Bogdan-Alexandru Hagiu – A noua viață (roman-foileton, XI)

Capitolul 11. Albastru-violet

 

Toader Ispas a sosit peste patru zile. Așa cum umblase toată viața în întâmpinarea primejdiilor, și de data asta era singur. Călărea un armăsar alb ca zăpada dimprejur, și ca pletele sale împletite de data asta în două cozi. De el era legat un cal de povară pe care erau legate un cufăr, o pătură și două puști. Era încins cu sabia de husar care îi salvase viața de atâtea ori. Străjerii l-au considerat periculos și nu l-au lăsat să intre cu armele. Unul din ei, un băiat cu păr roșcat, a devenit foarte vorbăreț după ce Toader i-a strecurat un ban în palmă.

– Îmi amintesc de dumneavoastră, dar nu se poate, domnule, să intrați așa. Acum două zile a sosit aici colonelul Haller, omul de încredere al regelui, s-au întâmplat lucruri grave, contele Grau trage să moară și are mințile rătăcite. Văd că sunteți satisfăcut, domnule, drept să vă spun, și eu…Profesorul Schiller l-a dat în judecată pe un valah foarte bătrân, abia sosit aici, zice că i-a provocat contelui boala prin mijloace vrăjitorești. Domnul profesor Baumgartner este însă de altă părere, zice că bătrânul e nevinovat. A adus un medic care să stabilească că domnul conte nu mai este în toate mințile și un notar care să-l numească singurul moștenitor, în calitate de fiu. Depune mărturie și doamna Krista, că e fiul ei și al contelui. Toți valeții, rândașii, vânătorii, toți oamenii din castel sunt pe cale să se ia la bătaie, sunt împărțiți în două tabere, unii îl au ca șef pe Baumgartner, alții pe Schiller. Poliția le-a luat armele, nu are nimeni nici măcar un cosor.

– Ia cheamă-l pe Haller. Spune-i cine sunt!

Flăcăul începu să râdă, dându-și pe spate casca de oțel.

– Bine, domnule, mergem împreună!

Când a dat cu ochii de Toader, colonelul Haller s-a prefăcut indignat:

– Cum, domnule Ispas, ți-ai părăsit cuibul atât de bine păzit pe cheltuiala regatului bavarez?

– Dar n-ați aflat încă? Nu v-a spus Vlad Sălăgean?

– Ba da, dar totuși nu înțeleg de ce nu ați lăsat voi ca justiția să-și urmeze cursul, iar Grau să fie dat pe mâna legii?!

– Pentru că Frida este în pericol. Moșia boierului Sturdza e foarte aproape de Iași. Într-o zi, la scurt timp după ce am ajuns, am prins niște nelegiuți, doi bandiți pe care îi văzusem condamnați la lovituri de bici în piața mare a târgului, că veneau spre intrarea conacului. I-am întrebat ce caută, și mi-au arătat un bilet de liberă trecere pe moșie, purtând sigiliul lui Sturdza. Au zis că domnița Ruxandra le-a trimis biletul ăla, să-l arate soldaților bavarezi care păzesc moșia, pentru ca să-i lase să treacă. Nu au vrut să-mi spună mai mult, nici sub amenințări, nici la promisiunea unei recompense. M-am dus cu ei la Ruxandra, dar aceasta a zis că nu știe nimic. Era clar că minte, numai n-o pufnea râsul. Știind ce fire are, mi-a fost clar că îi trimitea în Bavaria să o ucidă pe Frida. Putea pretinde că a ucis-o Grau. Unde este ascunsă Frida?

– Este un secret bine păzit!

– Atât de bine păzit încât a aflat Ruxandra?

– Nu cred că a aflat, mai degrabă îi trimitea aici să culeagă informații.

– Se poate, dar, oricum, eu deja mă dusesem la Sibiu să-i povestesc totul lui Sălăgean. I-am spus că am găsit sursa tuturor războaielor și tragediilor, omul din cauza căruia am suferit atât și noi, printre alții. Eu sunt răzbunător din fire, și el la fel. Știam că are cartea aia, am vrut să îmi explic ce se întâmplă în acest castel, și poate să găsim cum să-i venim de hac. Că legile sunt prea blânde pentru el, și pe de altă parte are destulă putere să le facă să lucreze în folosul lui până la urmă. Doar nebunia îi putea veni de hac, și se pare că așa s-a și întâmplat.

