Uită-te până când ai să vezi!
Constantin Brâncuși
Privesc un album Pieter Bruegel cel Bătrân. L-am cumpărat de mult de la un bookstore din New York de pe Astor Street. Îl deschid ca pe o taină veche… Curg prin fața ochilor înțelesurile lumii. Candele de înțelepciune. Pătrundere și revelații în ghiocul destinului uman. Și, dintr-o dată simt prezența prezentului lumii noastre de astăzi. Lume oarbă ce poate fi citită în Căderea sau prăbuşirea orbilor, lucrare pe care am văzut-o în 1974 la Neapole în Muzeul Naţional. Tempera pe pânză, 80×154 cm, jos în stânga semnat şi datat: Bruegel, M.D.LX.VIII. Autenticitatea semnăturii şi paternitatea tabloului n-au fost niciodată contestate. Desene pregătitoare pentru această capodoperă nu se cunosc până în prezent.
Îmi aduc aminte că în toate descrierile revine intuirea a ceva surprinzător, sinistru… Am văzut ceva înfricoşător sau încă mai pregnant: Am văzut un fel de dans macabru, ceva inform, dar, alături – unde şi cum nu pot să spun – şi ceva calm, odihnitor.
Parabola orbilor (1568)
Vedem deci, o suprafaţă, nu prea adâncă, oblică, în primul plan format de un zăgaz, (înşirate) pe o cărare – şase figuri, în mod cert orbi care bâjbâie, se clatină, se împleticesc şi cad, venind oblic din fundul primului plan stânga spre dreapta, în faţă. Ei formează un lanţ, se ţin unul de altul, primii doi căzând. În planul al doilea se văd în stânga acoperişuri de case, în mijloc se întinde, fără nimeni pe ea, o pajişte, în dreapta se află un copac şi apa întunecată a unui pârâu sau a unui şanţ mocirlos. În ultimul plan, orizontul situat sus este închis de o ridicătură de pământ şi de biserica din centru, linia câmpiei cu clădiri minuscule în dreapta; peste care se întinde o fâşie îngustă de cer luminos. Prăbuşirea orbilor se află, în opera pictorului, undeva la mijloc între caracterul static al Nunţii ţărăneşti şi dinamismul irezistibil din Uciderea pruncilor, lucrări pe care le-am văzut la Muzeul de Artă din Viena.
Capetele celor şase orbi sunt în mod izbitor rânduite într-o curbă parabolică, prin care este exprimată accelerarea crescândă a mişcării, prăbuşirea devenind inevitabilă, fatală, predestinată.
Un cer mohorât acoperă deopotrivă ca un văl cenuşiu, o atmosferă stranie, care face figurile să pară şterse, tulburi, mate, ca tonurile deschise din procesiunea orbilor să nu primească şi să nu emită lumină, să rămână impenetrabile la lumină.
Semnificaţiile care pot fi înţelese direct sunt: orbia şi orbii, prăbuşirea, zăgazul şi undeva în spate copacii, satul şi biserica.
Orbii sunt totodată pelerini, cerşetori, (nomazi), călători fără habitat.
Nu sunt doar orbi; cel puţin doi dintre ei, al doilea şi al patrulea din şir au ochii scoşi, lumina ochilor le-a fost răpusă cu forţa, ochii le-au fost străpunşi, arşi sau scoşi din orbite.
Pe acest plan al semnificaţiei prime, (textuale), tabloul arată cum o spun specialiștii o imagine profund realistă, iar semnificaţia emoţională a evenimentului înfăţişat este inofensivă şi chiar brutal comică.
Împotriva acestei argumentări sunt multe de spus… Apa întunecată şi mocirloasă, ca şi marginea înclinată a zăgazului, duc la concluzia că primii doi se vor îneca în mod jalnic. Ce se va întâmpla însă cu ceilalţi? Ei sunt într-o situaţie dramatică, chemaţi parcă de apa întunecată ca de o tentaţie misterioasă. Dacă prăbuşirea ar fi inofensivă şi concepută doar sub aspectul ei comic, ar fi fost inutil să fie transpusă în registrul (teribilului) – exprimat de feţele înfricoşătoare ale orbilor – şi ale fatidicului subliniat de compoziţia imaginii.
Oglinda Bruegel, aşa cum am numit acest documentar iniţiatic, când am scris Spectacolul ascuns, reflectă însă o contradicţie nerezolvată. Monumentalitatea compoziţiei, cu figuri de mari dimensiuni, pare a nu fi într-un raport firesc cu micimea – vorbind la figurat – elementelor concrete reprezentate. Această aparentă neconcordanţă se rezolvă însă, iar unitatea deplină dintre structură şi sens se va restabili pe o treaptă superioară a înţelegerii semnificaţiilor în sensurile sale.
Un orb, care-i este călăuză altui orb, este din secolul al XIII-lea încoace un exemplu popular al lumii pe dos. În lista lucrurilor (imposibile) care sunt enumerate într-o secvenţă din Carmina Burana, îl găsim pe primul loc. Orbii îi călăuzesc pe orbi şi îi duc în prăpastie. Bruegel a fost marele plăsmuitor al lumii pe dos, recurgând în permanenţă la formule ale grotescului şi absurdului.
Ca un orb să fie călăuza unui alt orb, sau al altor orbi este un exemplum al nesocotinţei – imprudentia –, este deci – întrucât prudentia e prima dintre virtuţile pământeşti – o lipsă cardinală de virtute.
Parabola orbului care-l conduce pe un alt orb se referă şi la farisei: Ştii că fariseii au găsit pricină de nemulţumire în cuvintele pe care le-au auzit? Drept răspuns El le-a zis: (…) Lăsaţi-I! Sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte un alt orb vor cădea amândoi în groapă.
Să desluşim acum prin imaginația privirii semnificaţia escathologică: în destinul dramatic care se împlineşte necruţător şi căruia îi cad victime, în mijlocul naturii indiferente, câţiva orbi; accident care pare o întâmplare limitată în timp şi în spaţiu, singular, este întruchipată soarta de care nimeni nu poate fugi şi căreia omenirea i se supune orbeşte. Legile şi forţele veşnice, imuabile, ale naturii, trec necruţător peste viaţa indivizilor şi, când credem că suntem cei ce conduc, suntem de fapt conduşi printr-o hotărâre ascunsă înţelegerii noastre, precum nevăzătorii, spre prăpastie…
Bruegel a imprimat evenimentului înfăţişat o notă de tragism inexorabil, o atmosferă de nelinişte înfricoşată.
Tragediile sunt îmbibate în marile opere de un comic brutal, iar înţelesul se naște din atributele ontice ale fiinţei umane. Semnificaţiile se extind şi am putea spune că ele devin cosmice.
Această lume nu este decât un Turn Babel înainte de surpare…
Bruegel nu pictează un peisaj de iarnă, ci iarna, nu nişte orbi oarecare, ci orbii, nu evenimentul istoric al răstignirii, ci martiriul ce se repetă necontenit şi pretutindeni al omului în căutarea lui Dumnezeu.
Aceşti orbi sunt pelerini, străini ce-şi caută mântuirea, dar orbi fiind nu şi-o găsesc. Forma imagistică creată de Bruegel, se ridică la o valoare sublimă, într-un mod paradoxal.
Pe malul micului curs de apă creşte o tufă de irişi, simbol al virtuţii, al purităţii şi mântuirii, spre care primul dintre orbi, căzut, întinde mâna, dar nu o atinge.
Totuşi, apa întunecată – un Hades în miniatură, ascunde în colţul din stânga jos, printre bolovanii pleşuvi, o ramură uscată a unui tufiş veşted – simbol esoteric tradiţional al păcatului şi al păcătoşilor – iar deasupra i se asociază şi cucuta – simbol al efemerităţii tuturor lucrurilor. (Hans Sedlmayr)
* * *
Tabloul este o parabolă ce se referă la statutul privitorului. Aceasta este semnificaţia tropologică în sens mai larg pe care o are în vedere Romdahl când spune: În faţa tabloului ne simţim toţi membri ai acestui sumbru şir de orbi care ne îndreaptă împreună spre pierzanie, într-o necruţătoare solidaritate de destin.
Tabloul ca oglindă , ca speculum, este o formă medievală a privirii, care nu era cu siguranţa străină lui Bruegel.
Prăbuşirea orbilor, Prăbuşirea lui Phaeton, Prăbuşirea lui Icar sunt un speculum. Oglinda Breugel nu face doar afirmaţii, ci ne adresează şi o întrebare, un apel. Se află în tablou un personaj care-şi îndreaptă faţa spre privitor, ca şi cum ar voi să apeleze la compasiunea lui. Cel ce adresează acest apel este orbul al doilea care se poticneşte şi care-şi întoarce faţa desfigurată direct spre noi. Teoreticianul italian al artei Lomazzo, contemporan aproape cu Bruegel, face afirmația de mai sus: Te priveşte plângând, ca şi când ar vrea să-ţi vorbească despre durerea lui şi să te facă să participi la această durere.
Sensurile alegorice au vibraţii armonice: Cât de absurde sunt faptele oamenilor, cât de nesăbuite sunt acţiunile lor, cât de fatală este credinţa lor greşită, cât arată de ridicol şi în acelaşi timp de înfricoşător! Este calea lipsită de lumina spiritului.
Semnificaţia textuală, alegorică, escathologică şi cea tropologică constituie o unitate. Aşa cum, în interpretarea medievală, Scriptura are un sens împătrit, opera lui Bruegel, poate fi înţeleasă în sens cvadruplu.
Personajele trăiesc neliniştitor, păşind într-un reazem precar, într-o procesiune grotescă, coborând abrupt spre apa întunecată. Înfricoşătoare este procesiunea tăcută, fantomatică, a orbilor; nici căderea nu pare a întrerupe tăcerea acestei scene.
Orbii sunt înstrăinaţii. Oarbă este înlănţuirea în care se mişcă. Oarbă este întâmplarea care-l duce spre prăpastie. Nesigur este terenul pe care se mişcă şi care îi cheamă spre primejdie. Bâjbâie, se apleacă, se clatină, iar atitudinea noastră oscilează între râs, milă şi groază. Ambianţa generală creează o ameninţare…
Din acest strat al semnificaţiilor de bază, din acest fond endotim (Lersch) al operei îşi trag seva straturile ei superioare, semnificaţiile care mă lovesc profund astăzi.
Călăuzirea oarbă la care privim acum, în prezentul înspăimântat pe care îl trăim, ne obligă la referinţe subtile privind văzul şi nevăzul, cunoaşterea şi ignoranţa, conștiința și lașitatea în existența umană.
Lumea noastră, mereu aceeași și niciodată la fel, certifică continuu prin „măreția” și micimea faptelor scenariul orbirii ce se regenerează necontenit.
Cine suntem în această lume?
Unde ne sunt idealurile și vizionarii?
Călăuzirea oarbă și prăbușirea pot fi singurul răspuns?
Trebuie să învățăm că tăcerea aceasta nu are nimic din replica shakespeariană, și e doar o mască în care fardată, nemernicia jubilează hegemonic, pentru a impune strategia orbirii umanității.