Capitolul 2. Coastele
Darius se strădui să pășească cu grijă, să nu încline tava cu cele două cești de cafea. Profesorul și avocatul Mintenașu îl priveau cu atenție, așezați pe canapeaua de catifea șoricie, dincolo de măsuța placată cu marmură neagră, până la care mai avea patru pași, nu mai mulți. Îl trimisese mama sa, de la bucătărie, pentru că așa spusese doctorul, să înceapă să se obișnuiască cu sarcini simple, care necesită coordonare.
– Hai odată măi…era să-i spun acuma ceva…rău m-a mai bătut Dumnezeu!
– Ești sigur că nu te înțelege? întrebă Mintenașu aprinzându-și o țigară.
– Foarte sigur. Doctorul ăsta nou i-a făcut nu știu ce teste, și mi-a zis că nu pricepe nimic din ce-i în jurul lui.
– De când îl duci la el?
– De două săptămâni.
Doar cele două pernuțe de pe canapea erau verzi, în rest totul era de același gri neutru, și draperiile, și mocheta, și tapetul, chiar și casetele tavanului.
– Parcă acum le vede pentru prima dată, uite și tu! Mulțumim, Darius, acum du-te înapoi la bucătărie, la mama! Ajut-o să toace zarzavatul, sau ce mai face ea acolo!
Dar copilul se așezase pe unul din fotoliile uriașe, unde găsise o telecomandă pe care o sucea pe toate părțile, negăsind însă butonul de alimentare.
– Hai, dă-i drumul, că ți-am spus că nu ne poate înțelege. Ce ai mai aflat?
Profesorul și avocatul continuau ceea ce ei numeau “cruciada noastră”, lupta cu EI. Mintenașu începuse să strângă informații despre rudele, prietenii și cunoștințele celor ce le aparținuseră mâinile din care fusese făcută toba scitică. “Hai, mie mi-au luat-o pe Eliza, dar lui pe cine?” nu încetase Profesorul să se mire. “Hai, mie mi-au stricat viața de la început, că sunt convins că erau prezenți de pe vremea comuniștilor, dar lui ce i-au făcut? Tot așa, poate…” Oftă, se uită la ceasul inteligent, care lua și glicemia printre altele, și sorbi din cafea. Bună!
– Ei?
– Azi noutățile se referă la soția lui Mihai, fostul iubit al Vivianei Cerchez, doctorul ăla care a murit de cancer, cu mâna aia cu păr negru, care încă o mai încrâncena pe Viviana…A venit acum o săptămâna în România, cu fata, se mută aici definitiv. Zice că în câțiva ani România va depăși Franța, și a vândut tot din Franța și și-a cumpărat pământ agricol aici. Prin Nordul Moldovei, prin Transilvania pe undeva, chiar și pe lângă Deltă. Își face nu știu ce societate…
– Interesant! Și Viviana știe?
– Nu cred. E dusă rău…Pe asta aproape că am terminat-o. Dar o va contacta curând Liliana, că așa o cheamă, și pe fată Alexandra. Deci n-o lasă Liliana asta în pace, vrea să știe câți bani a luat de la Mihai în ultimii ani și unde sunt. O va vizita curând…
– Aha, deci de asta a venit ea în România, nu că…
– Păi te cred! La mălai, la cașcaval, ele-s primele!
Profesorul se uită la mâna lui Mintenașu. Nu avea verighetă.
– Auzi, tu ai fost vreodată însurat?
– Să lăsăm asta acum! Ceea ce vreau să văd este dacă tranzacțiile astea nu sunt făcute tot prin intermediul LOR.
– Măi băiete, ai grijă! Eu nu mai am nimic de pierdut, dar tu? Câți ani ai? Patruzeci? Eu nu mai am nimic de pierdut, nevastă-mea e cu-n picior în groapă…S-a dus acum trei ani la Viviana asta, avea un nodul la un sân. Și nebuna, în loc s-o opereze, i-a împuiat capul cu tratamente naturiste, resveratrol, chestii de astea. Nu s-a mai dus la analize, iar dacă ai vedea cum îi arată sânul acum…Nici acum nu vrea să meargă la consultație, și-a comandat nu știu ce plantă din Indonezia…Și bineînțeles că toată ziua e la biserică!
Televizorul se deschise, erau știrile, iar pe ecran se vedeau două coloane groase de fum negru.
– Ești sigur că nu înțelege? îl întrebă Mintenașu pe Profesor, privind figura lipsită de expresie a copilului.
– Sigur, ți-am spus. Nimeni nu știe ce are, de fapt. Dar totuși…Darius, ia du-te tu la bucătărie și stai cu mama, haaai! și bătu destul de tare din palme, arătând apoi spre ușă.
De data aceasta copilul se ridică și plecă cu pași târșiți, lăsând însă ușa întredeschisă.
– Lasă, e bine și așa, spuse Profesorul, văzând că avocatul vrea să se ridice ca să închidă ușa.
În schimb, în locul lui Darius îți făcu apariția motanul familiei, roșcat și foarte încruntat. Sări grațios în brațele Profesorului, închise ochii și începu să toarcă.
– Ăsta mai lipsea! Mă rog, treacă-meargă, fie și așa…Ce mică e lumea, parcă am fi într-un sătuc, nu în ditamai orașul! Deci această Liliana o va căuta pe Viviana. Au și nume predestinate, potrivite parcă! Ce n-aș da să asist și eu la meci! Și Cristina? Asta ce mai face?
– Asta nu merge chiar atât de bine…Am stat de vorbă cu doctorița ei de familie. Îmi spune tot, că are uite-așa un dosar – și își depărtă cu vreo zece centimetri degetul mare de arătător. Se pare că s-au agravat metastazele, și…
– Of, nu mai zi nimic de boala asta, că nu mai suport. Deci e bine…L-a mai văzut cineva pe golanul ăla al ei ieșind din bloc?
– Asta voiam să-ți spun de fapt de când am venit. În afară de bătrânul de la parter, l-a mai văzut o vânzătoare de la o tonetă de acolo. Închisese la ora aia, dar a venit de acasă pentru că i s-a părut că uitase să încuie cu lacătul. E nevrozată săraca, mai are câteva luni până iese la pensie…Eu am întrebat-o într-o doară, dar nu știi niciodată de unde sare iepurele…și a ieșit, a sărit adică! Adevărul e că dacă nu aș fi strâns informații despre toți cei care au mâinile în toba aia…Și nici așa…dacă nu ar fi auzit cerșetoarea aia din cimitir discuțiile dintre el și maică-sa…Voia să se și apropie de ei să le ghicească, dar i-am zis de la-nceput să nu facă asta, să treacă neobservată. Să stea ascunsă și doar să audă ce vorbesc.
– Așa…așa…ei bine, lasă, Sergiulică, tată, că-ți punem noi pielea pe băț! Pentru pușcărie îmi închipui că nu se califică…
– Nu, nu sunt suficiente probe. Baba de la tonetă a zis că în niciun caz nu va depune mărturie la tribunal, că dealtfel nici nu e sigură că e băiatul din fotografie…Nici nu-i de mirare, li-e frică la toți. Păi întâi s-a auzit bufnitura, au văzut toți corpul strivit de asfalt, iar casa scării era la câțiva metri. Teoretic toți cei adunați acolo l-au văzut ieșind, dar…
– Nu-l cunoșteau, au crezut că locuiește acolo.
– Poate, dar li-e și frică să depună mărturie. Îți zic eu, și azi era un copil de vreo opt ani în tramvai și îi înjura pe toți. Nimeni, nu că nu l-a luat de urechi, dar nici măcar nu i-a zis ceva, că nu se știa unde erau ceilalți, printre călători.
– Da…da…ei bine, lasă tu, Sergiulică tată…lasă tu…Și maică-sa, la fel, am eu grijă de ea. Se mai duc la cimitir?
– Se mai duc, și e ceva ciudat acolo, că în fiecare dimineață pământul de pe mormântul Elizei e răvășit, de parcă ar fi vrut cineva să o dezgroape. Am vorbit cu directorul cimitirului…
– Așa, și?
– A pus o cameră de supraveghere chiar în față, pe un stâlp. Are și lumină de la stâlpul ăla. Ciudat e că nu umblă nimeni noaptea pe acolo, și totuși dimineața mormântul Elizei arată ca și cum ar fi fost arat. Cel puțin o dată pe săptămână vin Sergiu și cu maică-sa și fac curat. Și mai bizar e că și crucea de la mormântul de alături se strâmbă, într-o noapte la stânga, într-o noapte la dreapta.
– Nu-s animale, ceva?
– Nu.
– Cârtițe, poate?
– Nu.
– Nu se poate, trebuie să fie cârtițe, sau ceva de genul ăsta. Eu am fost pionier, dragule, la viața mea, și am fost învățat că pionierul nu trebuie să fie mistic.
– Da, dar groapa aia căreia i se strâmbă crucea e a lui Gicuță, aurolacul ăla cu mâna dreaptă cusută în tobă. Poate nu e chiar o coincidență. Ai uitat de tot de tobă, se umple de praf în muzeul universității, dar…
– Și ce vrei să fac? S-o aduc acasă? Să bată Darius în ea toată ziulica?!
Pe Mintenașu îl pufni râsul.
– Scuze, nu e nimic de râs aici.
– Nu-i nimic. Într-adevăr, bizară situație. Dar bine măcar că-i avem pe Sergiu și pe maică-sa pe lista de bucate. N-om ajunge noi niciodată la peștii cei mari, dar măcar pe ăștia să ne răzbunăm. Ai mai aflat ceva?
– Deocamdată nu. A, ba am ceva informații cum că în unul din supermarketurile construite pe terenul lui Silviu ar fi manager un fost polițist, care de fapt l-a vândut pe fraier…
– Unul mare cât peretele?
– Da. Sorin îl cheamă, Sorin de la sală…
– Da, s-a uitat urât la mine, de curând…Voi fi atent!
– Păi să fii, Profesore, păi să fii! Nu mai bine mă ocup eu de el? Să fim cu un pas înainte?
– Nu, dacă nu am pățit încă nimic, înseamnă că nu mă bănuiesc, mă țin doar sub observație. De fapt chiar asta și exprima atitudinea namilei. Și dacă ne ocupăm întâi de el, intră în gardă ceilalți, sau mai degrabă vor fi avertizați. Oricum, ai făcut treabă bună, și îți mulțumesc!
– Care sunt pașii următori?
– Află-i orarul lui Sergiulică!
– S-a făcut.
– Auzi, te mai întreb o dată, poate-mi spui: pentru ce faci asta?
– Iar eu o să-ți răspund la fel: pentru că nu mai suport. Vreau să mă răzbun măcar pe o parte din cei care mi-au distrus viața. Sau care, mai bine zis, nu m-au lăsat să mi-o trăiesc. Mai mult nu-ți spun, cel puțin deocamdată. M-ai întrebat de ce nu am verighetă! De aia, tot de aia! Dar hai că mai am puțin și-mi dau drumul la gură…și nu vreau.
– Bine, cum vrei tu. Bei o tărie? Hai, că meriți…
– Nu, plec de-acum. Pot să o salut pe doamna?
– Nu, ea nu vrea să fie văzută, dacă înțelegi…spuse Profesorul privind spre ușa închisă a bucătăriei.
– La revedere, atunci.
– La revedere.
În noaptea aceea Profesorul adormi cu greu, toată seara își imaginase planuri de răzbunare. Nici Viviana Cerchez nu a avut o noapte bună. Neurolepticul deja nu-și mai făcea efectul prea bine, iar dimineață, privindu-se în oglindă, a observant că decolteul îi era brăzdat de urme vineții. Dintr-o mișcare și-a tras peste cap cămașa de noapte, bălăngănindu-și astfel sânii mari și lăsați. Aici era problema cea mai mare, la sânul drept, care era vânăt în totalitate și umflat, de parcă contururile violacee ale coastelor s-ar fi revărsat din toate părțile într-un lac de acumulare. “Din cauza a ceea ce am visat!” Începu să-și autopalpeze sânul învinețit. Cadranul antero-extern, exact ca la Grațiela, nevasta Profesorului. Puse mâna pe telefon și îl sună pe psihiatru. Trei sferturi de oră mai târziu începu să vorbească cu un ton strident și ascuțit, care nu o caracteriza:
– Mulțumesc că m-ați primit, domnule doctor. Este, într-adevăr, o urgență. Nu au trecut decât patru zile și iar am visat. Dar înainte, nu-ți mai arăt că nu are rost, vreau să-ți spun că am un nodul la sân, exact în același loc ca și Grațiela Vizitiu, soția unui profesor universitar care…care…
– Stai, stai…ușor,…stop! Stop, că e spre binele tău! Ce ai pățit, de fapt? Ce ai visat? De la început te informez că o cunosc pe doamna Vizitiu, care în paranteză fie zis și-a păstrat numele de fată, dar știu și la ce profesor te referi.
– Aha, deci îl știi și pe ăsta…
– Da, ia-o pe îndelete!
– Eu pe fata asta o știu de mult, de trei-patru ani. A venit la mine la consultație, trimisă de medicul de familie și apoi și de oncolog. Era clar că are cancer. Nu prea pot să-ți spun ce am făcut…Dar…mă rog, am stabilit de la început că am să mă spovedesc la tine mai abtir decât la un preot. Sper că respecți jurământul lui Hipocrate. Nu râde, că te pocnesc, așa să știi! Deci,…ah! mi-e atât de greu să mărturisesc…Ei bine, când mi-a spus că e măritată și are un băiețel, de care abia mai târziu am aflat că are autism sau ceva de genul ăsta, ei bine, atunci când mi-a spus lucrurile astea, mi s-a pus așa…un întuneric, o pată mare pe creier, și i-am spus că operația nu ar face decât să agraveze lucrurile, că acum medicina se face altfel, cu naturiste…I-am respins plicul pe care mi-l întindea, am spus că nu o fac pentru bani, că pur și simplu m-am săturat să zic și să fac lucruri pe care nu le cred, și că-i vreau binele necondiționat…chestii de astea! Dacă ai fi văzut-o cum s-a luminat la față…Acum am ajuns eu să fiu medicul ei de familie, după ce nu m-au mai lăsat să practic chirurgia…De fapt nu stă în vreun cartier învecinat, dar a venit singură la mine și s-a înscris. Boala s-a agravat, nici nu-ți mai spun…Ea crede în continuare că am sfătuit-o de bine, și chiar nu știu ce să mă fac, pentru că dacă face vreo reclamație…Acum, că sunt recidivistă, ca să zic așa, chiar că-mi pierd pâinea definitiv. Hai, lasă, că toți avem uite-așa câte-un dosar cu reclamații ale pacienților, și tu ai! Din când în când mai face câte unul câte un acord de recunoaștere a vinovăției, doar ca să-i dea în gât pe ceilalți…
– Lasă asta acum! Și nu ți-a trecut invidia inițială, nu i-ai spus că trebuie totuși să se opereze?
– Nu, nu am putut. M-aș fi contrazis, și sunt prea orgolioasă. Dar totuși aș fi putut face asta, mai ales că după un timp de la consultația inițială am aflat tot de la ea că de fapt nu e chiar atât de norocoasă. Mi-a mărturisit că Profesorul are o relație extraconjugală, cu una pe care o oprise la catedră. Rămăsesem un fel de prietene. Deci, vezi bine, eu o cunoșteam din auzite, pe Eliza încă dinainte de accidentul boului ăluia. Cunoști și personajele astea, nu? Știi și povestea asta, așa-i? Păi ce mai cauți tu aici, măi Costeluș? Dar asta-i altă problemă…Deci eu știam ce-i poate pielea fufei ăleia încă dinainte de…Și chiar am întrebat-o pe Grațiela: “oare ce l-a determinat pe bărbatu-tău să facă asta?” Pentru că, ai văzut-o vreodată?, Grațiela e drăguță după părerea mea, cu părul negru, cu ochii verzi, cu tenul curat, subțirică…Și cu vreo douăzeci de ani mai tânără ca el. Și ea i-a fost studentă ca și aialaltă…Și știi ce mi-a spus, săraca? Că din cauză că e foarte credincioasă, nu face sex în post, duminica, vinerea, și parcă nici miercurea…
– Și ce-i mai rămâne la săracul ăla? Plus că probabil că are o gură rea…
– Eram sigură că și tu ești misogin. Văd că n-ai verighetă nici tu…Da, da, bine, știu…să nu vorbim de tine…Gata, uite, nu vorbim! Da’ n-ai un pahar cu apă? Că parcă mi s-a uscat gura.
– Ai luat medicamentul în fiecare seară?
– Da, și aseară!
– Și?
– Și nu am visat nimic, sau nu mi-am amintit, asta până azi-noapte. Azi-noapte, însă…
– S-a întâmplat ceva ieri? Ceva care să te șocheze, să te sperie?
– Nnnuu…nu știu, stai că mă gândesc după aia…Mai întâi să-ți spun: deci era aceeași insulă, aceeiași sălbatici, cu aceleași măști, cu aceleași arcuri cu săgeți, aceleași gheare din bambus sau din ce-or fi fost, dar de data asta aveau coastele pictate cu argilă albă.
– Coastele?
– Da, coastele!
– Da’ ce ai tu cu coastele? Ai și tu vânătăi? Cele de pe coapse ți-au mai trecut?
– Nu, pe picioare sunt la fel, și…Viviana se dezbrăcă cu repeziciune, rămânând în chiloți și sutien. Nu-i vorbă, era lenjeria ei cea mai scumpă, și nou-nouță pe deasupra. Se epilase înainte de a pleca de acasă, iar pielea de pe picioare și antebrațe îi era încă roșie. Coastele, chiar și cele “false”, erau marcate de echimoze.
– Aha, deci sânul drept…
– Vrei să vezi?
– Nu-i nevoie.
Păi cum să fie nevoie, care bărbat fusese atras vreodată de corpul ei? Și ăsta probabil că ar prefera să moară, decât să se culce cu ea. O ultimă încercare:
– După cum vezi, cele de pe coapse au mai trecut.