– Da. Hai, poftește înăuntru, să poruncesc să-ți facă o mâncare caldă. Și o cafea, cum am văzut că-ți place.  Sălăgean te așteaptă de zor, e nerăbdător să pună în scenă ultimul act, picturile care își spun povestea. Să văd și eu dacă se poate așa ceva, poate mai aflu câte ceva! Că de abia acum încep problemele: Grau vorbește în dodii, eu trebuia să îi aflu toate contactele, toți bancherii care finanțează revoluții, toți agenții înfiltrați până în America de Sud…

– Vreau să mă uit și eu prin hârtiile alea, poate găsesc răspunsuri la întrebări care m-au bântuit în ultimii douăzeci de ani. Dar mai târziu, acum spune-mi unde e Frida!

– Mai întâi să vedem ce poate face Sălăgean cu formulele magice din cartea aia!

– Atunci haidem la el, nici nu mai mănânc acum!

Pe Vlad Sălăgean l-au găsit pictând. Tocmai termina o a treia frescă. Erau înfățișați Grau, Baumgarten, Schiller, Krista și Honon. Stăteau într-o poiană străjuită de brazi înalți, verzi, în jurul unui foc ce se înălța până la cerul albastru acoperit pe jumătate cu nori de ploaie.

– Ce-o să fie aici, un adevărat interogatoriu, nu? Dar de ce nu m-ai făcut și pe mine, maestre Sălăgean? întrebă Toader îndreptându-se surâzând spre bătrân.

– Nu mai încăpeai, Toadere, pe tine nu te mai încape nici lumea asta, cât e de mare. Acum te-ntreb eu: ce bei, țuică sau vin de Cotnari? Că sunt un fel de gazdă acum.

Toader Ispas îi făcu un semn sugestiv lui Haller, adică își flutură mâna în jurul urechii, având totuși grijă să nu fie văzut de bătrân, care se căznea să coboare de pe scara dublă.

– Și îi vei pofti și pe ei? îl întrebă Toader Ispas pe Haller.

– Vor veni doar Milek, Azat și Horst Baumgartner. Și ei, doar dacă vor. Sincer să fiu, nu prea cred să iasă ceva, dar…să încercăm și asta! De fapt profesorul Baumgartner va cânta el însuși, la flaut, Partita în La minor pentru flaut solo, de Johann Sebastian Bach. A zis că se potrivește. Și oricum nu mai aducem muzicanți de la Munchen pentru treaba asta…De fapt, Baumgartner a contribuit și la descifrarea codexului, la cum trebuie folosite informațiile de acolo. Are un interes personal, îți dai seama…

– Bine, haideți să nu pierdem vremea. Oricând Frida poate fi ucisă. Nu are Grau asasini plătiți la fel de periculoși ca tâlharii moldoveni! Ce trebuie pregătit? Ce să aduc?

– Stai liniștit, Toadere că nici nu am terminat bine de pictat!

– N-are a face! Stai, pune-le la toți roșu, verde și albastru, culori din alea vrăjite, și pe haine și, unde se poate, și pe piele. Ruxandrei poți să-i faci obrajii și mai roșii, așa e ea, îmi face silă!

Vlad Sălăgea se uită surâzând la Toader și începu să amestece rapid culorile pe paletă.

– Spune, omule, ce să aduc? Ce trebuie pentru ritual?

– Nu mare lucru, un vas cu mere și gutui putrede, nu se poate să nu găsească prin lăzi, la bucătărie, și…și niște flori uscate, asta ar fi mai greu, dar vezi poate găsește Krista pe undeva. Dar mai lăsați-mă puțin, măcar un ceas. Sau chiar două, să înceapă să se întunece, totul va fi altfel la lumina candelabrelor. Vezi că în codex zice ceva și de niște sfeșnice cu patru brațe. Patru anotimpuri, patru elemente, patru puncte cardinale…doar cu de astea umbla Grau, cu alb și negru, nord și vest…Are câteva în vechea cameră unde ținea mașina. Fă rost de astea, mănâncă și tu ceva, apoi veniți toți aici!

Haller clătină din cap.

– Iar eu trebuie să împac legea și civilizația cu practicile vrăjitorești. Nu-mi vine să cred, parcă n-ar fi adevărat!

Se întunecase deja când picturile lui Vlad Sălăgean erau privite, la lumina sfeșnicelor cu patru brațe de toți cei care trebuiau să fie de față. Vlad Sălăgean introduse coliviile în mașină, spunându-le vorbe drăgăstoase păsărilor. Trase apoi pârgia de lemn și toți cei prezenți simțiră un fior, deși culorile nu se arătaseră deocamdată niciunuia.

Horst Baumgarten începu să cânte direct partea a treia, Sarabande. Pe fondul sunetelor care îndemnau la meditație, Sălăgean deschise Codex Architecturae et Mysteriorum și începu să citească:

– Umbrae narrabunt veritatem per colores ignoti, homini incauti…

Vocea bătrânului avea o intensitate stranie.

– Vede cineva ceva? – întrebă Haller.

– Eu, zise Milek. Îi văd pe cei pictați astăzi, pe cei adunați în jurul focului. Sunt zugrăviți în mare parte în culori necunoscute mie până acum, nu le pot descrie. Dar ciudat e faptul că li se topește carnea, se transformă toți în schelete.

– Acum văd și eu, spuse Azat. Culorile sunt șterse, dar văd scheletele prinzându-se într-un dans, învârtindu-se în jurul focului, ale cărui flăcări se transformă în șuvoaie de sânge…Da, acum văd limpede roșul care nu este de fapt roșu!

– Taci! Înseamnă că vom muri cu toții cât de curând, spuse Baumgartner oprindu-se din cântat. Și nu de moarte bună! Și eu, și mama…

– Dance Macabre! – aproape că strigă Toader. Nu te speria, Horst, cântă mai departe. Asta ne așteaptă pe toți, dar măcar să vedem cine e vinovat și de ce!

– Mai cânt, văd și eu…dar, mi-e și frică să vă spun, scheletele tatei și mamei s-au prăbușit deja în praf, mi-e frică…

– Drept să vă spun, și eu i-am văzut mișcându-se, nu chiar într-un dans macabru cum a spus Azat, dar l-am văzut pe contele Grau îndepărtându-se, dar privind peste umăr cu un amestec de răceală spre Horst și pe Krista, iar acum niciunul din ei nu mai era doar din oase, interveni Milek. Apoi contele a început să dirijeze dansul flăcărilor, care au cuprins și celălalt perete, acolo unde e pictată piața centrală a Varșoviei.

– Și nu vorbește nimeni, nimic? – întrebă Toader, dar văzând că nu i se răspunde continuă: Dar Vlad nu s-a prins și el în dansul macabru? Hai, că doar ți-ai îngropat umbra, moșnege!

– Nu mai fi așa de rău, că s-ar putea să te îngrop eu pe tine. Pictez atât de bine acum, că nici nu mă gândesc să mor! Trei trepte pot fi trei luni, dar și trei ani…

– Pe Honon probabil că îl va împușca un vânător alb după ce ajunge acasă, pentru că asta e tot ce vrea, să ajungă iar pe pământul lui…Pe Schiller mai mult ca sigur că îl vor ucide oamenii din castel în zilele ce vor urma…Dar să aflăm unde este Frida, eu de asta am venit!

– Sunt aici, domnule Ispas, dacă zici că pentru mine ai venit!

Cu toții se uitară spre ușa salonului. În cadrul ei stătea Frida, îmbrăcată modest ca de obicei, cu un zâmbet mic pe față.

– Pot să iau parte și eu la întrunire, sau e rezervată bărbaților?

– Ce…ce înseamnă asta? – bâigui Toader.

– Ia loc, Frida, spuse colonelul Haller. Îmi cer scuze pentru emoția violentă pe care am provocat-o unora dintre voi, dar acum nu mai am niciun motiv să nu dau cărțile pe față, ca să zic așa. Frida a fost în siguranță doar stând în acest castel, în aceeași cameră secretă în care Grau a ținut-o ostatică pe Ruxandra. Doar așa puteam să fiu sigur că nu pățește nimic. Știa Grau, dar atât! Mai ieșea printr-un coridor secret, cu o mantie care îi acoperea fața, păzită strașnic de soldații mei. Chiar și așa n-ar mai fi suportat multă vreme situația asta, așa că, personal, sunt mulțumit de intervenția voastră, domnilor Ispas și Sălăgean!

– Eu am făcut asta pentru că te iubesc, Frida! – declară Toader, dar femeia privi într-o parte.

– Lăsați asta pe mai târziu, mai așteptați puțin, începu să râdă Haller. Acum vă rog să cântați mai departe, domnule Baumgartner, iar dumneata, Vlad Sălăgean, mai rostește o dată, dacă e nevoie, formulele acelea, și să privim cu toții fresca în care e pictată domnița Ruxandra. Ce vedeți?

– Umbram veritatis invoco…Le văd eu mișcându-se, și pe Monica și pe Ruxandra, amândouă au plete blonde, amândouă chicotesc…

– Termină, Vlad! – îl repezi Toader cu voce tăioasă, cât ai să mai plângi după o femeie care te-a rănit acum jumătate de secol, și care demult e oale și ulcele?! Uite, eu nu văd nimic, deși cunosc foarte bine culorile sublime, le văd în fiecare noapte în care îmi poruncesc minții să mi le arate. Dar acum, nu. Sunt niște picturi bune, într-adevăr, dar atât! Să terminăm cu circul ăsta, haideți să aprindem mai multe lumânări, și să cinăm, de exemplu!

