Aspectul general al începutului de mileniu trei capătă din ce în ce mai mult caracteristicile specifice ale unei perioade istorice, în care se delimitează clar nişte priorităţi esenţiale ale existenţei umane şi ale sensului unic pe care aceasta îl parcurge în cadrul ansamblului universal al timpului. Una din aceste caracteristici prioritare ale existenţei umane, fără doar şi poate, este calitatea fenomenului cultural prin care se evidenţiază dezvoltarea popoarelor lumii. Dacă acest fenomen, pe parcursul ultimului mileniu, a adâncit şi particularizat în formă şi în esenţă diferenţele culturale ale naţiunilor printr-o diversificare pronunţată a lor pe criterii etnice, geografice, religioase şi politice, atunci începutul mileniului trei înaintează în prim planul vieţii sociale şi culturale mondiale noi imperative bazate pe principii noi, care să corespundă îmtocmai perioadei istorice respective – perioada globalizării factorilor sociali şi economici.
Timpul ne demonstrează că dezvoltarea globală socio-umană a atins începutul celei de a treia perioadă a ei, care nu se poate produce în afara fenomenului omogenizării treptate a elementelor diversificate ale lumii pe criterii economice, sociale sau politice. Secolul XXI se va caracteriza printr-o intensificare şi accentuare a globalizării în sfera socială şi economică şi doar parţial în sfera etnosului cultural. Lumea va rămâne şi pe viitor tot atât de diversificată şi particularizată în plan etno-cultural.
Însă factorul socio-economic va exclude din integrala globalizării multe din particularităţile actului cultural universal, care au adâncit divizarea etno-culturală a popoarelor. Vor rămâne în trecutul istoric unele criterii care au stat la baza divizării lor: criteriul geografic, criteriul politic şi cel religios, precum şi unele particularităţi secundare ale criteriului etnic şi cultural. În cadrul fenomenului cultural se va instala şi va continua să funcţioneze un singur principiu – principiul moralităţii (spiritualităţii), care va sta la temelia genezei fenomenului cultural în jurul căruia se va cimenta unitatea culturală prin păstrarea diversităţii etnice (naţionale) şi nicidecum prin omogenizarea componentelor diversificatoare ale etnosului.
Criteriul moralităţii va sta la baza formării unei noi ordini mondiale culturale – ordinea unităţii culturale polietnice a popoarelor, având la temelie o omogenizare mai mult sau mai puţin pronunţată a suportului ei socio-economic. Acest sâmbure valoric s-a maturizat şi urmează încă a da naştere la toţi lăstarii lui viguroşi în postura popoarelor Comunităţii Europene. Integritatea Europeană pune baza unui nou fenomen mondial – fenomenul globalizării pe criterii morale, fenomenul spiiritualizării socialului şi implicit a individului care va sta la temelia acestui edificiu. Formarea omului spiritual de mâine va fi elementul integrator al naţiunilor viitorului, scopul integrării poli-culturale ale comunităţilor naţionale unite în jurul unui singur deziderat – dezideratul atingerii omogenizării culturale pe criterii morale, care să nu divizeze factorul etnic, dar să-l integreze şi să-l perfecţioneze.
Popoarele Europei posedă un izvor inepuizabil de lumină spirituală – Învăţătura Creştină. Anume valorile spirituale ale Învăţăturii Creştine vor constitui garanţia strategică a viitorului integrării europene a noi naţiuni ale continentului european. În acest context, în formarea omului spiritual al viitorului interesul pentru esenţa spirituală a vieţii va juca un rol primordial. De aceea interesul omului pentru viaţă va creşte enorm şi va căpăta noi dimensiuni, noi calificative, nebănuite încă de omul zilelor noastre. Din acest motiv, este necesar de a da o interpretare nouă conceptului de interes, din punctul de vedere al motvaţiei sale morale şi a rolului acesteia în formarea omului spiritual.
