Factorul motivant al interesului în astfel de condiţii va tinde şi va rămâne, deci tendinţa permanentă de desăvârşire spirituală moral-creştină cu ajutorul căreia omul va facilita legăturile sale cu lumea cosmică pentru a o înţelege şi a o accepta cu ajutorul mai mult a cunoașterii sale virtuale. Prin urmare, interesul va rămâne viu şi activ pe toată perioada parcursului lung şi dificil al devenirii fiinţei umane. Interesul a evaluat de la o etapă la alta a istoriei omului, în dependenţă de cerinţele proprii sufleteşti şi fizice pe o scară graduală ascendentă a valorilor aflate şi ele în permanentă schimbare.
Interesul dă naştere unei stări speciale a vieţii, care reprezintă adevărata motivaţie a ei. El împinge fiinţa spre satisfacerea unui imperativ, care face posibilă realizarea încă neterminată a unor necesităţi. Dacă posibilul este un imperativ în sine, iar imperativul în sine nu reprezintă interes, atunci interesul constituie necesitatea realizării altei posibilităţi încă nerealizată, adică a posibilităţii de a nu rămâne o consecinţă a acestui imperativ, dar de a-şi asigura încă o altă necesitate din şiragul de alte multe posibilităţi care împreună produc fenomenul evoluţiei şi transformării lui de la o etapă la alta a timpului necesar ei. Deci, interesul este o chemare a fiinţei de a-şi abandona viciul şi ispita, şi de a transcendenta în virtual (spirit), care este în esenţă un produs al interesului pentru alt interes care naște astfel acest fenomen al transcendenţei şi care îşi reduec în acest fel condiţionalităţile (vezi mai sus), devenind moral, creştin şi purificator.
Deși intelectul uman este dominat de interesele primare, un rol important în manifestările sale îl au și interesele secundare care apar ca motivații ale metamorfozelor ce au loc în interiorul realităților ce descind din ipostazele superioare ale intereselor primare. Între aceste două tipuri de interes există întotdeauna o interacţiune organică evolutivă, în interiorul căreia se află într-o schimbare permanentă și transformare a intereselor primare în interese secundare şi apropierea acestora cât de mult posibil de intresele primare (vezi mai sus), statornicind și prefăcând astfel interacţiunea lor în una conlucrativă şi conjuncturală, perpetuă. Din acest motiv, interesul deţine atât caracteristici obiective (fizice), cât şi virtuale (spirituale). Noţiunea de interes în acest fel capătă o semnificaţie mult mai amplă. Interesul mişcă, pune în funcţiune toate structurile complexe ale sistemelor vii şi în special subdiviziunile structurale biologice, dar şi motivaţiile spiritale ale fiinţei umane.
În acest context, putem conchide că interesul se manifestă prin două forme: a) forma inofensivă exprimată şi „materializată” obiectiv prin însăşi felul de a fi o primordialitate virtuală ideinică şi spirituală şi b) forma expansivă a lui, exprimată prin particularitatea sa fizică care pune în mişcare toată expresivitatea realităţii fiinţei. Interesul inofensiv este un interes paşnic, cel exspansiv este un interes agresiv și violent. Interesul inofensiv va apropia pe om de sufletul său, cel expansiv îl va antrena în vâltoarea unei metamorfoze născătoare de noi şi noi forme conjuncturale de interes relativ (real) de tip secundar.
La om, interesul capătă o coloratură mult mai complexă şi mult mai variată. El fiind o fiinţă socială de înaltă organizare, complexitatea intereselor sale este amplificată de capacităţile de interacţiune a relaţiilor lui sociale cu cele pur individuale foarte variate şi complicate, de la caz la caz, ce ţin, în primul rând, de proprietatea unică a omului de a formula şi integra între ele efectele necesităţilor satisfăcute cu cele nesatisfăcute ale sale. Omul biologic nu trăieşte numai într-o lume a satisfacţiilor pur materiale. El își duce existența în primul rând într-o lume imaginară a satisfacţiilor cu caracter subiectiv foarte complexe şi specifice – lumea virtualului. Capacităţile de inovaţie imaginară a raţiunii umanee sunt atât de imense, încât ele se desprind de substratul lor biologic, îndepărtându-se foarte mult de suportul lor material, astfel constituind o nouă energie, care prin dimensiunile ei, devansează cu mult energia de care dispune infrastructura sa biologică (fizică). Această energie nouă capătă din ce în ce mai mult ingredientele factorului metafizic.
Puterea de imaginaţie umană este incomensurabilă, iar satisfacerea necesităţilor ei supradimensionate naşte o nouă sferă de realizare şi manifestare a sa – sfera spirituală (virtuală). Sfera spirituală se manifestă în arealul unei percepții senzuale specifice, ce nu ţine cont de plăcerile trupeşti, dar de cele ale unei fuziuni magice a senzaţiilor fizice cu cele divine. Omul, astfel, capătă o dublă viaţă – viaţa îndeplinirii cerinţelor sale strict spiritual–subiective şi cea a satisfacerii necesităţilor strict biologice. Interesul, ca motivaţie a existenţei umane, se amplifică, accelerând şi mai mult procesul de evoluare a fiinţei umane nu atât în plan fizic, cât în cel spiritual.
Astfel, omul devine, de fapt, din ce în ce mai mult Homo Sapiens Spiritus, decât Homo Sapiens Biologicus. Necesităţile spirituale nu se nasc numai (în ultimul rând numai) din relaţiile dintre om ca individ şi societate. Ele se nasc în primul rând din starea sufletească apărută în urma satisfacerii, dar şi a nesatisfacerii nevoilor obiective ale idividului în relaţia lui directă cu realitatea în care îşi duce viaţa. Astfel, îndeplinirea sau neândeplinirea cerinţelor biologicului său subestimează factorul obiectiv, impulsul material substituindu-l cu necesitatea imperativă a satisfacerii intereselor spirituale. În felul acesta, cerinţele sufletului minimalizează tot mai mult factorul material, instalându-se tot mai sigur în fiinţa umană ca realitate spirituală (virtuală), înbogăţindu-i sfera sufletească.
Astfel, la un punct de tangenţă apogeică al spiritului cu fizicul se va naşte un început de desprindere rapidă a acestor două stări, ai căror vectori dinamici din ce în ce mai neproporţionali vor duce la detașarea şi îndepărtarea, în definitiv, a componentei spirituale a fiinţei de cea materială. Această îndepărtare, de fapt, are loc permanent, cihar dacă ea se produce proporţional cu intensitatea proceselor evolutive, care se petrec la momentul respectiv.
Interesul sufletului omului îl învăluie cu o atmosferă virtuală, fără de care existenţa acestuia îşi perde motivaţia interesului primar. Astfel, satisfacerea intereselor spirituale preocupă din ce în ce mai mult fiinţa umană, îndestularea intereselor biologice, cedând în faţa îndestulării celor sufleteşti. În acest fel, motivaţia spirituală a omului (omenirii) devine cu timpul tot mai importantă, în stare să coopteze toată esenţa ei virtuală din ce în ce mai manifestă. Cu timpul, conținutul ei ideinic devine sensul adevărat al vieţii. Pentru omul super-evoluat – Homo Spiritus, nu întodeauna sau în ultimul rând nesatisfacerea cerinţelor sale biologice (obiective) îi vor determina sensul adevărat al vieţii.
Modificările stărilor sale fizice şi modificările condiţiilor mediului de viaţă puţin sau foarte puţin îi vor satisface nevoile sale spirituale. De aceea, din ce în ce mai mult, omul viitorului îşi va neglija chemările şi impulsurile sale biologice şi se va orienta spre realizarea necesităţilor spirituale. În felul acesta, el va renunţa la o parte a bunăstării sale materiale în avantujul acumulării virtuţilor spirituale, urmând, ca în cele din urmă, să se mulţumească cu puţinul material în beneficiul satisfacţiilor sufleteşti. Acesta va deveni un adevăr al vieţii cu ajutorul căruia omul din trecut va păşi în viitor prin prezentul zilei trăite care îi va permite să lege cât mai trainic prezentul cu trecutul, astfel încât pe această punte să păşească în eternitate. Va fi timpul în care el va conştientiza că cel mai profund filosof este omul sfânt. Atunci, el va înţelege că ceea ce este folositor sau nefolositor echilibrează balanţa vieţii aflată în proporţională măsură pe ambele cumpene ale ei şi care, dacă ele s-ar afla în afara vieții, îşi vor pierde orice semnificaţie.
Omul viitorului se va debarasa de toate acele actiuni violente prin care şi cu ajutorul cărora el întotdeauna s-a străduit să-şi îndestuleze cerinţele impulsurilor sale fiziologice interioare. Astfel el va deveni mult mai tolerant şi mai paşnic. Cu alte cuvinte, va deveni mai Om, aşa cum interesul lui din categorie biologică (obiectivă) se va transforma în categorie spirituală. Interesul dintr-o categorie antropologică se va transformă într-o categorie creştină sufletiască. Acasta este calea parcursă de Homo Sapiens antropologic la Homo Sapiens creştin prin mijlocirea la început a interesuli biologic (obiectiv), apoi prin mijlocirea interesului spiritual (subiectiv). Atingerea armoniei sufleteşti, a unui raport echitabil dintre suflet şi învelişul lui – corpul, precum şi a unei conjugări optme dintre primordial şi secundar, trebuie să devină motivaţia esenţială a interesului existenţei umane în general.
Interesul posedă un rol activ, stimulator, mereu nou ca conţinut şi sens în viaţa fiinţei umane. El nu poate deveni inert pentru o sistemă dimensională incapabilă de a scoate pe om dincolo de cadrul său pur biologic şi material, dar se va transforma într-un stimulent activ al mişcării fiinţei spre scopul suprem – modificarea omului biologic (Sapiens) şi transfomarea lui în omul spiritual (Spiritus). Dând interesului o definiţie mai mult sau mai puţin dinamică în cadrul unui circuit închis social, autorii ce tratează această categorie îi atribuie un rol mai mult pasiv decât activ, diminuând fără să conştientizeze efectele consecinţelor îndepărtate ale acestei atitudini.
În realitate, interesul nu determină şi nu poate determina o esenţă de natură închisă a unui mediu al său în care ia naştere şi în care se realizează. Motivaţia existenţii umane depăşeşte acest cadru, aventurându-se dincolo de barierele sale obiective, acolo în imensitatea imaterială a subiectvităţii absolute – spiritualitatea creştină. Helvetius spunea, printre altele, că ”…elaborarea politică, care presupune cunoaşterea condiţiilor concrete de acţiune nu se poate rezolva decât pe baza înţelegerii în primul rând a intereselor obiective, dar şi a modului, a gradului de reprezentare a lor în conştiinţa subiecţilor cărora aparţin şi a manifestării lor în acţiunele oamenilor ca expresie a unităţii obiectivului şi subiectivului”4.
Nu unitatea obiectivului cu subiectivul, ca esenţă şi conţinut, ce se reproduc unul pe altul legați morfologic şi prin geneză unul de altul, ci a unităţii lor ca elemente distincte dincolo de momentul până la care s-au condiţionat reciproc, adică în situaţia şi starea în care ei se găsesc şi după punctul de despărţire completă (vezi mai sus). Legătura dintre obiectiv şi subiectiv este nu numai directă, dar în special, pentru omul spiritual şi una indirectă, edificându-se prin elementele pur subiective ale lumii sale spirituale, deoarece, în caz contrar, de unde să se nască diferenţa dintre conţinutul lucrurilor cu care intră direct în contact omul şi acţiunea acestor elemente asupra fenomenelor vieţi umane, dacă ele nu ar constitui diferenţe distincte primordiale?
Diferenţa dintre ele alcătuieşte anume acel interes de natură spirituală, care este latura subiectivă a interesului material (obiectiv) şi care există întotdeauna peste tot. Acesta va fi interesul omului spiritual al viitorului. Anume acest interes de ordin spiritual mişcă omul biologic spre omul spiritual. Definitivarea evolutivă a substratului biologic al omului se va petrece în starea fuziunii biologicului cu spiritul. O altă motivaţie a materialului biologic uman care ar fi? Existenţa se percepe, ca atare, numai prin forme inegale. În această diversitate a formelor obiective se nasc elementele necesităţilor spirituale mereu nesatisfăcute. Astfel, interesele obiective ale existenţialului se intersectează cu interesele subiective ale ei, cu timpul prevalând din ce în ce mai mult interesele vieţii spirituale.
De aceea neînţelegerea subtilităţilor manifestărilor tipurilor de interes nu ne va da posibilitate să depăşim cadrul restrâns al circuitului vicios, în care ne-am roti fără a putea face o examinare mai largă a problemelor născute de ele. În felul acesta, n-am reuşi să vedem mai departe, peste barierele cadrului pe care îl formează corelaţia om-societate-om, astfel dând o importanţă insuficientă omului, în primul rând ca fiinţă spirituală.
Încercând să-şi satisfacă de fiecare dată necesităţile obiective prin intermediul apelării la capacitatea de reprezentare a lor în conştiinţa sa, omul, de fapt, tot de atâtea ori în cazurile când eşuează, depozitează aceste erori de conştiinţă în memoria sa ca experienţă nocivă pe care ele le au pentru nevoile sale obiective. Astfel, factorul obiectiv prin mijlocirea factorului subiectiv îşi corectează impulsurile, cedând în faţa aceluiaşi factor subiectiv (spiritual), care modelează şi va modela lumea. Factorul spiritual se fortifică în detrimentul celui material. Totul curge spre spiritualitate.
În definitiv, interesul spiritual îi va îngădui aceluaşi om biologic să nu ghicească, să nu pipăie prin întuneric şi să nu greşească în alegerea căilor ce duc spre selecţionarea şi verificarea metodelor de îndestulare a necesităţilor sale materiale, dar bazându-se pe experienţă să aleagă drumurile cele mai sigure, cele mai puţin violente pentru satisfacerea numai a celor mai stringente nevoi (cele care nemijlocit întreţin ciclul vital), recurgând, în definitiv, printr-o perfecţionare evolutivă a cadrului său spiritual la excluderea excesului de materialitate din viaţa sa, excludere, care, de altfel, a şi determinat şi va determina şi de acum înainte acest mare şi întortochiat drum al cedărilor treptate ale factorului material în faţa celui spiritual.
Din acest punct de vedere, este nevoie de a înţelege interesul ca o modalitate a omului (a omenirii) de a se debarasa de impulsurile interioare mereu epuizatoare ale materiei biologice, care prin necesităţile sale obiective (prin interesul obiectiv) induc existenţei o efervescenţă păgubitoare – proces, care impune evoluţiei un timp de rezolvare foarte îndelungat, ca în definitiv să se încununeze cu un singur interes – cel al satisfacerii necesităţilor spirituale. Interesele spirituale împing fiinţa umană departe, peste limitele cadrului pe care îl formează –”circuitul socio-uman: societate-interes, om-interes-societate-interes-om”5.
Aşa cum o parte a omenirii dispune de o bogăţie spirituală inestimabilă – Creştinismul, rămâne numai ca ea să aleagă drumul cel mai drept, cel mai scurt şi cel mai puţin dureros spre o existenţă la fel de pură prin spirit – renunţarea prin voinţă şi toleranţă la impulsul materiei şi amplificarea impulsului spiritual. Oare fenomenul actual al convergenţei popoarelor continentului spre structurile integratoare ale unei Europe unite nu reprezintă dovada cea mai elocventă a existenţei unui interes cvasiprezent în inimile şi sufletele locuitorilor ei – interesul unei convergenţe existenţiale viitoare în spirit şi credinţă?
4 Ibidem, p.54.
5.Octavian Bejan, „Contribuţii la definirea filosofico-socioligică a conceptului de interes#, Revista de Filosofie şi Drept, nr. 2, p . 68, A.Ş.R.M., Chişinău, 2001.
M-am născut la 8 iulie anul 1947 în s. Fântânița, r. Drochia. În anul 1965, am terminat școala medie din satul de baștină. În anul 1972, am absolvit Institutul de medicină din Chișinău. Am activat în calitate de medic generalist la spitalul raional din o. Orhei. Sunt pasionat de filosofie, poezie și critică literară. Am publicat în diferite reviste literare printre care Oglinda literară, Ofranda literară și Cunoașterea științifică, Multimedia, Academia.edu, precum și numeroase studii filosofice de filosofie. De-a lungul anilor am editat următoarele cărți toate cu tematică filosofică:
- ”Animus + Animus/Anima—Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, 2005;
- ”Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism”, 2008;
- ”Decodificarea logigramei în ivonicul filosofic al lui Petre Țuțea”, 2010;
- ”Creștinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei”, 2012
- ”Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, 2013;
- ”Aforisme, Gânduri, Reflecții”, 2020;
- ”Geneza metafizică a gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, în pregătire;
- ”Gândirea critică filosofică”, în pregătire.