CEASUL – de Ștefan Gabriel Mateescu

Tic. Tic. Tic.  
  Pe domnul Dumitrescu mereu îl deranjase sunetul ceasului, care răsuna cât era noaptea de lungă cu un ritm rece. Stătea întins pe pat, cu fața spre tavan și ochii larg deschiși, mișcându-și picioarele încetișor.
  Își pusese plapuma pe dânsul, o pilotă mândră, umplută cu fulgi de gâscă, dar a dat-o jos demult, căci îl ataca din spate sunetul acela obsedant al ceasului, iar, din față, căldura aceea exagerată, ce parcă îl distrugea din interior. Chiar și fesul lui mândru, de mătase, în dungi albe și albastre, pe care îl purta în fiecare seară, îl aruncase din pat, fiindu-i mult prea cald.

  Sunetul persistă. Domnul Dumitrescu închide puternic ochii, acoperindu-și chipul cu dosul palmei. Se întoarce pe burtă și azvârlă pernele din pat, își deschide doi nasturi de la cămașa de noapte. Suflă în sus, să-și răcorească nasul, fruntea și ochii. Dacă nu îi era cald, cugeta el, reușea să nu se mai concentreze nici asupra ticăitului monstruos, care îl agasa, repetându-se la nesfârșit.

  Se mai întoarce odată pe spate, deschide iarăși ochii (sau poate nici nu îi închise, nu mai era deloc sigur) și oftează profund, zdruncinând apa din paharul pe care îl ținea lângă el. Așa e! își spuse Domnul Dumitrescu, avea paharul cu apă lângă el! Își ridică trunchiul, ia somnoros apa și o bea repede, dar scuipă o parte din ea. Părea să fiarbă și avea un gust dezolant, ca și cum ar fi fost aerul dintr-o cameră fierbinte, într-o după-amiază de vară. Pune indignat paharul la loc și se așază din nou.

  Ceasul tot bătea și nu dorea să renunțe, dominând umbrele și folosindu-le ca un pod, prin care să-și aducă melodia absurdă la urechile oricum revoltate ale Domnului Dumitrescu.  

Mai medita puțin. Tic.
Mai sforăia un moment. Tac.  

Mai se uita pe pereți. Tic.
Mai își masează umărul. Tac 

  Sunetul necruțător îi pătrundea în urechi fără voia sa, parcă perforându-i timpanul, ca să poată intra cu mai puțin efort, apoi mărșăluia haotic prin întregul creier, golindu-i amintirile și consumându-i rațiunea, încurcându-i neuronii și trăgându-l de nervi cum trage birjarul, hamul mânzului neascultător.
-Măi, Ilie, își spuse Domnul Dumitrescu, trebuie să o lași mai moale cu lucrurile astea putrede. Îți trece viața pe lângă tine, iar tu nu o simți.

  Își șterge fruntea de sudoare cu un colț din așternut, își suflecă mânecile și își mușcă buzele, încercând cât putea de tare să ignore acea simfonie ritmată a morții și a nebuniei, pe care o simțea intrându-i ca un pumnal în piept. Și-a acoperit urechile, ba chiar a întins mâna, a făcut o mică ruptură într-o pernă, a luat vata, după care și le-a astupat complet, însă ticăitul- Tic. Tic. Tic.- plutea prin aer precum un abur fierbinte și pătrundea prin – Tac. Tac. Tac.- piele, prin gură și prin nări, auzindu-se în fiecare colț al trupului său. Degeaba voia Domnul Dumitrescu să scape, căci zgomotul ceasului parcă îl controla precum un păpușar crud, ce își cioplea marionetele după bunul plac.

