Mais c’est fini le temps des rêves
Les souvenirs se fanent aussi
Quand on les oublie..
La fel ca Umberto Eco, care vorbea în ultimele clipe ale vieții despre imbecilii online ajunși lideri de opinie, Alain Delon, la senectute, a pus punctul pe „i” și și-a arătat, cu forță și luciditate, viziunea despre o epocă „mizerabilistă”. A refuzat Palme d’or, în schimbul unui strigăt „crepuscular”, pe fondul alienării unanime. Senescentul Delon s-a luptat cu ignoranța generalizată și decăderea idealurilor care nu încetează să fie fărâmițate de absența decenței și focului interior autentic. Delon și-a anunțat sfârșitul de-atâtea ori, încât recenta vestea a „plecării” sale nu-i șochează decât pe nostalgici. Dacă Dalida, la 54 de ani, lăsa o scrisoare înainte de sinucidere, cu următorul mesaj „Iertați-mă, viața este insuportabilă”, Alain Delon a făcut o declarație publică de sinucidere declarând: “Vreau să mor, viața s-a sfârșit”. În rest, masa de „oameni noi” continuă să trăiască și să gândească morbid, trecutul și viitorul fiind relativizate de un azi sufocant. Alain Delon, dionisiacul de ieri, a fost, până la sfârșitul existenței sale, răvășit de decadența unui ev apolinic!
În cinema, junele Delon a apărut în conștiința lumii în „Plein soleil”, într-o ipostază ideală, prea adevărată pentru a fi crezută astăzi: un soare deplin și mistuitor de viață, de joc angelic și diabolic între chip și interior. Un soare pulsatil, fierbinte ca sângele în trup, și de ce nu, tăios precum acel „cuțit în apă” polonez. În „Rocco și frații săi”, în regia lui Luchino Visconti, are loc aceeași îmbrățișare între angelic și demonic, între alb și negru! Au urmat „Eclipsa”, „Ghepardul”, „Laleaua neagră”, „Samurai”, „Clanul sicilienilor”, „Zorro”, filme de capă și spadă moderne, cu gangsteri și crime, dincolo de chipul său cuceritor. Sfârșitul anilor 70, apoi deceniul 80, până în prezent au confirmat eclipsa sa actoricească, păstrându-se însă fascinația de-altădată.
Aparentele sale umbre jucate vor fi transferate în viață. Afacerea Markovic l-a scos pe actorul Alain Delon din ficțiune, propulsându-l în cel de protagonist al unui scandal provocat de o crimă neelucidată care l-a vizat pe fostul său șofer. Georges Pompidou, un politician în ascensiune și soția acestuia, Claude, poze indecente, un adevăr misterios despre Delon sau alții etc. Și actorul a supraviețuit realității, reintrând în ficțiune pentru „La piscine”, alături de eterna sa iubire, Romy Schneider, unde mizanscena filmică a semănat prea mult cu realitatea. Ce ironie și ce joc perfid al măștilor! La plecarea partenerei sale din Christine, omul Delon va fi uman și pe deplin emoționat, dovedind că „iubirea adevărată nu moare vreodată”:
„Pentru mine, ea reprezintă 25 de ani din viaţa mea, din cariera mea, din inima mea, care dispar dintr-o dată. Amintirea pe care o păstrez despre ea? Ooo, nu e cea din film, de la o serată, dintr-o călătorie sau în urma unui succes… Este surâsul ei. Acela a lui Romy strălucind de viaţă, care o ilumina, o trasfigura. Surâsul sufletului ei!”
Numele său a devenit și termen de DEX – alendelon, fiind o haină de piele îmblănită, inspirat de filmul din 1965 – „A fost cândva hoț” (o traducere evident greșită din engleză, după expresia „Once a thief, always a thief”, de fapt, „Năravul din fire… nu are lecuire”). Azi, timpul e necruțător, iar Delon a plecat din trup, rămânând filmele ca dovezi ale unor vremuri de speranțe și iluzii. Avem, deci, potretul complet al unui Dorian Gray de cinema, cuceritor de ambe sexe (lucru recunoscut recent) ce s-a stins sub steaua amărăciunii. Au revoir, Delon!