Introducere
Dragi cititori, odată cu romanul “Ancora”, care continuă acțiunea din “Toba”, pătrundem în atmosfera anului 2024, personajele fiind prinse în vârtejul unei lumi ce se schimbă sub influența minților celor mai nefericiți dintre ei, nefericire și alienare care îi împing la violență și crimă. “Ancora” cu pricina este un simbol și un vector al vrăjilor și blestemelor, pentru că nu am renunțat la atmosfera gotică. Scrierea are caracter ficțional, deci orice asemănare este întâmplătoare. Pentru o oarecare destindere, am introdus un personaj despre care am scris cu multă simpatie, motanul Jad. Dar oare am reușit să spun tot ce am vrut? Voi veți judeca asta, dragi cititori, dar grăbiți-vă cu lectura, pentru că lumea se schimbă permanent, sub influența minții și emoțiilor fiecăruia dintre noi, așa cum veți vedea în paginile ce urmează.
Capitolul 1. Femurul
Doctorița Viviana Cerchez se ridică de pe bancheta de piele neagră atunci când văzu prin peretele din sticlă semitransparentă că ușa cabinetului se deschide și două siluete, dintre care una, după capul dat cu aroganță pe spate, sigur era a psihiatrului, se îndreaptă spre ușa de la capătul celuilalt coridor. Da, celălalt era pacientul, un bărbat ceva mai scund, care probabil că din cauza asta nu prea avusese succes în viață. Ea vorbește? Ea, care nu a fost niciodată mulțumită de cum arată? Se auzeau și câteva cuvinte, spuse de medic, desigur: “și după aceea…”, “deci așa trebuie…”, “să faci o facultate bună, și apoi…” Aha! Deci este tânăr băiatul! Are viața înainte, nu ca ea…Perete despărțitor din sticlă blurată, să protejeze pe cât posibil identitatea pacienților. Oare cine este băiatul, nu cumva îl cunoaște? Nu cumva i-a fost pacient și ei? A ieșit fără să spună un cuvânt, doar și-au dat mâna și atât.
– Sărut mâna, doamna doctor, poftiți! Mă scuzați că v-am ținut aici, v-am făcut să așteptați, dar este un caz mai dificil, vai de capul lui, săracul…Luați loc aici, îmi permiteți să stau lângă dumneavoastră? N-o luați altfel, vă rog, dar știți și dumneavoastră că așa trebuie în meseria asta, să fii aproape de pacient…
Era o canapea lungă și îngustă, acoperită cu un material textil cu model mărunt. Stăteau fiecare la câte un capăt.
– Dar, ca să fiu sincer, nu prea știu ce să vă fac, cum să vă ajut, pentru că aveți o pregătire superioară mie, aveți două specialități, chiar dacă nu psihiatrie, și dacă…
– Ascultă, doctore, dacă știam cum, mă tratam singură! Așa să știți! Îmi primul rând vă rog să-mi dați o rețetă cu ceva benzodiazepine: Diazepam, Nitrazepam, orice! Că de când cu tinerii aștia drogați, farmaciile se feresc ca de dracu să-ți mai dea fără rețetă.
Psihiatrul își stăpâni un zâmbet și scoase un carnet mare, cu scoarțe de vinilin (sau poate din piele?) în care începu să noteze.
– Termină cu prostiile! Hai să-ți arăt!
Viviana își trase fusta până mai sus de chiloții negri. Pe ambele coapse se întindea câte o echimoză lungă, de forma unui femur. Lângă genunchi se vedeau…
– Condilii mediali și laterali. Mai ții minte ceva anatomie? Că tu nu ești chirurg ca mine, domnule doctor. Cât ai avut în anul întâi? Că în doi ai făcut doar topografică, și acolo erau sătui de voi…Cu cine ai făcut?
– Unu: acum sunteți doar medic de familie, doamna doctor, și asta prin bunăvoința Colegiului, că au fost voci care au susținut că după un asemenea scandal nu mai trebuie să practicați niciodată. Că ar trebui să rămâneți pensionată pe caz de boală psihică. Doi: dumneavoastră v-ați făcut chestiile astea? Cu ce?
– Nu, așa m-am trezit ieri dimineață, și m-am grăbit să-mi fac programare. Am visat niște chestii…Se poate fuma aici?
– De obicei nu, dar…
Viviana oricum își scosese pachetul de Kent din poșetă de când întrebase, nu conta răspunsul psihiatrului.
– Bun, o să-mi povestiți imediat, dar acum vreau să văd până unde se întind. Vreți să vă dați ciorapii jos și să-mi arătați fesele? Doar partea inferioară, numai ca să văd…
– Stai liniștit, colega, că mai mult decât un trohanter n-ai să vezi, că nu este…nici nu mai știu cum să mă exprim…
Începură să-i tremure buzele în timp ce își dădea ciorapii jos, dezgolindu-și coapsele pline de celulită și fesele lăsate.
– Pot să pun mâna?
– Doar nu…era să zic ceva acum, dar…bine, palpează, ești obligat s-o faci, dar nu insista prea mult. După cum vezi, sunt niște echimoze ciudate, conturate foarte precis, în formă de femur, doar pe partea antero-laterală a coapselor. Și gata, jos labele de pe mine! Hai să-ți povestesc cum au apărut. Alaltăseară m-am uitat, înainte de culcare, la un documentar, l-am luat de pe net, îmi trebuia ceva să mă adoarmă. Și am dat peste niște grozăvii…pe care apoi le-am și visat: era un trib de pe undeva din Papua Noua Guinee sau de prin Polinezia, pe undeva, ieșeau niște bărbați din niște case cu acoperiș înalt de stuf, în formă de craniu, cu trei lucarne ce închipuiau orbitele și gaura nasului.