Fiinţa umană, ca o componentă importantă a fenomenologiei vieţii, constitue un element primordial, care determină în întregime sensul şi conţinutul ei în interiorul metamorfozei sale complexe. Ca manifestare conştientă a felului de a fi specific al unei forme obiective de viaţă, omul se evidenţiază printr-o gamă foarte largă de particularităţi individuale, ce îşi asumă un rol concret în remodelarea lumii pe care o alcătueşte. Una dintre particularităţi se manifestă prin acel factor, care pune în mişcare toate pasiunile şi activităţile sale atât cele strict individuale, cât și cele sociale, ce vin să satisfacă complet sau incomplet necesităţile sale vitale şi care se numeşte interes – interesul ca motivaţie, conţinut şi sens al existenţei fiinţei umane.
Interesul este privit şi tratat de către ştiinţa filosofică mai mult ca o caracteristică secundară, ca un produs colateral al activităţii arhietipului fiinţial uman, ca o particularitate, care apare în urma legăturii foarte complexe a persoanei (fiinţei) cu mediul ei de viaţă. ”Satisfacerea nevoilor şi în primul rând a celor materiale, care decurg din natura biologică şi socială a oamenilor, este o necesitate obiectivă, o condiţie principală, primordială a existenţei umane. Necesitatea satisfacerii nevoilor materiale determină activitatea de producţie. Iar producţia şi reproducţia mijloacelor materiale de producţie şi de consum constituie cea mai importantă necesitate socială”.1
Cu toate acestea, nici în aceste aspecte ale sale, interesul nu a fost studiat îndeajuns, din care cauză conceptului de interes i se descoperă toate funcţiile auxiliare, ce descind din legăturile directe sau indirecte cu nenumăratele conjuncturi de natură strict individuale, dar legate şi de cele sociale pe care omul le parcurge pe tot traseul întortocheat al vieţii. Interesului i se atribuie un caracter pur funcţional, condiţionat de procesele comunitare în care se implică omul atât ca entitate particulară, cât şi ca entitate socială. Astfel, el este interpretat ca o variabilă, ce se găseşte într-o legătură reciprocă cu capacităţile omului de a se acomoda sau nu la rigorile actului său existenţial.
”Interesul este un produs al existenţei sociale, expresia unor raporturi ale vieţii sociale. Interesul cunoscut, conştiinţa interesului este o reflectare a unui interes real al subiectului, o expresie mintală a unei realităţi obiective în raport cu voinţa şi conştiinţa subiectului”.2
În felul acesta, interesul devine o funcţie determinată implicit şi în mod inevitabil de prezenţa omului în existenţă, văzută ca o necesitate a manifestării felului de a fi al fiinţei sale. De aceea interesul este examinat numai ca un factor legat de fiinţa umană şi determinat de ea în totalitate, negăsindu-i-se nicio legătură cu motivaţia exsternă a aesteia. Or, anume atare implicaţie a interesului în structura morfologică a unităţii fiinţei cu Universalitatea şi condiţionează imensa importanţă a rolului pe care îl are în determinarea comportării omului ca individ particular şi social.
În timpul când se pun din ce în ce mai mult sub semnul întrebării esenţa, sensul şi importanţa valorilor sale materiale pentru destinele viitoare ale comunităţilor cociale pe care le formează, capătă o cu toată altă interpretare în raport cu cea tradiţională, legată nemijlocit de suportul său obiectiv. A aborda din acest punct de vedere noţiunea de interes înseamnă a rămâne şi mai departe în schemele pragmatice (materiale) ale motivaţiei existenţei umane în general, înseamnă a rămâne înscris în structura rigidă a unei lumi materiale, care se îneacă în propriile sale reziduri, înseamnă a staţiona la nivelul modelului arhicunoscut al conceptului, conform căruia factorul material determină pe cel spiritual.
Într-o lume a unei noi deschideri a timpului istoric, omul trebuie scos din acest cerc vicios al prezenţei sale în sine la lumina unei noi abordări a conceptului de interes, care să-l ducă spre un orizont mărginit nu de universul îngust al eu-lui său biologic, ci spre spaţiul vast al spiritualităţii sale. Interesul se cere a fi abordat din punctul de vedere al primordialităţii temeiniciei spirituale, a esenţialităţii sale ca sens şi motivaţie reală fiinţială descinsă din sferele sale rațonale ca factor edificator determinant al corelaţiei dintre existenţă şi necesitate.
În lumina ideilor expuse, se impune a fi formulată definiţia conceptului de interes. Pentru acest lucru este necesară o analiză ştiinţifico-filosofică, concepută pe baza unei abordări noi despre noţiunea de interes, exstrăgând tot ce are el mai tainic şi mai intim din chiar intrinsecul originei sale, luând drept material de comparaţie concepţiile unor autori, care sau ocupat de acastă temă.
Interesul este o calitate a unui organism viu de a-şi menţine capacitatea de a exista, viaţa, ca atare, având un scop şi un sens divin bine determinat. Interesul în sine este motivaţia vieții. El se exprimă prin ea ca particularitate primordială. Interesul nu se naşte din nimic. El are un suport obectiv, care pentru fiinţele vii este însuşi substratul lor biologic şi nu apare la astfel de organisme, inclusiv omul, fiind implementat în ele numai de undeva din exterior.
Interesul se naşte, creşte şi se amplifică, modificând capacitatea biologică a suportului său obiectiv, desfăşurându-se ca intensitate şi spaţiu de acoperire a realităţii exsterioare în cele din urmă odată cu metamorfoza şi ascensiunea biologică ierarhică a fiinţei vii în care îşi are lăcaşul. Reieșind pentru început din definirea oferită interesului, deducem că el nu apare numai la fiinţele vii superioare, cum este omul, dar se naște la cele mai elementare forme de viaţă, manifestându-se prin însăşi structurarea lor într-o formă specifică de dezvoltare.
La acest nivel, el are în primul rând un suport biologic material (obiectiv) în toate formele pe care le alcătuiește. Dar, odată cu perfecţionarea şi apariţia structurilor biologice suprasofisticate înzestrate cu capacităţi de reflecție subiectivă a propriei lor existenţe, precum şi a lumii înconjurătoare (aşa cum acest lucru se întâmplă în forma cea mai expresivă a lui la om), interesul capătă concomitent cu latura obiectivă şi un caracter pur subiectiv.
Deci, interesul conţine două particularităţi dinstincte importante inevitabile: particularitatea obiectivă ca calitate, care în mod imperios se formează pe o structură morfologică vie şi particularitatea subiectivă, calitate ce ţine de capacitatea organizmului viu (obiectiv) de a se manifesta şi în mod abstract prin proprietatea lui de a reflecta lumea reală proprie şi pe cea înconjurătoare, începând cu formele cele mai reduse de percepere a acestora la organismele vii, de la cele mai simple până la formele cele mai complexe de reflecţie, analiză şi sinteză la Homo Sapiens. Însă, unii autori atribuie interesului nişte calificative limitate. ”Fără a se exprima printr-o anumită formă a conştiinţei, fără a fi cunoscute, înţelese într-o măsură sau alta de oameni, interesele nu determină orientarea activităţii umane, nu se materializează în acţiunile indivizilor, grupurilor, claselor etc.”3
Pentru a merge la rădăcina genezei interesului trebue să ne aprofundăm în tainele originii lui şi a noţiunii ca atare. Pentru aceasta este necesar să începem cu esenţa de bază a interesului. În acest sens, trebuie subliniat că interesul în sine nu este o necesitate. Numai posibilitatea devenită realitate este necesitate. Iar realitatea pe lângă ipostaze superioare virtuale de reflecţie mai conţine şi ipostaze inferioare obiective (reale) senzitive. Realitatea ca existenţă devine necesitate numai ca posibilitate realizată. Prin urmare, necesitatea ca posibilitate, care încă n-a devenit realizabilă, nu poate trezi interes pentru existenţă. Numai când această necesitate devine realitate, adică atunci când poate deveni obiectul interesului prin manifestarea realității ei ca fel de a fi (posibilitate realizabilă).
Ea nu a apărut pentru că trebuia să apară, dar pentru că a devenit o posibilitate de a se transforma în realitate impusă de asigurarea suficienței variabile dictată de evoluția elementelor alcătuitoare ale lor aflate în procesul deveniri. Deci, motivaţia existenţei se conţine în sinele raportat la factorii nemijlociți înconjurători care o consacră diferențiat ca posibilitate de a fi. Asigurarea suficienței variabile ca necesitate a felului de a fi se numește interes. Altfel spus, interesul este determinat de necesitatea asigurării suficienței aflată în devenire a felului de a fi.
În diferite etape ale transformărilor elmentelor care asigură necesitățile felului de a fi, acestea capătă proprietățile și caracterele sale proprii ce determină comportamentul factorilor interni ființiali umani ca să persevereze în acomodarea, apoi supunerea în folosul propriu al celor externi. În felul acesta, interesul pe parcursul vieții capătă noi valențe, noi vectori, noi atribuții și capacități de a influența și gestiona procesele cognitive ale omului. Din punct de vedere evolutiv, interesele se împart în două grupuri: 1) interese primare și 2) interese secundare.
Interesele primare sunt acelea care asigură nemijlocit existențalul uman cu toată infrastructra sa biologică, iar interesele secundare sunt acelea care asigură îndeplinirea intereselor primare împreună formând logotipul vitalității individuale a fiecărui om aparte. Coeziunea dintre interesele primare și cele secundare este strâns legată de capacitățile individuale ale omului de a se ști un participant activ sau mai puțin activ la procesele sociale a căror producător și formator este. Ele se adaptează în dependență de evoluția internă a cdelor sociali și statali influențați de mersul general și starea factorilor internaționali.
Așadar, la nivel individual necesitatea şi posibilitatea asigurării realizării ei se condiționează reciproc, formând o concomitență evolutivă comună. Prin urmare, dacă existenţa în sine este o necesitate în sine, atunci necesitatea ei pentru omul social devine automat și o necesitate pentru asigurarea unui aport esențial la suficiența sistemului social în care activează individul uman, precum și a bunei funcționări a lui. În acest fel, interesul individual devine inclusiv în mod organic concomitent și un interes social al corpului comunitar care determină la rându-i fenomenul evolutiv uman internațional.
În vederea aprofundării conceptului de interes, este evident necesar de a cunoaște care sunt originile sale în complexitatea ansamblului morfologic al existențialului uman. Din autoregenerarea fenomenului existențial, interesul fiind o componentă activă a complexității sale, se impune a fi un original din originar, respectiv o ipostază inferioară descinsă din ipostaza sa supeioară ca idee care este în primodial și care include și proiectul său substanțializat, dar și esențialiat de natură fizico-metafizică. Astfel, deducem că necesitatea interesului vine din necesitatea asigurării realizări fizicului și metafizicului din idee și ca idee în absolut și Putere Absolută.
În acest fel, ajungem la confirmarea ideii potrivit căreia virtualul ipostazelor superioare ideinice ale fiinţei umane nu este o necesitate pentru sine, ci o necesitate pentru ipostazele inferioare obiective ale ei. Fiinţialitatea nu este, deci, o virtualitate pură, ci una impură asociată cu ipostazele sale superioare din care îşi trage originea, adică din ipostazele ideinice superioare de natură spirituală. Astfel, interesul ca un produs comun al interacţiunii fiinţei reale cu ipostazele sale superioare ideinice sufletești devine o categorie morală practică (reală). Fiind un produs al acestei interacţiuni, el va purta şi caracterele pur practice reale ale ipostazelor sale inferioare întruchipate de caracterele și proprietățile manifeste ale comportamentului uman chemat să-i asigure suficiența la etapa respectivă a evoluției sale.
Însă, aşa cum ele se găsesc într-o legătură directă cu cele superioare ideinice (spirituale) din care îşi trage originea, interesul capătă în acest fel caractere morale ideinice (spirituale) în stare să influenţeze neapărat caracterele sale practice, care la rându-le vor imprima noi calităţi comportamentului de viitor al omului şi va influenţa şi calitatea vieţii sale, dându-i noi valori de natură moral-creştină. Aşadar, fiinţa umană (obiectul), care constitue elementul de bază al Realităţii, reprezintă o însumare a interacţiunii conjugate cu caracter bilateral dintre idee şi produsul ei – realitatea sa fizică. De aceea omul este o necesitate pentru realitatea sa, dar şi pentru Realitatea în care îşi duce existenţa, adică este o necesitate pentru suflet, iar sufletul o necesitate pentru realitatea sa fizică. Astfel, fiinţa umană se știe atât în sufletul, cât şi în lăcașul lui purtătoare de caractere moral-creștine.
