă privește de parcă ar râde, nu știu cum…Călătorul Cerului…Nu, mie de data asta piederea umbrei mi-a folosit, Cine e stăpân acum aici? Domnule Baumgartner, îngăduie-mi să mai stau aici mai pictez! Să pictez așa cum nu am reușit s-o fac toată viața mea mizerabilă!

Horst Baumgartner se duse la un dulap cu rafturi, ridică cearșaful cu care fusese acoperit, luă o sticlă de coniac și își turnă un pahar plin.

– Dacă așa vreți, domnule…Eu sunt de acord, dar să vedem dacă nu-și revine tata, ce are și el de spus…Oricum, mâine dimineață colonelul Haller va fi aici. Să vedem ce are și el de spus. S-ar putea să nu mai aibă ce face domnul Ispas când ajunge aici, decât să te convingă să vă întoarceți acasă împreună.

– Ehei…asta n-am apucat să vă spun. Toader mai vine pentru un motiv. A zis că vine să  caute o fătucă pe nume Frida. Că e iubirea vieții lui și că a pierdut-o din cauză că a dat dovadă de lașitate. Că Grau a reușit ca pentru scurt timp să-i schimbe caracterul, dar asta numai pentru că l-a făcut să vadă lumea prin ochii iepurelui, într-un albastru de gheață, iar în felul ăsta i s-a redeșteptat frica…Iar femeia aia l-a disprețuit pentru asta. Zice că nu va avea liniște până nu o va găsi. Păi îl vedeți voi pe Toader zăcând în conacul socrului său, boierul Sturdza, păzit de soldații bavarezi? Cicălit de Ruxandra? El, care a bătut toată lumea asta în lung și-n lat?

 

CV literar: