Mais c’est fini le temps des rêves
Les souvenirs se fanent aussi
Quand on les oublie..
Puțini actori europeni au reușit să întruchipeze fascinația vizuală a secolului XX așa cum a făcut-o Alain Delon. Mai mult decât un simplu simbol al frumuseții masculine, Delon este un paradox viu: un chip de înger sculptat în răceală, un star de cinema cu un suflet adesea conflictual, un om între mit și melancolie. Cariera sa, desfășurată de-a lungul a peste șase decenii, nu este doar o succesiune de roluri, ci un comentariu subtil despre identitate, alienare și fragilitatea faimei. Alain Delon a pătruns în cinema cu o naturalețe aproape sfidătoare. Deși inițial lipsit de formare academică, prezența lui magnetică și o anume tăcere expresivă l-au transformat rapid într-un fenomen vizual. Colaborarea sa cu regizori precum Luchino Visconti, Jean-Pierre Melville și Michelangelo Antonioni l-a propulsat în canonul cinematografiei europene. În Rocco e i suoi fratelli (1960), Le Samouraï (1967) sau L’Eclisse (1962), Delon devine un arhetip: bărbatul frumos, dar distant, controlat, dar profund tulburat în interior.
Interpretările sale au redefinit masculinitatea pe ecran. Spre deosebire de virilitatea teatrală a starurilor americane ale aceleiași epoci, Delon a adus o formă de vulnerabilitate glacială, o tăcere încărcată de sensuri. În Le Samouraï, el e un asasin încrustat în tăcere, un samurai urban în derivă – un rol devenit cult, care a influențat generații întregi de cineaști, de la Jim Jarmusch la Nicolas Winding Refn.
Alain Delon nu a fost doar un actor – a fost și o icoană estetică, un standard de eleganță, mister și dualitate. Imaginea lui a traversat moda, fotografia, arta vizuală, devenind o referință constantă în cultura pop europeană. A fost, poate, primul actor european care a înțeles că imaginea este o construcție poetică, nu doar o reflexie a realității. Chiar și în afara ecranului, Delon a cultivat o aură de solitudine orgolioasă, de aristocrat al distanței. Refuzul său de a se adapta normelor hollywoodiene și felul în care și-a păstrat controlul asupra carierei – inclusiv producând propriile filme – îl așază într-o tradiție a autonomiei artistice rare în peisajul cinematografic.
La fel ca Umberto Eco, care vorbea în ultimele clipe ale vieții despre imbecilii online ajunși lideri de opinie, Alain Delon, la senectute, a pus punctul pe „i” și și-a arătat, cu forță și luciditate, viziunea despre o epocă „mizerabilistă”. A refuzat Palme d’or, în schimbul unui strigăt „crepuscular”, pe fondul alienării unanime. Senescentul Delon s-a luptat cu ignoranța generalizată și decăderea idealurilor care nu încetează să fie fărâmițate de absența decenței și focului interior autentic. Delon și-a anunțat sfârșitul de-atâtea ori, încât recenta vestea a „plecării” sale nu-i șochează decât pe nostalgici. Dacă Dalida, la 54 de ani, lăsa o scrisoare înainte de sinucidere, cu următorul mesaj „Iertați-mă, viața este insuportabilă”, Alain Delon a făcut o declarație publică de sinucidere declarând: “Vreau să mor, viața s-a sfârșit”. În rest, masa de „oameni noi” continuă să trăiască și să gândească morbid, trecutul și viitorul fiind relativizate de un azi sufocant. Alain Delon, dionisiacul de ieri, a fost, până la sfârșitul existenței sale, răvășit de decadența unui ev apolinic!
În cinema, junele Delon a apărut în conștiința lumii în „Plein soleil”, într-o ipostază ideală, prea adevărată pentru a fi crezută astăzi: un soare deplin și mistuitor de viață, de joc angelic și diabolic între chip și interior. Un soare pulsatil, fierbinte ca sângele în trup, și de ce nu, tăios precum acel „cuțit în apă” polonez. În „Rocco și frații săi”, în regia lui Luchino Visconti, are loc aceeași îmbrățișare între angelic și demonic, între alb și negru! Au urmat „Eclipsa”, „Ghepardul”, „Laleaua neagră”, „Samurai”, „Clanul sicilienilor”, „Zorro”, filme de capă și spadă moderne, cu gangsteri și crime, dincolo de chipul său cuceritor. Sfârșitul anilor 70, apoi deceniul 80, până în prezent au confirmat eclipsa sa actoricească, păstrându-se însă fascinația de-altădată.
Aparentele sale umbre jucate vor fi transferate în viață. Afacerea Markovic l-a scos pe actorul Alain Delon din ficțiune, propulsându-l în cel de protagonist al unui scandal provocat de o crimă neelucidată care l-a vizat pe fostul său șofer. Georges Pompidou, un politician în ascensiune și soția acestuia, Claude, poze indecente, un adevăr misterios despre Delon sau alții etc. Și actorul a supraviețuit realității, reintrând în ficțiune pentru „La piscine”, alături de eterna sa iubire, Romy Schneider, unde mizanscena filmică a semănat prea mult cu realitatea. Ce ironie și ce joc perfid al măștilor! La plecarea partenerei sale din Christine, omul Delon va fi uman și pe deplin emoționat, dovedind că „iubirea adevărată nu moare vreodată”:
„Pentru mine, ea reprezintă 25 de ani din viaţa mea, din cariera mea, din inima mea, care dispar dintr-o dată. Amintirea pe care o păstrez despre ea? Ooo, nu e cea din film, de la o serată, dintr-o călătorie sau în urma unui succes… Este surâsul ei. Acela a lui Romy strălucind de viaţă, care o ilumina, o trasfigura. Surâsul sufletului ei!”
Finalul carierei sale a fost marcat de un retragere lentă și de o luciditate tulburătoare. În ultimele decenii, Delon a vorbit deschis despre izolarea bătrâneții, despre moarte ca eliberare, despre deziluzia față de societatea contemporană. Tonul său – amar, dar demn – pare să închidă cercul unei vieți petrecute între lumină și umbră. Alain Delon rămâne o figură unică în istoria cinematografiei europene. Impactul său nu poate fi redus la frumusețea iconică sau la succesul comercial. El a fost – și rămâne – un simbol al melancoliei moderne, un actor care a transformat tăcerea în monolog și distanța în intimitate. Într-o lume tot mai grăbită să explice, Delon a ales misterul. Și poate tocmai de aceea, el continuă să fascineze.
Numele său a devenit și termen de DEX – alendelon, fiind o haină de piele îmblănită, inspirat de filmul din 1965 – „A fost cândva hoț” (o traducere evident greșită din engleză, după expresia „Once a thief, always a thief”, de fapt, „Năravul din fire… nu are lecuire”). Azi, timpul e necruțător, iar Delon a plecat din trup, rămânând filmele ca dovezi ale unor vremuri de speranțe și iluzii. Avem, deci, potretul complet al unui Dorian Gray de cinema, cuceritor de ambe sexe (lucru recunoscut recent) ce s-a stins sub steaua amărăciunii. Au revoir, Delon!