Geme tare, încordându-și toți mușchii feței cu un dezgust incomensurabil. Acoperit din cap până în picioare de o tensiune anume, se întoarce pe o parte, apoi pe alta și vorbește:

-Ilie, Ilie, ești singur din nou. De fapt, ai fost mereu singur. Și înainte de ziua aceea de Noiembrie, tot singur erai. Nu ai știut niciodată altceva, decât singurătatea. Iar acum- Doamne, ce sunet agasant, ce tortură grea! Ce voiam să spun? Nu mai știu. Ah, ce zgomot! Dar ideea este că mereu am fost singuri, ne-am avut doar pe noi, niciodată pe altcineva. Și dacă Noiembrie acela nu ar fi existat, tot nu am fi avut pe cineva lângă noi. Termină odată, ticăitule! Suntem destinați să fim doar noi, prin noi, pentru noi. O soartă dificilă, dar reală. Ai o liniște, măi Ilie, ai, de ce să zic; Fie se apropie scăparea, fie indiferența. Oricum, biruim, Ilie, biruim. Auzi la el, tic, tic, tic, ce mă enervează! Ești o coajă de nucă, măi Ilie, nimic altceva. Nu ai miez, ci numai coajă, numai lemn uscat. Dar trecem peste, căci așa suntem și așa vom fi mereu- învingători prin înfrângere. Așa ne-a fost scris în analele firii, ce să facem? Of, ce zarvă! Tu nu iubești, dar nici nu urăști. De aceea sunt eu, tu, măi Ilie. Cred că de aceea. Cred… Liniște, vino odată! Mai am și eu viață, câtă o mai fi, dar mai am. N-am fost nici zeu, nici drac. Măcar cu atât să mă mulțumesc și eu. Of, of, of, nu ar tăcea…
 

S-a oprit dintr-odată, și-a aruncat brațul de pe frunte și a apucat o pernă de pe podea, verificând ușor, cu vârful degetelor, parchetul poleit cu un strat subțire de gheață, o oază de dreptate în căldura fierbând a camerei. Ridică perna, apoi încă una, și le azvârlă pe ambele spre doi pereți diferiți, de unde simțea că venea acel zgomot ce îl stăpânise atâta timp, ce îl făcuse non-om, un biet obiect. Tic. Tic. Tic. Nu dispare, parcă doar pentru a-l sfida pe bietul Domn Dumitrescu. Ca o furtună cu un singur strop sau ca o inimă fără viață, dar plină de sânge, ticăitul părea a se apropia, apucându-l pe D-l Dumitrescu Ilie cu mâinile sale ce vibrau cu o intensitate extraordinară, dând impresia unui cutremur de proporții uriașe, ce răsturna cerul și pământul. Îl țin de picior, apoi de brațe și, eventual, aceste mâini imateriale se încolăcesc în jurul mijlocului său, țintuindu-l în pat.

Încearcă să ridice mâna dreaptă, să distrugă configurația compactă a ticăitului, dar nu poate decât să își miște smerit un deget. Apoi, încet-încet, sunetul se strecoară din nou în ureche, unde se oprește deodată și continuă să vibreze și să se clatine în stânga, în dreapta, în stânga, în dreapta. 

Tic. Tac. Tic. Tac.  

  Tot încerca D-l Dumitrescu să scape de îmbrățișarea persistentă, dar era fără sens. Lacătele acelui ,,Tic”, lanțurile acelui ,,Tac” erau prea grele, nu le strivea nimic din lume. Răsuflând cât putea de tare, închide ochii și rămâne așa destul timp. Apoi, se ridică brusc din închisoare, încă auzind acele amețitoare sunete ce se nășteau, trăiau, mureau și înviau într-o clipă. Reușea, însă, să se concentreze asupra unei anume nulități, privind într-un punct gol, imaginar, nemișcat, dar dinamic, închis și totuși liber. Clipește odată. Aude ticăitul mai tare. Clipește încă odată. Parcă devine și mai puternic, precum zgomotul teribil a mii de clopote ce sună fiecare după bunul plac.

  Își mai deschide câțiva nasturi de la cămașa de noapte, își rupe nasturii de la mânecă și-i pune lângă el, pe cearceaf. Tic. Se șterge de sudoare din nou, mai ia o gură din apa aceea clocotită. Tac. Se întinde din nou pe spate, suflând niște aer rece pe frunte.

-Ilie, Ilie… De ce nu poți tu să dormi? Îți amintești de ziua de Noiembrie, cât de întunecată a fost, sau de ziua de Iulie, cât de luminată a fost? Ah, ce mai sunet înnebunitor! Îmi vine să-mi rup ființa de pe suflet, ca să nu-l mai aud! Sau poate o să fie doar mai puternic… Pe cât de mare a fost frigul în Noiembrie, atât de mare a fost căldura în Iulie. Termină, oh, zarvă, tu ce din minte clădești glod! Totul era așa de alb în Iulie, atâtea flori, atâta puritate, atâta zâmbet. S-a spulberat totul în Noiembrie… Doamne, Mărit ești, de ce mi-ai dat mie urechi? De ce nu m-ai creat surd!? Totul era așa de negru în Noiembrie, atâtea stânci, atâta mizerie, atâta plânset… Poate dacă adorm, voi putea ignora aceste sunete. Dară cum să adorm? Ticăit absurd… Gândește, Ilie, gândește! Gândește, căci sunetul te demolează și te clădește în imaginea lui ce curge degeaba și mereu! Aha! Să număr invers de la o mie, așa am citit în ziar… Tic, tic, tic, mai termină-ți existența odată, tic și tac! Dar în ce ziar? În Dacia, nu se poate, aveau alte preocupări… Taci! În Scânteia, sigur. Liniște! O mie, nouă sute nouăzeci și nouă, nouă sute nouăzeci și opt… Ce să caut eu citind Scânteia? Nouă sute nouăzeci și șapte… Nu am mai cumpărat Scânteia de când a apărut mai întâi la chioșcul de lângă gară… Vai, ce mă enervează, vai, ce mă enervează! Nouă sute nouăzeci și șase… Să fi citit în Timpul? Nouă sute nouăzeci și… și patru… Cred că da… Nouă sute nouăzeci și… și… și cinci…  Fă liniște, zgomot nenorocit! Cum te repeți, sfâșiindu-mă! Cum păstrezi același ritm, același ton, devorându-mă! Nouă sute… Opt sute… Noiembrie… Tic… Tac! Iulie! În Timpul! Scânteia… Sângele scurs… în luna a unsprezecea… pe strada aceea… mai bine era al meu… Tic, tic! Lumina răsărită… în luna a șasea… în fața altarului… Tac, tac! Trei, doi, unu… Tic, tic! Nouă sute nouăzeci și trei…  

  Sare dintr-odată, ridicându-și trunchiul de pe așternut și deschide larg ochii și gura, apoi își acoperă urechile și plânge. Cade o lacrimă, un ticăit îi pătrunde în minte. Mai cade una, mai îi pătrunde unul. Mai cad două, mai cad trei… Se șterge cu mâneca. Luând palmele de la urechi, acea zarvă unică părea acum mult mai puternică, cutremurând parcă întreg dormitorul, cauzând apa să formeze zeci și zeci de inele, pernele să se clatine în stânga și dreapta, dar ușa rămânea neclintită, perfect țintuită în loc. D-l Dumitrescu privește cu jind clanța aurie, ce reflecta toată lumina ce o lovea, de parcă era un portal către o lume fără acel ticăit agasant.  

  Vai, căci ce bună ar fi fost o asemenea lume! Tic. Dar nu avea să apară vreodată. Tac. Oricât voia D-l Dumitrescu să ignore bubuiturile minuscule, nu reușea absolut deloc. Aceste sunete parcă se uneau în aer și formau un șarpe lung, ce sâsâia în jur, împroșcând venin. Se târa plutind și plutea târându-se, până la obrazul domnului Dumitrescu, unde, încă sâsâind, își scoate limba subțire din botul acoperit de solzi și îi linge pielea bărbatului, înainte de a deschide larg mandibula, revelându-și rândurile nesfârșite de dinți. Se apropie din ce în ce mai mult, fără să se grăbească, deschizând gura mai larg și mai larg, apoi dispare. Sunetele se unesc din nou, iar un alt șarpe apare, ciclul continuând. Așa, tot apărând și dispărând, șerpii își lăsau în urmă dâre- pielea lor lepădată-, precum pietrele lasă în lac sute și mii de unde. D-l Dumitrescu se adună, își masează lent fruntea și rămâne astfel, pe loc: 
-De ce nu am plecat eu singur de acasă în Noiembrie?.. 

  Își șterge nasul, oftează și își acoperă din nou și din nou urechile, dar era fără rost, căci melodia aceea sângeroasă tot intra și tot ieșea, tot controla și tot subjuga.  
-De ce singura dată când nu am fost singur a fost în Iulie? 
  Deschide gura și răsuflă, bucurându-se de un strop de aer rece. Tic. Tac. Se întinde din nou pe spate, simțind fiecare dungă de pe cearceaf, fiecare crustă de pe saltea, fiecare fir de praf de sub pat. Acele zgomote groaznice continuau, la fel de insistente și de tupeiste ca întotdeauna, umplând camera cu ecoul straniu, ce sălta pe fiecare perete, într-un vals prea dezordonat.

-Of, măi Ilie, cât oi mai avea și cât simți că mai ai. Dar n-o vrea Domnul să ne dea mai puțin? Tocănit crunt, dispari! Ca să simțim acel Iulie din nou, să scăpăm de Noiembrie. Zarvă mișea, arată-ți trupul și ți-l sfâșie! Suntem așteptați, Ilie, nici nu am vreun dubiu. Ne așteaptă acolo, să terminăm acest Noiembrie continuu pe care îl trăim. Mereu am fost niște lași; trece viața pe lângă noi și noi tăcem ca stâncile. Se termină firul, iar noi nu ne-am jucat vreodată cu acul. Vai, cum simt că îmi pleznește țeasta! Am îngenuncheat și ne-am mărit, dar n-am trăit. Prea multe certitudini, prea puține riscuri! Tic, tic- ce furtună nemernică! De ce nu ne plac riscurile, Ilie? Un risc ne-am luat, iară acela a născut Iulie. De ce, deci, nu iubim riscul? Sunetule, dac-ai fi viu, te-aș zdrobi sub călcâi, fie că mi-l înveninezi cu mușcătura ta!

  D-l Dumitrescu se ridică, se uită în jur, scrâșnește din dinți, auzind din nou ciocănitul repetat, mereu identic, mereu constant, niciodată viu. Își aruncă mâna pe noptieră și ridică Biblia. O deschide la întâmplare. Mijind ochii, privește textul mărunt, pe care abia îl puteai vedea și în lumină, ba în întunericul acela dens.  

Citește. 

Rămâne cu ochii deschiși, respirând greu și înghițind în sec. Lasă cartea deschisă pe noptieră, apoi se întinde din nou:
-Nu vă îngrijorați de ziua de mâine… Ajunge zilei… necazul ei…
  Tic și Tac- cei doi regi ai minții domnului Dumitrescu. Domneau asupra a toate, nu lăsau nimic liber.  

  O rază de lumină pătrundea timidă pe geam. Mai apare una, apoi încă una, apoi altele, în ritm cu zarva de neîndurat a ticăitului. Zorile veneau. Veneau și nu doreau să mai plece vreodată. Veneau și parcă încetineau sunetul. Parcă îl prindea și îl constrângeau cu glorie. Dar nu era suficient; soarele încă dormea adânc, iar o mână de raze rebele nu puteau să ucidă tirania zgomotului.

  S-a trezit, o, Doamne! Soarele era acum Unul Stăpânitor. Sau, cel puțin, așa considera, căci ticăitul nu avea nicio intenție să se oprească așa de ușor, ci persista cu sânge pe buze. Era suficient pentru D-l Dumitrescu, care s-a ridicat complet din pat, suflând ușor, a închis ochii, a cugetat un moment, apoi a răsucit clanța. Înainte de a ieși, spuse:
-Măi, Ilie, trebuie să o lași mai moale cu lucrurile astea putrede. Îți trece viața pe lângă tine, iar tu nu o simți.
  Pune piciorul în afara dormitorului și pleacă. Pernele încă erau pe jos, Biblia, încă era deschisă, apa, încă părea a fierbe, iar ticăitul încă se auzea, dar acum era doar un umil vasal al Soarelui, adevăratul stăpânitor. 

  Domnul Dumitrescu nu avea ceas. 

Tic. 

Tic.  

Tic.