NU AJUNG CUVINTELE
Nu ajunge gramatica pentru a etala în cuvinte
sărăcia pe care o inimă și-o definește prin sânge, pulsând…
Sunt mesagerul sărăciei
pe care o etalez în regim de pantomimă
în gesturi, semne, suspine,
cum vântul în crengile goale ale copacului.
Tăcerea absolută o dețin copacii
Ei nu rostesc un murmur de durere
nici pentru ultima frunză ce cade
de aceea gramatica nu se poate împlini prin viu grai.
Nu ajung cuvintele pentru a defini concret
durerea tăcută a lumii…
Sărăcia nu poate fi definită în context fizic, chimic
ori biologic
ci o redau în gânduri, în context astronomic
precum spațiul.
Să se poată concepe o temă în toată amploarea
despre sărăcia noastră a tuturor
aceasta a fost ridicată la rang de Cosmos.
La privighetorile și mierlele înfăptuite
să definească sărăcia cântând
ziua și noaptea,
membrii unui ansamblu folcloric
n-au fredonat nimic un timp
ci doar s-au mirat…
Acum orchestra le imită
perfecționând și împlinind folclorul,
definind astfel prin cântec ce nu au avut…
*****************************************************
COPILAȘUL ȘI CÂINELE
Nu-i timp de analizat iubirea față de cineva,
amploarea facerilor de bine, pedepsele,
aprecierile, binecuvântările,
laudele sau mustrările care trebuie date cuiva.
Veniți să căutăm pretutindeni
un copilaș și un câine
care au ieșit în lume pe o poartă lăsată descuiată.
Această întâmplare nu-i un simplu joc
e seva inocenței lumii
adunată la un loc.
Între copilaș și câinele ce pășesc atât de aproape
pe trotuar nestingheriți
nu încape un cuvânt.
Între ei nu-i loc de ceva mai sfânt…
Nu-i loc nici de o virgulă
care să le separe inocența…
Inocența câinelui dresat să apere tot ce are în lumea lui-
copilașul ce-și etalează
dicționarul de zâmbete vocale de la a la u:
a, ă, e ,i. î, â, o, u,
la care câinele în duet cu copilașul
învață omenește al inocenței alfabet de zâmbete …
Cum să intervină trecătorii fie și cu o șoaptă
sau cu o mirare la vedere
care să nu pară suspectă
pe lângă cel mai mare câine care
încadrează cel mai mic copilaș ieșit în lume?
Mergând așa pe trotuar ei par
o lume atât de mică
față de lumea nostră atât de mare,
separate doar de mirări sub acoperire…
Nu ajung toți ochii lumii pentru a realiza pe deplin
o mirare integrală legat de
inocența celui mai mare câine dresat
pe lângă cel mai mic copilaș,
ieșiți în lume singuri după voia lor.
Dar cine ar cuteza să-i abordeze într-un fel,
fie și cu un zâmbet care să nu pară suspect
care să nu pară a trădare, a semn de răpire…
Se încearcă a se realiza o mirare deplină
nu cu ochii ci cu gândurile
față de cum își îndeplinește câinele canonul
față de acest copilaș-
canonul istoriei inocenței
cu sau fără acoperire.
Când lumea care pare că vrea să întrebe:
”Cu cine a ieșit în lume acest copilaș,
câinele prin privirea sa universală
dă de înțeles că vrea să spună
”Nu se vede? Eu sunt călăuza inocenței
care nu poate fi răpită!”
Atunci prin instinctul patern si antic
al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății
s-a auzit glasul tatălui copilului:
”Aici sunt!”
Câinele privind acum
nu spre copilaș ci spre mai marele său stăpân
pare a spune:
”Nu mi-am făcut din lume gânduri,
de aceea micul meu stăpân e teafăr lângă tine!”
*************************************************************
CONFESIUNILE POETULUI NEVĂZĂTOR
Vei auzi Dumnezeule glasul națiunii
sechestrându-mi sufletul
plin de o arhivă de rugăciuni nerostite
Cum să mă impacientez la arătarea ta Doamne,
ca cei care văd,
când zi de zi mă mir de Tine
nu cu ochii, ci cu gândurile
În vreme ce îmi controlam cu un pix imaginar
poziția și fizionomia
adică îmi închipuiam că scriu
convins că doar acest fel de scriere continuă
este virgula credibilă între felul cum ești
și cum mi te imaginez,
atunci mai neobișnuită ca oricând
credeam că muza mă ia peste picior spunându-mi:
Trebuie să te fac să vezi cu ochii lucrurile.
I-am răspuns:
”Cum le-aș putea vedea altfel de cum mi le imaginez?
Muza a rostit mai fermă ca oricând:
”Trebuie să-mi achit datoria față de soare pentru lumină
deschizându-ți tie ochii.
Astfel va trebui să stai câteva momente
în locul lui Dumnezeu!”
Am tresărit astfel:
”Cum aș fi vrednic să stau în locul Tatălui Ceresc
doar prin simplul fapt
că îmi voi căpăta vederea?”
Muza a adăugat:
”Poți sta în locul lui Dumnezeu atâta timp
cât nu ți se cere să faci altceva decât să scrii.
Acum ai motiv pentru asta
să crezi mai mult în Dumnezeu!”
Am răspuns muzei:
”Am crezut și la fel cred și acum în Tatăl Ceresc,
nu pentru că văd
ci pentru că mi l-am închipuit
pe Domnul
și mi-l închipui și acum
că a fost și este mai presus de toate, nepipăibil!”
****************************************************
SEISM
Fără concordanță cu logica,
în regim de diabolică fantezie
pământul își propagă vibrațiile
ca o răzbunare
pentru cei ce n-au îngropat ca punct de reper
eroii în sanctuare…
Închipuind o bizară superstiție
și o premoniție
prin care
doar dă idei de a răspunde la unele ghicitori barbare,
neputând reda un gând pașnic, un joc,
această mișcare seismică este nepăsarea
ajunsă la soroc.
Pentru prima dată mă izbește muza ca un arbitru,
fără să știu ce vrea să-mi inspecteze concret:
Poezia sau fuga…
Cum să mă prezint acum în fața muzei
fără noimă, fără temei, fără rând ?
Alergător sau scriitor?
Scriu parcă mă pregătesc să fug…
Fug deoarece nu am timp să scriu stând…
Icoane, suvenire și alte obiecte de cult căzând
par elemente vandalizate de atei, de nebuni
lângă care nu-i spațiu nici timp
să adresezi laude, binecuvântări și rugăciuni.
În vreme ce îmi controlam cu pixul
poziția și fizionomia,
adică scriind
convins că doar scrierea mea continuă
este virgula credibilă
între mine și lucrurile neînsuflețite.
muza îmi dă impuls astfel:
”Fugi, că acum nu te pune nimeni să scrii!”
Nu mai apuc să gândesc nimic.
De fapt în acest sens muza în premieră absolută
îmi dă de înțeles că
nu mai trebuie să-mi folosesc mintea, ideile, gândurile
ci doar picioarele…
Muza chiar îmi oferă drept recompensă speranța
rostind :
”Fugi,să ai unde scrie!”
Ce consolare stranie din partea muzei pentru un poet!
Iau arhaismele, chiar și neologismele
de pe lista de rezervă a gramaticii
de parcă le pun la pariu, la jocuri cu camătă,
și scoțând de sub restrictie toate mirările,
prin fuga ce pare o probă,
o pregătire de unul singur pentru finala de fugă
din calea cutremurelor…
Incredibil cum voi fugi atunci în doi
sau cu mai mulți.
Fug spre locul unde mâinile grădinăreselor
și a florăreselor
nu sunt încă afectate de porii urticari a urzicilor,
de ghimpii trandafirilor
și de iubirile înșelătoare a maratoniștilor.
Îngân valabilitatea compromisă a acestui loc
de care fug precum cercetătorii-inventatori demoralizați
ce doresc să-și trăiască individual prin invențiile lor
teama de viață, de iubire, de moarte…
Fuga mea simbolizează canonul istoriei cronometrelor.
Muza mă cronometrează dumnezeiește.
Sprintez prin instinctual antic al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății,
având cel mai scurt timp și spațiu la dispoziție
cât să mă pun pentru deosebire
drept virgulă vie
între dărâmături și poezie.
Pământul își descarcă prin vibrații nebunia
orgoliul și fantezia
cutremurând până și altarele,
dând peste cap binecuvântările,
dezlegările de orice fel,
canoanele și complimentele,
amestecând ritualurile cu viciile,
datinile cu fanteziile,
serenadele cu bocetele,
făcându-ne să ne întrebăm dacă este eficientă fuga
și ruga, când este implementată afirmația:
”Dinte pentru dinte”
Cu toate acestea, nu-l vor lua pe Dumnezeu minunile înainte
Tatăl Ceresc nu săvârșește minuni din indulgență
nici nu va salva nimic de fală
sau din alte percepții nemotivate
în locul meu.
Cu instinctul antic al omului modern neîmplinit
ce amână ceasul judecății
încerc să salvez ce se poate,
cu brațele zămislite din căința cuplului de lideri
care i-a înrobit pe tineri…
Și mă reped spre vietatea mea de companie
încă vie,
o înaripată fermecată
care nu pasăre ce cântă părea
ci un interzis colindător
cu dor…
Cum mima un ton dat ca de un vestit dirijor,
zburătoarea părea că nu vrea să cânte în mod păsăresc
ci să colinde într-un fel distinct, liber,
omenesc.
După ce și-a dat drumul la glas
într-un dumnezeiesc și unic stil
m-am convins că atunci am ascultat pentru ultima dată
o colindă în regim de tril…
Of, pământule, căiește-te să știm ce binecuvântăm!
Of, pământule, căiește-te să nu te îngânăm
ca păsările care se întrec una pe alta, zburând,
migrând…
***************************************************
STĂPÂNA PESTE TOT CE S-A SCRIS
Îmi controlez în plan imaginar sărăcia
Deci doresc să scriu…
Dar mă întreb cu ce?
Caut un creion cum aș căuta o spadă cu care
să lupt
ca într-un război mondial împotriva plictiselii…
Doresc astfel să scriu cum aș înfăptui
o biserică a sărăciei fără pereți
formată doar din cuvinte.
Nu mi-ar ajunge gramatica
pentru a defini concret în cuvinte viabile
această biserică a sărăciei fără pereți
formată doar din rugăciuni…
Caut un creion sau alt fel de instrument de scris
cum aș căuta o mitralieră de caricaturi oarbe
cu care măcar să pot speria tot ce mă plictisește…
Probabil am speriat ceva că mă izbește
într-un mod neobișnuit
ca un flux de căldură relativ rezistenței mele
ce-mi străpunge pielea fie din afară în interior
sau din interior în afară .
E stăpâna peste tot ce s-a scris până acum
și peste tot ce se va mai scrie de acum înainte:muza.
Sunt atât de nepregătit față de această apariție
misterioasă și neprevăzută
încât n-am un creion cu care să dau onorul muzei
Doar rostesc în surdină:
„Regina mea!”
Și cu gândul să fug în sat după un creion…
Citindu-mi gândurile, muza m-a abordat astfel:
„Ce vrei să faci cu creionul fără mine?
Vin cu tine!
Vin doar cu tine în sat după acel creion!
Cine va remarca faptul că sunt doar cu tine
sau că ești doar cu mine?
În satul acesta pe cine a interesat aspectul
că am venit doar la tine?
Sunt cu tine nu de când e satul ci de când te am
amic imaginar!
Înainte de a te naște…
Mi te-am imaginat înainte de a fi acest sat…!!!
Pe cine a interesat aspectul că n-am dorit
să reprezint alte proprietăți în acest sat
decât creionul tău…?”
*****************************************************
BIO METAFORIZARE EXTREMĂ
De foamete mă arde soarele în acest anotimp înșelător
ca unicele plante: urzicile, ce cresc
de dorul minunilor.
În acest context și Dumnezeu poartă o teamă:
să nu-l ia minunile înainte.
Dacă va face minuni cu urzici….
Aceasta ar fi preîntâmpinarea foametei
că fac eu vrăji cu urzici…
Acum să vedeți cum se vor săvârși în același timp
vrăji și minuni.
Aici e finala concursului de mirări.
Dumnezeu cu minunile, eu cu vrăjile,
dăm peste cap binecuvântările,
descântecele, complimentele și canoanele
în meniuri cu urzici amestecând datinile cu fanteziile…
Aceste plante universale se leagănă în vânt
de parcă șuieră a răspuns așa:
”Acum să te vedem…!!!
Tu pe noi sau noi pe tine
te vom bio metaforiza cu porii noștri urticari și iritanți….
Sau prin pact ne vom ”urzicomeni” în comun…!”
Ce pot spune decât că rămân mut pe moment,
ca un cântăreț care nu are altă soluție mai sinistră
pe timp de foamete
decât să cânte în frunză de urzică…
În loc de spadă sau de pușcă într-o anumită luptă
va trebui să folosesc urzici?
La cine să fac un memoriu în acest sens?
Să scriu destinului? Muzei?
Dacă ar ști măcar muza ce scriu!
Pe când rosteam toate acestea,
muza m-a împresurat astfel?
”Ce tot îndrugi acolo?
Ce să-mi scrii mie pe foametea asta?
Dacă Dumnezeu te inspiră direct ce să scrii,
ce aștepți de la mine?
Scrie…!!!