– Ba te rog să cânți mai departe, Horst! – zise Milek. Uite, eu văd cerul doar în albastru închis, în toate frescele. E drept că albastrul cel neștiut omului, dar întunecat ca moartea. Și pe domnița Ruxandra luând de după gât un bărbat în vârstă și șoptindu-i la ureche…nu știu ce, că nu pot auzi cuvintele.

– Are monoclu și barbișon? – întrebă Toader.

– Da.

– Taică-su! Zi mai departe, ce vezi?

– Îi văd pe amândoi ducându-se la Grau, uite-i cum pășesc de la un perete la altul, și stând de vorbă, dezbătând ceva plini de…sunt lucruri importante, nu știu de unde îmi apare asta în minte…cântă mai departe, Horst, chiar dacă știi că vei muri. Nu mai am niciun sentiment pentru Ruxandra, nu mai sunt gelos pe dumneata, domnule Ispas, propun să uităm dușmănia dintre noi. E o ticăloasă și face parte din organizația lui Grau!

– Sigur nu a anunțat-o Grau pe Ruxandra că Frida este aici, în castel? – îl întrebă Toader pe Haller.

– Eu nu știu, dar nu e imposibil.

– Și atunci, ocnașii pe care i-am întors din drum…ți-am salvat viața, Frida!

Femeia rămase în continuare tăcută, dar parcă îl privi pentru o clipă de sub pleoapele coborâte.

– Dar tu, Azat, ce vezi? – îl întrebă Toader pe tătar.

– Eu văd totul în cel mai închis verde. Chiar dacă verdele acesta nu e de fapt verde, cuprinde nu numai brazii, dar și stepa, și cerul de ploaie, și ploaia care cade peste tot și stinge focul în jurul căruia dansează cadavrele.

– Ești fericit, zise Sălăgean, eu la vârsta mea nu prea mai văd verdele, și nici violetul, decât ajutat de această magie.

– Nu o mai iubesc pe Ruxandra, și nu mai vreau să-l omor pe țar, continua Azat de parcă nu l-ar fi auzit pe bătrân. Toată dorința mea este să fie prinși toți cei pe care Grau îi pune să distrugă lumea. Să fie prinși și să plătească pentru asta! Nu mai cânta, Horst, ajunge. Ești un om de treabă, las-o mai ușor cu rachiul și poate mai trăiești mulți ani. Poate că nu am văzut bine ce am văzut, și apoi soarta mai poate fi schimbată. Lumea se modifică mereu în funcție de mințile noastre! Nu știu cum simțiți voi, dar eu pot auzi culorile, au muzica lor, independentă de cea a flautului. Și asta mă face să cred că pot schimba lumea în bine, nu știu cum să vă spun…prin ce voi picta de acum…voi putea picta chipul unui om printr-un cântec…nu râdeți de mine, vă rog!

Vlad Sălăgean începuse de ceva timp să amestece culori și să picteze pe peretele rămas liber, în partea dreaptă a ușii. Lucra cu repeziciune, fără să-i pese că își murdărește hainele cu stropi de vopsea.

– Dar ce faci acolo, bătrâne? – îl întrebă Toader. Te-ai țicnit de tot? Cine-i ăla, eu?

– Da, tu! Mai bine vino aici și încearcă să obții culoarea prin care vedeai lumea prin ochii iepurelui. Acel albastru de gheață care îți dă fiori. Eu voi pune și puțin praf care o poate transforma într-o culoare neștiută.

– Bine, încerc…acum nu pot păți nimic, mi-am revenit cu totul, nu sunt sub influența vreunei băuturi nenorocite. Dar ce vrei să faci aici, eu și Frida patinând pe un lac înghețat? Ținându-ne de mână?

– Da, ca să…

– Dar pe mine m-ați întrebat? – protestă Frida, dar se vedea bine că mai mult formal. Dă cu var imediat, că nu vreau să…

– Ai, răbdare, domniță, ai răbdare! Horst, dumneata înțelegi ce vreau să fac?

– Da, ar merge bine partita pentru flaut solo în la minor, de Bach!

– Începe atunci să cânți, că eu mai am puțin și termin. După cum vedeți, nu mai trebuie decât să lucrez la fundal. Poate fi lacul de lângă castel, nu am decât să înfățișez pinii aceia înalți.

Frida ascultă o vreme sunetele ce îndemnau la introspecție ale flautului, după care spuse:

– Vezi și tu aceleași lucruri ca și mine, Toadere? Cum lacul nu mai are albastrul acela de gheață, ci o culoare necunoscută, ce aduce cu a liliacului?

– Sau cu a brândușelor, șopti Vlad Sălăgean, neauzit de nimeni, apoi continuă incantațiile în latină.

– Și cum patinăm amândoi, cum dansăm, cum ne învârtim, cum ne înălțăm spre stele?

 

Sfârșit

 

CV literar: