Motto:
”Credința adevărată crede incredibilul, vede invizibilul și poate imposibilul”
L. Tolstoi
La cer greşit-am şi-naintea Ta…
Meditație la Duminica XXXIV-a după Rusalii
Numai întors la casa părintească, fiul şi-a recăpătat iertarea şi starea cea dintâi. Tatăl îl aştepta mereu, dar nu s-a dus după el.
Totuși, deodată cu respectul arătat de Dumnezeu libertății omului, Evanghelia de astăzi ne arată și drama sau eșecul libertății omului ca înstrăinare de Dumnezeu.
Când libertatea omului devine irațională, pătimașă și autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu cheamă pe om la pocăință.
Cu Dumnezeu nu ne putem întâlni în ţara păcatului, ci numai la El acasă. Acolo-i haina cea nouă, acolo-i inelul, acolo-i încălţăminte nouă, acolo-i viţelul cel îngrăşat şi bucuria celor cereşti şi prăznuire cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
Tot ceea ce mi-am dorit în viața mea a fost o îmbrățișare fără sfârșit. Am găsit-o numai în brațele lui Dumnezeu…
Risipitorul fiu sunt, Doamne, eu,
Împătimit de grijile lumeşti,
Şi-acum Te caut, Domn şi Dumnezeu
Te-am părăsit, să nu mă părăseşti!
M-am lenevit să fiu ascultător
Şi-n gol am cheltuit averea mea,
C-apoi de foamea ce-a venit să mor,
La cer greşit-am şi-naintea Ta!
În desfrânări viaţa-am petrecut
De setea curăţiei mă sufoc,
Din calea dragostei m-am abătut,
Fără iubire, Doamne, ard în foc.
Pe drumul larg mândria m-a adus,
Şi-atât de-ngustă calea e spre cer,
La răsărit viaţa mi-a apus
Să reînvii, numai prin Tine sper.
Am dat mărgăritarele la porci,
Iar azi din hrana lor mă rog să iau,
De câte ori voit-ai să mă-ntorci
Păcatele-nainte mi-o luau.
De Tine m-am ferit ca să vorbesc
Şi sfatul Tău în vânt l-am risipit,
M-am ruşinat cu Tine să trăiesc
Şi-acum mă ruşinez că n-am dorit.
Mereu Te-am pălmuit şi Te-am minţit
Şi toate simple mi-au părut a fi,
O dată oamenii Te-au răstignit,
Iar eu o fac în fiecare zi…
Un Iudă-i prea frumos să mă numesc,
Nici vrednic nu-s de-aţi spune Dumnezeu,
Câţi ticăloşi prezenţa nu-Ţi cinstesc
Şi dintre-aceştia cel dintâi sunt eu.
De câte ori în vise Te-am avut
Şi de pe cruce îmi şopteai spre drum:
Priveşte, pentru tine, ce-am făcut
Şi pentru Mine, tu ce faci acum?
Ţi-am ars frumseţea limpedei priviri,
Amar şi zbucium în simţirea Ta,
În lacrimile prinse în trăiri,
Să nu mă prinzi în necredinţa mea.
Nu mai îndur că Te-am lăsat străin,
N-am clipele la care am ţinut
Şi din cetate toţi m-alungă. Vin…
Mă lasă să o iau de la-nceput!
Şi să sărut pământul, şi să cânt,
Căci inima-mi doreşte-a Te primi,
Să fiu curat la suflet şi în gând,
Să pot și sufletul în taină a-mi păzi.
Să gust şi eu din fierea ce Ţi-au dat,
Să mă adape cu oţet, şi bici
Erai Tu cel făr’ de păcat,
Și fost-ai judecat de oamenii cei mici.
…Târziu, dar am văzut că nu-s nimic
Şi simt cum vii-n întâmpinarea mea.
Întinde-mi mâna, vreau să mă ridic,
Risipitorul fiu sunt eu, și strig…
Doamne, primeşte-mă,
Te rog, în Casa Ta!
****
Meditație la Pilda talanților
Care este diferenţa dintre talent şi talant?
Talentul – te poate închide în egoism şi mândrie şi te poate face să îi priveşti de sus pe ceilalţi.Talentul te închide în tine însuţi.
Talantul- dimpotrivă te deschide spre ceilalţi pentru că îţi dai seama că e un dar pe care l-ai primit şi pe care trebuie să-l restitui celui care ţi l-a dat. Talantul te trimite spre ceilalţi pentru a da la rândul tău din ceea ce ai primit. Ce am făcut cu acele daruri pe care le-am primit în mod nemijlocit din partea lui Dumnezeu, fără nici un merit din partea noastră? Viaţa este un dar pe care l-am primit în mod gratuit din partea lui Dumnezeu. Ce facem cu acest dar? Cum îl trăim? Ce facem cu darul credinţei, ce facem cu darul iubirii, al libertăţii, al inteligenţei noastre? Ce facem cu talanţii pe care i-am primit? Doi dintre slujitorii din Evanghelia de astăzi au pus talanţii în slujba celorlalţi şi au câştigat dublu. Al treilea a îngropat talantul său, l-a păstrat doar pentru el şi nu a ştiut să se bucure de el. Mă gândesc însă că pământul pe care călcăm astăzi poate să devină sau a şi devenit un imens cimitir care ascunde darurile lui Dumnezeu nefolosite de noi, oamenii: cuvinte nerostite, priviri pierdute, zâmbete nefolosite, rugăciuni nefăcute, gesturi de iubire neacordate, pumni strânşi folosiţi numai pentru a primi, pentru a aduna, şi niciodată pentru a da, pentru a oferi, suflete sacrificate pe altarul comodităţii şi al mândriei noastre.
Dacă împlinirea poruncilor, rigoarea și seriozitatea vieții creștine sunt lucruri de netăgăduit, ele nu au nicidecum o logică de frică sau de teroare în fața unui stăpân nemilos, ci dimpotrivă o logică de iubire și de comuniune. Principala problemă a celui de-al treilea slujitor nu este faptul că nu a reușit să înmulțească talantul, ci imaginea lui greșită despre Dumnezeu, ce îl face să-și îngroape talantul și implicit bucuria vieții, în întunericul unei gropi săpate în pământ. Viziunea lui este similară cu cea a lui Adam după păcatul strămoșesc: Creatorul este un fel de concurent gelos, exigent, capricios. De aceea Adam se ascunde de la fața lui la fel ca omul din evanghelia de astăzi.
Dacă în schimb trecem de această primă și parțială impresie, descoperim un Stăpân care își împarte în mod cu totul gratuit darurile sale. Împărțind darurile, îi cheamă de fapt pe oameni la o împreună-slujire, la responsabilitatea iubirii, îi face părtași bucuriei Lui. La sfârșitul parabolei, vedem că toate darurile rămân slujitorilor și nu Stăpânului. Chiar și ultimul talant este dăruit celorlalți. Dumnezeu nu păstrează nimic pentru sine, dăruiește totul, chiar și pe Unicul Fiu, din iubire pentru noi.
Fiecare am primit și primim în fiecare zi o mulțime de talanți. Să nu-l supărăm pe Domnul, considerându-l doar un stăpân exigent și sever. Să ne aducem aminte că ne-a creat din nimic și ne-a chemat să împărățim veșnic împreună cu El. Să-i dăruim de aceea încrederea și iubirea noastră.
Iată cum Evanghelia de astăzi ne invită la implicare, ne invită să dăm din ce am primit celorlalţi şi să nu fim egoişti sau indiferenţi. Să-i cerem cu toţii lui Dumnezeu darul de a nu ne opri la talente, ci de a descoperi talanţii pe care ni i-a oferit Dumnezeu, talanţi pe care să-i punem în slujba celorlalţi pentru ca, atunci când va reveni Stăpânul, să ne găsească şi să ne spună şi nouă aceleaşi cuvinte atât de frumoase: „Bine, slugă bună şi credincioasă, ai folosit bine puţinul pe care ţi l-am încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria Stăpânului tău”.
Important este nu câte daruri am primit, ci important este cum le folosim. Să nu ne oprim la talente ci să ne descoperim talanţii.
Evanghelia de astăzi ne invită la implicare, adică să dăm din ce am primit şi celorlalţi…
Cu ce cuvinte-ai strâns de ieri,
te duci spre veşnice tăceri,
cu ce talanţi ai câştigat
te-ntorci la Cel Ce ţi i-a dat.
de-ai învăţat ceva trăind
la crinii câmpului privind
sau corbii care n-au grânar
vei şti să n-alergi în zadar…
de-ai învăţat s-asculţi ceva
cu ochii şi cu inima,
atunci vei şti ce plâns amar
e cel târziu şi în zadar.
doar când înveţi să nu-ţi aduni
comori râvnite de nebuni,
abia de-atunci vei şti mereu
să-ţi strângi comori spre Dumnezeu…
***
Gânduri și rânduri – Timpul meu, dor de Dumnezeu
Timpul este răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Este un interval în care două persoane se întâlnesc, în care două persoane se caută una pe alta. Atunci când omul se întâlnește cu Dumnezeu, timpul se face sărbătoare și prinde cel mai înalt sens. După Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos, cei care L-au văzut au avut descoperiri legate de propria lor persoană şi atunci ochii lor, descrişi de evanghelişti „ca legaţi”, au văzut în Cel Care era în faţa lor pe Dumnezeu-Omul Cel înviat şi aducător de viaţă nouă şi veşnică.
Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El Însuși ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos știe că nu suntem pregătiți încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim față către față pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumusețe necondiționată, un adevăr necondiționat, o dreptate necondiționată.
Și în fața acestei frumuseți, acestei dreptăți și acestui adevăr – în fața sfințeniei dumnezeiești – stăm fără răspuns. Din acest motiv Dumnezeu așteaptă timpul pârguirii, maturizării, atunci când vom fi noi înșine în stare să ne pronunțăm judecata asupra noastră și când vom putea primi judecata Sa necondiționată, dreaptă, nepărtinitoare, în care să nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu către o creștere spre vrednicia de om în deplinul său înțeles.
În Hristos, timpul oferă omului posibilitatea participării la viaţa veşnică. De aceea, fiecare clipă devine pentru om un moment favorabil mântuirii (cf. Ioan 7, 6; 2 Corinteni 6, 2).
În acest sens, fiecare clipă care trece şi omul n-a luat în ea decizia pentru realizarea sa în bine, este o clipă sau un timp pierdut. În viaţa Bisericii, timpul mântuirii este trăit de omul credincios atât ca răscumpărare, prin pocăinţă, a timpului pierdut în păcat, cât şi ca posibilitate de cultivare a talanților, ca pregătire pentru viaţa de comuniune veşnică în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii (Pilda Talanţilor).
În Biserică se realizează, de fapt, valorificarea maximă a timpului, ca sfinţire a acestuia („Toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm” – se cere în ectenie).
Sus să avem inimile!
***
Meditație la Parabola Vameșului și Fariseului
Parabola de astăzi încearcă să ne invite ca pe urmele Mântuitorului, să nu privim oamenii după etichetele de pe fruntea lor, ci împreună să vedem demnitatea cu care Creatorul i-a înzestrat. Dacă rugăciunea noastră este cea a vameșului de astăzi sau cea a leproșilor, sau cea a orbilor, implorând îndurarea lui Dumnezeu, cu siguranță nu există etichetă care să reziste iubirii Lui. Calitate și nu cantitate. Strigătul disperat și sincer al femeii cananeence „Doamne ajută-mă!” înduplecă mila lui Hristos. Rugăciunea smerită, simplă și intimă, „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” devine calea cea dreaptă spre Adevăr. Oricine am fi, oriunde am fi, atunci când hotărâm să deschidem inima noastră lui Iisus, sufletul devine Rai.
Așa cum în momentul răstignirii avem doi tâlhari: cel de-a dreapta este mântuit nu fiindca e talhar și nu fariseu, ci fiindcă se căiește de faptele sale și cere îndurarea Fiului lui Dumnezeu, așa cum cel de-a stânga nu capătă mântuirea deoarece pocăința este absența din inima lui.
Analiza sinelui este cheia hermeneutică a pildei vameşului şi a fariseului. Libertatea păcătoasă poate fi convertită în libertate sfântă, dar aceasta se produce doar ca urmare a conlucrării dintre om şi Dumnezeu, dintre „eu” şi „Tu”, o prefacere care este mai întâi lăuntrică şi doar apoi devine „publică”. Aşadar, fără să fim indiferenţi la păcatele „societăţii”, să ne aplecăm privirile, cu smerenie, la propria stare duhovnicească şi să criticăm mai puţin atitudinile religioase ale celorlalţi. Să lăsăm judecata altuia lui Dumnezeu, pentru că El este drept, dar şi bun, iubitor, iertător şi milostiv. Conform iconografiei, pe Tronul judecăţii stă un porumbel, semn al păcii, al iertării, al unui nou legământ; dar acesta ţine balanţa faptelor fiecăruia, care se înclină după dreptate. Nu după dreptatea noastră, ci după dreptatea divină. În neştiinţa noastră a celor lăuntrice, să fim mai milostivi şi mai iertători cu cei ce se pocăiesc şi mai critici cu noi înşine.
Să disprețuim păcatul nostru și să prețuim rugăciunea ca stare existențială, ca devenire întru „a fi” și, astfel, întreaga noastră ființă să fie un Adevăr, în care mintea limpede să actualizeze cu toată mulțumirea, pe altarul inimii, jertfa de laudă și demnitatea ca virtute întru mântuire.
Dumnezeule şi singurul meu dor,
Tu, flacără de-argint, cu raze blânde;
Tu, pâine coaptă-n tainicul cuptor
Merinde pentru suflete flămânde;
Ciorchinul greu cu bobul luminos,
Şi spic crescut în țarina cea vie
Potir ales, umplut cu chip frumos,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!
Vino, Doamne…
Doamne, eu aș vrea să ne-ntâlnim,
La hotarul dintre lumi,
În liniște să vorbim,
Să povestesc…Tu să asculți…
Eu și Tu!… Stelele să-nnoade
Șirag din lacrimile mele toate,
Legate în fâșii de vânt,
Cu dorul ce-l am în gând…
Voi sta-n jos îngenuncheat,
Să-Ți șterg picioarele, plângând.
Uite, Doamne, trece vremea…
Lungă-mi este așteptarea…
Torc fuiorul zilelor, plâng,
Lacrimi firicel, râu curg,
Când vin Doamne către Tine
Înviorează-mă cu a Ta iubire!
Mai aruncă-Ți o privire,
Pe pământ lumea-i pieire,
Eu în jalea mea îți spun:
Greu e-n lume… și suspin.
Vino, Doamne!… La hotare…
Ascultă cântarea de jale…
Călăuză-mi fii pe drum…
Prin cărări de ceți și fum,
Dă-mi Doamne, Credința Mare!
Focul nostru arde tare,
Lumea-i ‘ntr-o-nspăimântare,
Ne hrănim doar cu speranțe,
Că Te vei îndura de noi,
Să ne duci spre albe zări…
Vino, Doamne, la-ntâlnire…
Norii… se așează-n linie…
Luna-mi luminează calea,
Ca să vii, cu îndurarea,
Timpul este pe sfârșite,
Credința ne-o întărește,
Mai aruncă-Ți mreaja păcii,
Pe pământul nedreptății,
Mai lasă-ne bucurie,
Greu e Doamne-n pribegie…
Vino, Doamne!…Te-așteptăm să vii,
La hotarul noapte – zi,
Rugi atunci sunt mai fierbinți,
Tu privești de Sus și plângi,
Chinul omului de pe pământ,
Flămând și mult însetat,
Dor de izvorul curat,
Fântânile toate-au secat…
Iar la pragul ușii-nchise,
Cinci fecioare-s ațipite…
Vino, Doamne, la hotare…
Dă-ne binecuvântare,
Aprinde toate candelele,
Să călcăm cărările…
Către zarea luminată,
Unde clipa-i sfâșiată,
La Hotarul cel de Sus,
Raiul, Paradis pierdut,
Unde vom uita de toate,
Lângă Tine,
Sensul vieții,
Dorul de eternitate!
Pr.Dr. Dan D. Gîrjoabă – Timișoara
- Redactor al revistei de spiritualitate, istorie și cultură ”Anghelos”;
- membru al Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat;
- membru UZPR – filiala ”Valeriu Braniște” Timișoara.