Deci, necesitatea în situația ei de ipostază ideinică nu poartă în sine interesul real, ci numai interesul primordial ideinic şi numai produsul ei în postură de ipostază inferioară reală întruchipează intersul real fiinţial. Interesul real se alimentează din Realitate, dar şi înfluenţează la rându-i fenomenele realităţii cu care intră în directă atingere. Cu cât intersul real se va apropia mai mult de ipostazele sale ideinice (numai relativ virtuale, pentru că ele se află într-o relaţie conlucrtaivă cu cele inferioare vezi mai sus), cu atât el va purta mai multă pregnanţă moral-creştină şi prin urmare va influenţa mult mai eficient şi mai benefic comportamentul omului faţă de sine însuşi, dar şi faţă de mediul său de viaţă.
În felul acesta, sinele fiinţei umane este interesul primordial ideinic al ei, sufletul (spiritul) fiind suportul său virtual. Aşa cum sufletul face parte din taina fiinţială ce face legătură cu Puterea Supremă Divină, interesul cu caracterele sale deopotrivă reale şi virtuale capătă o caracteristcă divină ca voinţă a Puterii Divine. De aceea interesul a tins şi va tinde în final spre acest început virtual, apropiindu-se suficient de mult de Puterea universală. Existenţa umană prin atare interes moral-creştin va căpăta sensul şi conţinutul ei deplin cu adevărat integru, devenind suficentă sieşi, dar şi suficientă în legătura ei cu Natura. Acestea vor constitui adevărata motivaţie a vieţii omului.
Reieșind din sensurile primordiale ale vieții interesul reprezintă o cerinţă cauzată de starea de insuficienţă fiinţială a individului aflat într-o lume universală şi nu în una limitată de cadrul lui restrictiv. Dar, chiar, şi pentru interpretarea interesului și necesității lui ca stări cu o motivaţie de natură pur intrinsecă, şi chiar dacă fiinţarea omului se manifestă şi prin satisfacerea unor necesităţi dincolo de cele intrinsece, atunci el se poate realiza, ca atare numai prin intermediul satisfacerii tuturora concomitent și deopotrivă.
Aşa cum satisfacerea tuturor motivaţilor interesului real şi celui relativ într-o lume reală este imposibilă şi greu de conceput, și deși atingerea idealităţii prin interesul cel mai moral posibil este un fapt de nerealizat, virtual lumea totuşi este posibil de a fi apropiată de idealitate. În caz contrar, ea nu s-ar fi conştientizat drept ceea ce este o realitate. Astfel, se face că Realitatea conţine în ea o doză mare de convenţionalitate, adică de relativitate exprimată prin ceea ce numim ispită şi păcat. Cea mai fericită stare neconvenținală în acest sens o aflăm la oamenii sfnți.
În perspectivă, o situație relativ accentuată de convenţionalitate o vom întâlni la oamenii viitorului. În acaelaşi timp este de prespus că îndepărtarea tuturor convenţionalităţilor ar slăbi interesul omului pentru viaţă. Însă nu este aşa, pentru că interesul se va apropia suficient de mult de ipostazele sale superioare, astfel devenind un interes mai puţin sedus de convenţioalităţi, adică lipsit de mai multe vicii, ispite și păcate. În acest fel, interesul real aproape se va identifica cu ipostazele sale ideinice morale şi spirituale pure, devenind mai puternic, mai statornic şi mai puţin supus schimbării, situație care la rându-i îi va face viaţa omului mai paşnică, mai loială şi cu mult mai puţină violenţă.
Însă, realitatea demonstrează că se manifestă printr-un proces dinamic în dezvoltare, cu legături multiple cu forţele cosmice universale incomplet studiate, localizate dincolo de suporturile spaţiale ale realităţilor obiective cunoscute de om şi nu o stare statică, legată nemijlocit de aceste suporturi – fapt care dă naştere situaţiei, când nu toate necesităţile omului sunt satisfăcute, acestea urmând a fi amânate de acest interes al factorului obiectiv faţă de motivaţia lui Supremă venită din afară, generată de forţele cvasi-universale creatoare.
1 Iancu Ionel, „Contribuţii la studierea categoriei de interes”, Editura Ştiinţa, Bucureşti, 1986, p. 36
2 Ibidem, p.p.33-34.
3 Ibidem, p. 49.