– Dor?
– Nu dor, cum să doară, gata, ia mâinile de pe mine și ascultă-mă! Deci bărbații ăia agitau niște arcuri, aveau niște măști grotești, și degetele erau lungi, de fapt niște lujere cu câte un boboc roșu de floare în vârf.
– Iar cu mâinile, Viviana? Nu ai uitat de toba aia? Le-ai zis de ea și LOR?
– Ce…ce? De ce…
– Îți spun mai târziu, hai, continuă!
– Nu, lămurim chiar acum, altfel plec!
– M-a luat gura pe dinainte, am făcut o greșeală, am făcut legătura cu ce mi-a povestit alt pacient, știu de afacerea cu toba din mâini de om. Haideți, doamna doctor, mai greșește omul, și dumneavoastră greșiți, doar n-o să mă pârâți acum la Colegiu!
– Nu, dar s-ar putea să mă ridic și să plec…
– Unde?!
– Lasă-mă puțin să-mi revin.
Viviana începu să tragă cu sete din țigară, schimonosindu-și urât gura. Observă că fusta îi rămăsese destul de suflecată și trase de tiv cât putu de tare, mai s-o rupă.
– Presupun că n-o să mai aud de la tine niciun cuvânt despre asta.
– Presupuneți bine. Mai departe!
– Ei bine, în visul ăsta toți sălbaticii aveau desenat cu un fel de lut alb osul coapsei, ambele oase ale coapsei. Doar atât. Pe pielea lor închisă la culoare arăta ciudat. Târau, ținându-l de păr, un bărbat pe care îl cunoșteam, adică l-am cunoscut pe când era în viață.
– Cine era, anume?
– Un fost coleg de facultate, de fapt îl cunoști, că doar tot psihiatru a fost la viața lui: doctorul Răducioiu.
– Da, a murit acum doi ani. Așa, și?
– Sălbaticii cântau ceva, nu mi-am putut aminti melodia la trezire, dar în mod ciudat, așa cum se întâmplă în vise, înțelegeam refrenul, ziceau “vei muri pentru aroganța ta”.
De data asta medicul nu își mai stăpâni surâsul.
– Păi asta era impresia dumneavoastră despre el, normal…
– Și a ta nu?
– Nu discutăm despre mine aici, doamnă! Vă rog frumos să…
– Continuați fără să mai aveți abateri de la disciplină, da…da…Îl târau de păr spre un foc mare, avea părul lung așa cum îl purta când era tânăr, în facultate. Ziceau că vor să-l mănânce, să-i sugă măduva oaselor ca să poată fi atât de mândri ca el, să-i privească pe toți cu superioritate și să nu le pese de nimic. Le auzeam cuvintele în cap, știți cum se întâmplă în vise.
– Eu știu cât știu?! Fiecare creier aude, vede și visează în felul lui, dar asta e altă discuție. Continuați, vă rog!
– Da, așa este, lumea mea diferă de a ta, după cum spunea Berkeley. Apoi brusc, eram în valurile mării, se vedea în depărtare țărmul insulei cu sălbaticii țopăind, agitând două femure curățate de carne, voiam să înot spre țărm, dar o putere mă trăgea spre fundul oceanului. De fapt era o funie, iar la capătul ei o ancoră pe care o ținea în brațe Răducioiu. Stătea așezat pe fundul mării și mă privea liniștit cu ochii lui spălăciți. Și nu era orice fel de ancoră, era o ancoră de lemn, ca cele folosite în Pacific, sculptată în chip de zeu cu brațele desfăcute, pentru ca degetele alungite ca cele ale dansatorilor de pe țărm să se poată prinde de stâncile de pe fundul mării. Și zeul ăsta, cu chip rânjit, avea și el oasele corpului reliefate, sau chiar vopsite în alb, nu-mi amintesc bine, se amestecă imaginile.
– Chipul zeului semăna cu cineva? Cu tatăl dumneavoastră, poate?
– Nu, nu-mi amintesc trăsăturile, nu știu dacă semăna cu cineva cunoscut…Dar văd că ai învățat bine pentru examene, doctore, acum mergi după Freud, sau după cine?
– Nuu…nuu…pur și simplu este un caz clasic, s-a mai văzut așa ceva. Și cum s-a sfârșit visul?
– Păi m-am chinuit să ajung la mal și nu puteam, și oricum nu prea voiam, că la mal erau urâții ăia cu măști care mă amenințau cu armele lor. Iar când m-am trezit, aveam vânătăile astea.
– Aveau și măști?
– Da, niște măști albe și grotești, semănau cu cele din Războiul Stelelor. Noi am fost printre ultimii care am mai mers la cinematograf, în tinerețea noastră. Așa, și în timpul visului ăstuia îmi suna în urechi cântecul acela al lui Iris, tot de pe vremea noastră: “Pe străzile viiiiiseloooor am alergaaaaaaaaaaaaat”![1] Îți place, doctore?! De câte ori ai reușit să alergi pe străzile viselor? Câte vise ți s-au împlinit?
– Ți-aș sugera să nu mai cânți, doamna doctor, deoarece cânți fals! Nu prea ai voce…Și nu te mai lega de mine! Dumneavoastră sunteți pacientul!
– Da…da…desigur! Și-mi amintesc și roata vârstelor dintr-o biserică din Maramureș, pictată acum vreo patru sute de ani. Am văzut-o într-o excursie, pentru că mă mai ocup și cu așa ceva. Pentru șaizeci de ani era scris “viață, ce m-ai păcălit”! Mai ai mult până la șaizeci, doctore? Chiar, ai terminat aici? Când? Cu câți ani ești mai tânăr decât mine?
– Văd că n-o scoatem la capete! Hai s-o luăm altfel. De fapt, care a fost relația dumneavoastră de-a lungul anilor cu doctorul Răducioiu? V-a făcut vreun rău? Dar dumneavoastră lui?
Viviana Cerchez își aprinse alt Kent, de data asta fără să-și mai ceară voie nici măcar de formă.
– Unde scrumez? întrebă uitându-se în jur.
– Unde ai făcut-o și până acum, îi răspunse medicul notând de zor în carnet, în ghiveci. Ce, nu ți-ai dat seama ce faci, că omori biata floare? Apoi, dregându-și glasul: vă ascult, doamna doctor, ce s-a întâmplat între dumneavoastră și psihiatrul Nicolae Răducioiu?
– Adică Nicu, așa-i spuneam noi, colegii. Chiar nu vrei să-mi spui cât de mult știi despre tobă? Oricum, trebuie să trec la amenințări. Dacă vreodată sufli vreun cuvânt despre ce vorbesc eu în camera asta…
– Jurământul lui Hipocrate…
– Lasă vraja! Deci, dacă sufli vreodată vreun cuvințel…
– Nu mai ai nicio putere, Viviana, hai să dăm măcar cartea asta pe față. Așa că nu mă mai amenința. Treaba mea de ce vreau să te ajut, dar nu de frică, să știi! Știi foarte bine că sunt cel mai bun, numai eu te pot ajuta, și de asta trebuie să-mi spui tot.
Medicul vorbea cu voce monotonă și cu ochii întredeschiși.
– Cu câți ani ești mai tânăr ca mine, măi Costeluș? Că Nicu era cel mai bătrân din an. Atât de bătrân, că a prins vremea aia când îi făcea pe elevii de clasa a opta informatori de Securitate. Și el a fost unul dintre ăștia, știi că au dat la ziare acum câteva luni articolul ăla cu elevii care dovedeau maturitate deosebită în gândire…Știu sigur că a fost și el, că și-a scăpat gura la un bairam, era beat muci, și a început să zică ceva că dacă ar fi să compare scrisul unui om adult cu cel pe care-l avea la paisprezece ani…și și-a mușcat limba imediat, dar eu m-am prins…Ei bine, tipul ăsta era atât de arogant, dar până într-atât de arogant…Avea în continuare relații, știa tot, lua examenele fără să știe nimic…Dar colegi de specialitate fiind, nu ai avut cum să nu te izbești de el, și îi cunoști caracterul, sunt sigură. Dar, chiar, ce va fi cu inteligența artificială și psihoterapia, îți vei pierde pâinea sau nu? Umpli degeaba carnețelul ăla, ai?!
Camera se umplu de râsul gros al Vivianei, ce se termină într-o urâtă tuse tabagică.
– Fugă de idei, doamna doctor, fugă de idei…Vezi că nu miroase bine toată treaba. Iar eu sunt doctor Constantin Nenici, medic primar psihiatru. Continuă, te rog!
– Așa, și cum, necum, se împrietenise cu Mihai. Mihai era iubitul meu în facultate…
– Știu, vă vedeam la cercul studenților.
– A, erai și tu pe acolo? Deci ai terminat aici…Curios, nu te-am remarcat niciodată. Așa…și se împrieteniseră ăștia doi, iar blegul de Mihai, că altfel nu pot să-i spun (ajunsă aici începu să plângă, căută în poșetă, nu găsi nimic trebuincios, așa că tot psihiatrul rezolvă situația întinzându-i un pachet de șervețele uscate, aflat la îndemână pentru orice eventualitate)…deci blegul de Mihai era încântat că are un prieten mai în vârstă, mai experimentat, care îl învăța cum să se dea la tipe…Și îi spunea tot, dar tot, nu așa! Eu nu îl suportam pe Nicu. Nu numai pentru că eram geloasă, se bucura de afecțiunea lui Mihai, prostul îl idolatriza, dar individul era pur și simplu AROGANT, cu majuscule! Înalt cum era mergea numai cu capul pe sus, la propriu, că i-a zis unu’ odată că știe o întâmplare cu un deștept care umbla așa și a căzut într-un canal și a murit. Ei, și s-a supărat odată pe Mihai, s-a supărat tare, dar nu i-a arătat. Numai eu mi-am dat seama. Mihai mă trăda oricând, cu orice fufă îi cădea în mână. Ei își împărțeau fetele frățește, dar numai după ce își cereau voie unul de la altul. De râs, dacă n-ar fi fost de plâns! Ei bine, Mihai, odată, i-a sărutat prietena lui Nicu fără să-l anunțe că o vrea el acum și că e gata să-i ofere în schimb nu știu ce atlas american, că așa făceau ăștia…Deci trocul s-a efectuat după, Nicu l-a bătut pe umăr, și…și de atunci l-a urât de moarte, dar blegul nu și-a dat seama.
– Spune-mi, te rog, tu știai?
– Știam, știam de la fete, că-l trăgeau de limbă pe Mihai de ziceai că nu-i adevărat. După ce bea un pahar de vin zicea tot…
– Și nu sufereai?
– Îți dai seama…dar suportam, nu puteam fără el, după cum probabil știi, l-am iubit până a murit.
– Da, dar înaintea lui a murit Nicu. Cum s-a întâmplat?
– Păi dacă nu mă lași să-ți povestesc…L-ai cunoscut pe Mihai? Îi știi viața? Văzând că medicul încuviințează din cap, continuă: Mihai a plecat în Franța și s-a căsătorit acolo, tot c-o româncă, după cum probabil știi. Nu puteam suporta faptul că l-am pierdut. Așa că am luat legătura cu Nicu și l-am convins să strângă probe despre el, ce face greșit acolo în Franța. Nu mai este Securitatea, dar Nicu avea relații de putea să facă orice. Voiam să mă și răzbun, voiam să-l și șantajez, voiam…nici eu nu știu ce mai voiam. Și au început vremuri grele pentru Mihai…L-am determinat să se întoarcă în România, voiam să-l recapăt.
– Voiai banii lui, hai fii sinceră până la capăt!
– Dar cine ești tu, măi…
– Ca să scutesc din timp, fac parte dintre EI, așa cum am ajuns să fim numiți în folclor…Ia dă o țigară din alea!
– Și dacă nu veneam la tine…
– Dar la cine era să vii? Mai vezi pe cineva în orașul ăsta?
– Și ce vrei de la mine? Ce vreți de la mine, domnule doctor?
– Ce nu știm încă din afacerea “toba”, ca să-i zic așa…
– Adică?
– Adică, nu știu nici eu. Să vedem dacă cineva reprezintă vreun pericol potențial și să-l eliminăm. Știi bine că nu ne cunoaștem între noi. Tu ai fost un pion mărunt, eu unul mai mare. Sau un nebun, aș putea spune, dar asta e treaba mea. Hai, continuă ca și cum ar fi o ședință obișnuită de psihanaliză.
– Păi, și atunci…Eu vreau să profesez în continuare…ce veți scrie în carnetul de sănătate? Nu poate rămâne tot tratamentul trecut sub tăcere? Uite, îmi dați niște medicamente, nu-i nevoie de rețetă, și…
– Ai fost valoroasă pentru noi, Viviana, până ne-ai creat probleme, știi și tu…Mai vedem…, mai vedem ce-o să facem cu tine.
– Deci acum ce trebuie să fac?
– Nu țipa! Ia și te calmează, ești și pacient, îmi pare rău că am uitat asta, dar mă cam enervezi, ca să fiu sincer. Continuă să povestești ca și cum nu ți-aș fi spus nimic. Rămăsesem la întoarcerea lui Mihai în România și…
– Așa…Aici, Nicu a lucrat ca un maestru desăvârșit. Făcea și el parte dintre VOI? Că nu mai pot spune NOI…
“Costeluș” surâse și strivi bine de tot chiștocul Kent-ului în scrumiera pe care o scosese la interval, cum se spunea pe vremea Vivianei.
– Hai, că aici m-ai dat pe spate…Continuă, că ne prinde seara…Și fără întreruperi, dacă poți. Am greșit că ți-am spus…, dar oricum ce spui tu nu are importanță, doar ești bolnavă psihic.
– Bine, încerc…deci Nicu a început să-i facă lui Mihai necazuri mai mari în România decât îi făcuse în Franța. Aici era mai ușor poate, mă gândesc și eu…Avea “prieteni” la Poliție. Pacienții erau așteptați pe treptele spitalului. “Cât i-ai dat?” Și când se nimerea unul care să zică că i-a dat o mie cinci sute de lei, că altfel nu-l mai primește data viitoare, că așa a auzit el…, ei bine, atunci îl puneau să dea o declarație că i s-a cerut mită. Iar dacă nu voia, era amenințat că face pușcărie pentru dare de mită, așa că e mai bun un acord de recunoaștere a vinovăției. Ba chiar o dată s-a lăudat că i-a făcut asta și unui nevinovat, ca să-i zică el așa. Era omul mai necăjit, mai cu bube în cap…
– Stai, tu ce-i dădeai în schimb?
– Nimic, îl voia distrus pe Mihai. Nu-i putea ierta faza cu tipa aia…Știi că Nicu nu era căsătorit, nu avea familie…Cred că punea asta în cârca lui Mihai, îl considera vinovat de la faza aia. Mamă, ce-l mai ura…Dar pe față rămăseseră prieteni, numai că ce-i făcea…De exemplu, de când s-a întors Mihai în România, Nicu l-a invitat la bere, ca în vremurile bune. Să meargă pe jos, că doar nu erau să se streseze să bea doar o bere și să aștepte apoi două ore. Numai că după vreo-sută de metri Nicu s-a răzgândit și s-au urcat într-un tramvai aproape gol, cică să ajungă la nu știu ce berărie de la periferie, nu știu, că eu nu le am cu zoaiele astea! Numai că în tramvai, pe un scaun, era o ziaristă, și Nicu s-a prefăcut că nu-și ține echilibrul, și s-a prins de bară tocmai în dreptul scaunului ei. I-a făcut semn din cap lui Mihai să vină și el acolo. Nu știu de ce mi-a povestit apoi cu lux de amănunte, probabil simțea nevoia să se dea mare, să mă impresioneze. Mi-a spus și că avea întâlnire în stație cu tipa aia, cu ziarista, o rugase să aibă nițică răbdare, că ei, la vârsta lor, merg poate mai încet. Așa, și acolo, în tramvai, dă-i cu întrebări: “Care a fost cel mai ciudat caz al tău săptămâna asta? Că uite, la mine…”, “Și nu ți-a dat nimic și ai stat cu el un ceas?! Păi nu fi fraier, băăăiii…Păi uite, mie…” Și a ținut-o tot așa până ce blegul de Mihai a începu să-și scape limba, deși încă nu băuse bere. A avut aia la material…Se făcea că se uită în telefon, să nu intre Mihai la bănuieli. Ce scandal a putut să iasă atunci…de fapt, poate știi, articolele alea cu bolnavul de ulcer și cu cel cu apendicită. Mihai s-a supărat atât de tare, că nu și-a mai revenit niciodată. Până atunci toate…tot ce…
– Da, știu, îl șantajai, dacă nu se culcă cu tine a doua zi apare în ziar. Mă rog, scuză-mă că te-am întrerupt, dar te-am văzut în dificultate, nu știai ce minciună să inventezi, și vreau să mai scurtez din timp, ți-am spus.
– Nu, de fapt voiam să-ți spun altceva, că…
– Că l-ați omorât pe Răducioiu, că l-ați plătit pe bucătarul ăla de la restaurantul chinezesc să-i dea niște stele de mare, sau fugu, ceva de genul, oricum șmenuite, și că infarctul ăla nu a fost întâmplător. Dar așa a părut, că doar toată lumea îl știa cardiac.
– De unde știi?
– Ți-am spus că NOI știm tot. Sau, mă rog, aproape…Dar cum s-a întâmplat. Cum de i-ai mărturisit lui Mihai ce i-ați făcut?
– La puțin timp după moartea părinților lui…
– Care nu a fost întâmplătoare, dar gata!, scuză-mă, continuă, că nu mai terminăm nici mâine.
– Da, deci imediat după ce au murit părinții săi, Mihai a aflat că are cancer în stadiu avansat. Avea depresie, crize de plâns…Și eu am vrut să-l conving să mă treacă pe mine în testament, să le excludă pe soția și pe fiica sa, aflate în Franța. I-am spus că îl iubesc, că sunt singura care merită banii lui. Mi-a cerut o dovadă, să-i spun, dacă știu cine i-a făcut toate reclamațiile încă din Franța, cine l-a dat în gura presei. Și atunci i-am spus că Nicu a fost, prea era arogant individul.
– Dar ce ți-a venit cu aroganța și cu femurul? Restul simbolisticii e clară. O ancoră de asta există la Muzeul de Istorie Naturală, a adus-o Racoviță sau nu știu cine, din Pacificul de Sud. Ei?
– Nu știu, femurul e un os mare, drept, e cel mai lung os, ține mușchi puternici, și…e arogant! Eu, ca fost chirurg, sunt obesdată de anatomie, raportez totul la anatomie, ce pot să fac, că…
– Continuă, cum l-ați omorât?
– Păi i-am zis eu lui Nicu să-l scoatem pe Mihai la restaurantul chinezesc, ăla mai bun, că știi că sunt patru, să-i mai schimbăm starea de spirit, că eu îi zic să mergem la restaurant dar nu vrea, că dacă îi zice el, cel mai bun prieten…Și a mușcat momeala, se tot scuza că a venit singur, dar că între colegii de facultate nu se pune problema…A fumat toată seara țigară de la țigară, dar nu de la asta i s-a tras. Dar asta a fost concluzia anchetei: infract, și atât! Dar dacă știți tot, de ce m-ai mai pus să-ți povestesc? Și ce aveți de gând cu mine, acum?
– Voiam să știu dacă a participat și el.
– Și încă ce s-a mai bucurat! Să-l fi văzut în seara aia, parcă nu mai era bolnav…A doua zi a zis că în sfârșit a reușit să se răzbune pe cel care i-a făcut rău toată viața.
– Și nu ți s-a făcut frică că se va răzbuna și pe tine? Că te va ucide?
– Ba da, dar nu știu ce era în capul lui, că nu a încercat să mă ucidă. Cred că era prea laș, sau se simțea vinovat față de mine, sau amândouă la un loc, nu știu!
– Atunci, la restaurant, mai avea păr în cap, sau îi căzuse de la chimio? Părul ăla al lui…
– Da, negru! Cuvintele care îmi declanșează crizele de nervi, după cum văd că ai aflat. Și pe care mi le-au repetat nenorociții ăia până mi-am pierdut serviciul. Dacă aș ști cine…
– Asta-i, că eu știu. Și îți voi spune la momentul potrivit. Deocamdată ia să vedem ce medicament ai să iei, până ne vedem data viitoare, care va fi peste o săptămână. Dar stai așa, că am uitat ceva: hai, bâzdâgăniile alea le-ai visat alaltăieri-noapte, dar azi-noapte?
– Azi-noapte nu am visat nimic. Somn orb! Am amestecat tot ce am găsit: un diazepam expirat, un xyzal de la vecină…
– Vai de capul meu! Nu știu ce să fac! Cred că trebuie să fii internată!
– Nu! Dacă vrei să-ți spun tot, și mai ales să fac ce îmi vei spune să fac, pentru că îmi dau seama că asta vrei, nu mă interna și nu-mi scrie nimic în carnetul de sănătate. Eu trebuie să mă întorc la masa de operație, ai auzit?!
Doctorul începu să bată darabana cu degetele în masă.
– Bine, bine…Uite, ai aici un neuroleptic de ultimă generație, din rezerva mea.
Scoase dintr-un sertar o folie strălucitoare și i-o întinse cu un zâmbet plin de superioritate.
– Te aștept săptămâna viitoare. Aceeași zi, aceeași oră! Ai grijă de tine până atunci!
– Da…da…Dar, doctore, mi-ai introdus un cuvânt fermecat care să-și facă efectul până atunci?
– Lasă, stai liniștită nu-ți fă griji, am avut eu…am avut eu cunoștințele necesare să o fac! Doar nu degeaba sunt doctor în Medicină, făcut după normele vechi, nu ca ăștia…Bine, ți-aș putea vorbi până mâine despre teza mea de doctorat dar nu se poate asta. Am să-ți spun totuși că e vorba de faptul că mintea noastră poate modela lumea cuantică. Așa se explică telepatia, fantomele și materializările, cazurile de vindecare, dar și cele în care o boală este creată de mintea umană. Totul cu referințe științifice, nu e din capul meu. Așa că ai grijă, singură te poți vindeca, singură te poți îmbolnăvi. Vrei ca ancora asta să devină o prezență malefică reală, ca și toba aia din mâini de om? Fenomenul poate fi exacerbat de unele medicamente, așa că mare grijă să iei neurolepticul în doza indicată! Hai, du-te, că mai așteaptă unul afară! Și nu care cumva să șofezi cât ești sub terapie!
Viviana Cerchez se duse acasă pe jos, că nu stătea departe. Într-adevăr, ancora de lemn, sculptată, o văzuse la Muzeul de Istorie Naturală, când era copil. O dusese mama, “doar e cel mai frumos muzeu din țară, trebuie să-l vezi!”. Cât de mult putuse să o impresioneze, ca să viseze ancora acum, după patruzeci de ani. Mama ei insistase să o ducă și la Muzeul de Artă, dar pe ea o interesau mai mult mamuții, fluturii cei atât de minunat colorați…”Unde ești, copilărie?” vorba cântecului…care cântec, că sunt atâtea…așa, Marius Țeicu, tot de când era ea copil. Fredonă în gând, în timp ce deschidea ușa garsonierei. În ce budă a ajuns să locuiască, în ce cartier mizerabil! Asta e! La Muzeul de Artă s-a dus mai târziu, era studentă. De fapt nu chiar la muzeu, ci la o expoziție organizată cu participarea vienezilor. S-a dus cu Mihai, zicea blegul că “hai să ne cultivăm, să avem și noi o cultură vizuală!” Of, prost mai era! Cum de lua note bune? Era acolo gravura aia făcută de un italian, pe la o mie opt sute, cu un pod uriaș, de zidărie. De pe pod, prin niște scări interioare probabil, se cobora și se ieșea prin piloni, prin niște bolți gigantice, la un fel de terase situate aproape de nivelul apei. Iar pe terasele acelea, trei la număr, era adunată o mulțime formată din pescari (aveau undițe, dealtfel se vedeau și în câteva bărci, așteptând cine știe ce noroc…), dar mai ales indivizi fără o formă distinctă, iviți din arsura instrumentului de gravură, care îi aminteau de o invazie de furnici ce ieșeau din măruntaiele podului și urmau să se înece în undele fluviului. Sau nu furnici, mai degrabă niște gândaci și mai scârboși! Cu antene uriașe, clești dințați…Deschise ușa frigiderului. Ce să-și mai gătească, femeie singură…dar acum nici ruladă Sasca nu mai avea. Dar uite cutia asta de icre, data de expirare se ștersese de la cât pusese mâna pe ea, dar ce contează, asta să fie cea mai mare problemă, și tot ar fi bine! Că urmează și Judecata de Apoi! Sau a început deja? Tot acolo, la muzeu, mai era o gravură de Rembrandt. Cei mușcați de șerpii Apocalipsei strigau cu gurile rotunjite și hâde aidoma boturilor căscate ale șerpilor. Chiar erau unele lângă altele, de le deosebeai cu greu, nu știai cărui trup contorsionat aparțin, de om sau de șarpe. I-a arătat lui Mihai, dar acesta a dat din umeri. Discoteci, țigări, băutură și femei! Cum de lua note mai bune?! Apoi au privit picturile moderne, și Viviana s-a lămurit de ce sunt oamenii din ce în ce mai răi. Madona pictată de Munch, cu cearcăne în loc de ochi, Egon Schiele cu tristețea lui…Răul a bântuit omul dintotdeauna, dar acum aproape că a învins. Așa a gândit atunci, așa gândește și acum. Dealtfel măștile din vis, cele pe care le purtau sălbaticii, semănau cu fețele condamnaților la chinurile Iadului din gravura lui Rembrandt. Iar degetele acelea alungite nu erau lujere, așa cum îi spusese lui Costeluș, ci gheare alungite, cum aveau vrăjitoarele din Evul Mediu ce o priviseră atunci, demult, la expoziția de pictură, supărate că vrea cineva să le tulbure meditația în care se cufundaseră cu secole în urmă. Destul de bun pateul ăsta, dar cam amar. Se învechise oare, sau era de la medicamente? Și cu cine semăna oare demonul sculptat pe ancoră, ale cărui mâini de lemn se încleștaseră de brațele lui Nicu și nu o lăsau…nu o lăsau, dar ea chiar voia să ajungă la mal? Nu cumva Nicu o ajutase? Cu cine semăna, al cui era acel chip rânjit, de lemn? Nu-și amintea. Acum hai să-și ia neurolepticul, nici nu-i spusese cum se administrează, dar era logic că ea știe, doar e doctor, ce naiba! Sau mai întâi să-și facă un duș, doar n-o să se culce așa, împuțită! Dar nu avea chef să-și privească trupul în oglindă, chipul de care a fost întotdeauna atât de nemulțumită, din cauza căruia nimeni, niciodată, nu vorbise cu ea așa cum ar fi dorit. Nici măcar părinții ei…le putea simți nemulțumirea. Și pletele negre ale Simonei, cea mai bună așa-zis prietenă, n-ar fi fost nimic dacă n-ar fi încadrat acel chip nepermis de frumos, acei obraji cu piele perfectă. Și Mihai fusese brunet, dar avusese un păr gras, lucios, de-a dreptul scârbos, asta până să-i cadă de la chimioterapie. Tot trupul îi era însă acoperit de acel păr negru și grețos, de parcă coborâse din copaci, avea până și pe degete. Îi recunoștea mâna cusută de tobă, imediat, indiferent cât de repede era rotită toba…se rotește…camera. Oare nu ar putea adormi și fără neuroleptic? Nu, fiindcă s-ar putea să viseze iar plaja aia, ancora…Și cu ăsta nu mai visează? Umplu un pahar cu apă și înghiți pastila. Niciodată nu avusese Mihai o erecție completă în prezența ei. Și asta în condițiile în care fetele vorbeau că s-ar vinde bine niște chiloți cu poza lui pe ei, așa era de viril. Și nu numai Mihai, dar niciunul. NICIUNUL! Vrusese să-i povestească psihiatrului de excursia aia în Maramureș, de cum se așezase în microbuz lângă un tip între două vârste ce inspira calm și încredere. Om trecut prin viață, probabil, știa că ceea ce contează este sufletul, iubirea…Nu avea verighetă, probabil că…În momentul în care a vrut să intre în vorbă omul i-a răspuns politicos, dar avea aceea privire, acea privire…Gata! Atâta lucru învățase și ea la Psihiatrie, că nu trebuie să aibă gânduri care să o agite înainte de culcare, trebuie să închidă conflictele. Deschise televizorul și urmări știrile: israelienii avertizează civilii din Gaza să părăsească nordul fâșiei. Imaginile arătau un cer de noapte brăzdat de rachete trasoare. Dar nu ar fi trebuit să-i prescrie și un unguent pentru echimoze? Lasă, că-și ia ea mâine, ăla cu ghera diavolului, mâine…mâine…
Nici Profesorul nu putea să adoarmă. Băiatul se agitase toată ziua. Când era mai mic scotea niște mugete de animal, nu puteau să meargă cu el în tramvai, că speria lumea. Acum avea un tratament nou, dat de medicul…cum a zis asistenta că-l cheamă? Oricum, el a insistat să-i spună Costel…“hai, Profesore, pe dumneavoastră vă cunoaște o lume întreagă, nu numai tot orașul, pe când eu nu sunt decât un psihiatru obișnuit”. Ce tehnică o mai fi și asta? Au ei metodele lor, dacă aplică vreuna și pe el, înseamnă că îl vizează în vreun fel. Fusese la acest doctor cu biata Eliza, în ultimele ei zile. “Oricum nu prea mai aveam ce-i face, Profesore. Avea creierul distrus, puțin probabil ca neuronii să mai fi avut capacitatea să-și refacă receptorii.” Dar el, Profesorul, nu cumva ar avea și el nevoie de câteva ședințe de psihoterapie? “Haideți, Profesore, că am să-mi rup eu o oră pe săptămână pentru dumneavoastră! Imposibil să treceți prin asemenea traumă și să nu…să vedeți ce bine o să vă simțiți!” Nu, el nu se va da pe mâna unui psihiatru, nu avea încredere, văzuse cât fuseseră de competenți cu fiul său. Dar poate ăsta îl poate ajuta pe băiat, se vorbea bine de el, rămăsese cel mai bun din oraș. Ceilalți plecaseră afară, se pensionaseră…unul a și murit de infarct…Fiul său nici măcar nu avea un diagnostic precizat, că nu e nici oligofrenie, nici Asperger. “Da, aduceți-l! Aduceți-l, că văd eu ce are, și poate reușesc să îl ajut! Dar insist să faceți și dumneavoastră câteva ședințe. Pentru ce veniți cu mijloacele publice de transport și nu cu mașina personală?” Ce să-i mai spună, că era mult prea stresat să mai conducă? Nu-și mai cumpărase altă mașină după ce o vânduse pe cea veche, degeaba se oferise puștiul ăla care voia să facă masterat să-i fie mecanic. Îi mai tremurau și mâinile acum, să fie un început de Parkinson? “Nu, Profesore, este un tremor esențial exacerbat de anxietate. Eu vă mai spun o dată să începem un tratament, dar dacă nu vreți, treaba dumneavoastră…Să știți însă că anxietatea se va somatiza, și vă așteaptă cât de curând o grădină plină de verdeață, cu multe păsări cântătoare…” “Pe toți s-ar putea să ne aștepte, doctore, pe toți,” se gândi Profesorul trăgându-și perna peste ureche. “Nu vezi, război în Ucraina, război în Israel…și mâine am curs…”
Într-adevăr, în fișa disciplinei, postată pe internet, se menționau următoarele:
Disciplina: Vrăjitoria în istoria omenirii
Satutul disciplinei: Opțional
Semestrul: 1
An universitar 2023-2024
Curs 7. Teorii științifice despre existența sufletului
Era o altă disciplină introdusă forțat în programul de studiu, chipurile ca să atragă studenții. “Măi, tu îți dai seama?” – îi spusese șeful de catedră puțin înainte de începutul anului universitar – “Alții nu au studenți, nu-și completează locurile, își pierd normele, iar noi avem, și trebuie să-i ținem! Așa că fă ce vrei, spune-le ce vrei, dar vrăjește-i, asta ca să fac o glumă… fă-i să vină de plăcere la disciplina asta!”
Așa că a doua zi, la ora zece, Profesorul se prezentă în fața studenților, câți mai veneau după două luni de la începerea anului. Adică șase. Și ce să le spună?
– Chiar anul acesta savanții au propus o teorie conform căreia conștiința umană este un fenomen cuantic, că există un câmp vibrațional cuantic universal și o sincronizare pe scară largă, aproape instantanee, a undelor cerebrale cu diferite părți ale creierului și corpului, oameni și obiecte, dar și cu spectrul electromagnetic al Pământului[2]. Știți ce înseamnă asta? Ăăă…
– Ăăă…îl îngână un roșcovan în timp ce își rodea unghiile.
Profesorul îl ignoră.
– Sigur că este o interpretare personală, dar după părerea mea asta înseamnă că există vrăjitorie, iar în decursul istoriei asta a influențat politica statelor, soarta războaielor…adică nu numai relațiile dintre indivizi…adică cum să vă spun…
– De asta sunt întrebați astrologii despre soarta războiului din Ucraina?
– Exact, domnișoară! Și…
– Și asta înseamnă că noi putem modifica realitatea cu forța, sau, după caz, cu slăbiciunea minții noastre, nu-i așa? Și că viața mea depinde inclusiv de halucinațiile unui nebun, inclusiv de gândirea confuză a unui copil cu autism, inclusiv de spaima unei pisici călcate de mașină, nu-i așa?
– Exact, domnișoară! Cum vă numiți dumneavoastră?
– Și mai înseamnă că putem face Iadul și mai înfricoșător, sau Raiul de-a dreptul plictisitor, nu-i așa? Vedeți că știu? Îmi dați zece? Mai trebuie să vin la examen?
– Desigur că mai trebuie să veniți.
– Și cum dăm? Subiecte deschise sau grilă?
– Subiecte deschise, ca să vă pot vedea creativitatea.
– Dar la o disciplină opțională sunteți obligat să dați colocviu, nu examen scris. Să știți că am să pun problema asta la…
– Nu trebuie să ajungem acolo, va fi ușor, veți vedea.
Profesorul oftă. Ce să le mai spună?!
– Și animalele au conștiință, așa se pare. Și au fost folosite de-a lungul timpului în ritualuri de vrăjitorie. Se pare că ele pot vedea spiritele. Uitați, de exemplu, eu am acasă un motan, pe care îl iubesc foarte mult. Uneori, însă, rămâne cu ochii ațintiți pe un perete, miaună jalnic, așa, fără să fie nimic acolo…
– Domnule Profesor, nu aveți voie să ne vorbiți la curs despre viața dumneavoastră particulară! Chiar dacă subiectul este interesant, nici eu și nici colegii nu vedem cum ne poate ajuta în pregătirea noastră, spuse un tânăr brunet și nebărbierit.
– Da, unde mai pui că mie începe să mi se facă frică, aproape că începu să țipe fata care vorbise despre lumea de apoi. Dacă gândurile pot influența lumea, înseamnă că există și vrăjitorie, și blesteme, iar eu sufăr de anxietate. Și de depresie, mă tratez la cel mai bun psihiatru din oraș, și am să-i spun ce ne spuneți dumneavoastră la curs, să vedem dacă o să vă fie moale…
– Cel mai spectaculos caz de vrăjitorie din istorie a fost pe vremea lui Charlemagne. A influențat secolele următoare în modul în care…
Dar deja nu-l mai asculta nimeni. Toți se uitau pe telefoane, iar după câteva minute roșcovanul se ridică și plecă.
[1] După piesa muzicală “Floare de Iris”, aparținând formației Iris
[2] Zhi, G. and Xiu, R. (2023) Quantum Theory of Consciousness. Journal of Applied Mathematics and Physics, 11, 2652-2670. doi: 10.4236/jamp.2023.119174.