– Aha…
– Iar la sân am un nodul, exact ca Grațiela când a venit la consultație!
– Aha…
– Aha, aha…Atâta, numa’…
– Îți dai seama, Viviana, că totul este pe fond psihic? Nu avea cum să-ți crească peste noapte.
– Dar parcă eu știu de când îl am? Stai să-ți arăt!
– Nu-i nevoie, nu e de specialitatea mea și nu mă bag! Dar pun pariu cu tine că de fapt nu e nimic. Dar uite, dacă vrei, după ce pleci de la mine du-te la Oncologie, să-ți facă analize complexe, n-ai decât…Dar, ia!, povestește mai departe: cine ținea ancora, Grațiela?
– Da’ cine altcineva? Era acolo, pe fundul mării, cu ancora în brațe…
– I-ai recunoscut chipul zeului de pe ancoră?
– Nu, nici de data asta, și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât se face mai groasă ceața!
– Și ce ai tu cu coastele? Nu mi-ai spus.
– Păi cred că am în subconștient faptul că în cutia toracică se află inima. Și Grațiela era atât de fericită că are un băiețel, chiar dacă bolnav, dar ea spera să se vindece într-o bună zi, și…În fine, eu mă gândesc tot timpul cât de puternică este dragostea de mamă, dacă eu nu am copiii, și…stai că mi-am amintit ce m-a impresionat ieri de am visat toate chestiile astea. Am visat-o pe Cristina, prostituata, și asta e o fostă pacientă, care…
– Știu și asta, căreia se pare că nu ar fi fost cazul să-i amputezi brațul.
– Măi, dar tu…Ești piesă tare din câte văd…Cum de-oi fi dat de tine? Era pe stradă, cu aurolacul ăla de băiat al ei…Nu m-au văzut…mai bine! Că ultima dată ne-am întâlnit la cimitir, la mormântul Elizei, și m-au amenințat…De atunci nu m-am mai dus acolo…
– Aha, păi atunci se explică totul. Se explică totul, Viviana. E un caz banal, nu-ți fă probleme, te vei vindeca cu siguranță. Pur și simplu nu trebuie să te mai gândești la acești oameni, și coșmarurile vor lua sfârșit.
– Ar fi bine să fie așa, dar…
– Ce „dar”? Ce făceau?
– Nimic, mergeau pe stradă, ea îl ținea de braț. Mi s-a frânt inima, se uita la el ca la soare.
– Dar ție ce ți-a făcut de fapt femeia asta?
– Cum? Nu știi? Le știi pe toate și pe asta n-o știi?
– Știu eu ceva, dar…Da, bun, a fost principalul reclamant de la care a pornit scandalul ăla în spital, cu procurori și cu tot ce trebuie, dar…am niște bănuieli, care dacă se confirmă poate te pot scăpa de ea. Ia arată-mi mesajul prin care a fost avertizată de către cei de sus, de către EI. Îl mai ai? Știu că ți le dădeau pe telefon, pentru că așa mi le dau și mie.
– Dar…
– Da, bun, trebuie să le ștergi imediat, dar poate pe ăsta l-ai păstrat, din greșeală.
Viviana își scoase telefonul de culoarea vântului turbat și începu să țăcăne cu unghia pe display.
– Nu cred că…ba da, uite-l! Na! – și îi băgă telefonul sub nas. Îs chiar așa de nebună?!
– Nu…nu…Da, zice clar. Bine, ia-l înapoi, zise împingându-i mâna. Trebuie să merg pe altă pistă, dar zău că nu prea știu cum să te ajut!
– Azi mi-ai inserat vreun cuvânt magic?
– Nu, nu au trecut decât patru zile, astea-și fac efectul cel mai devreme într-o săptămână.
– Atunci poate că ar trebui să-mi schimbi medicația?
– Nu, ia-l tot pe ăsta, să te ferească Dumnezeu să mai iei ceva pe deasupra!
– Atunci hipnoză, fă ceva! începu Viviana să țipe.
Medicul începu să scrie ceva pe o rețetă.
– Bine, schimbăm medicamentul. Du-te la farmacia de alături, vezi că e acolo o fată cu părul roșu…chiar, să știi, Viviana, că fără să-ți dai seama probabil, de fapt te simți mai bine. Adineauri, când ai descris-o pe Grațiela Vizitiu, ai folosit cuvintele “păr negru” fără ca asta să te afecteze în vreun fel. Deși asta, culoarea părului, e posibil să-ți fi exacerbat antipatia pentru femeia asta. Și să-mi aduci data viitoare neurolepticele vechi, care nu-ți mai trebuie! Acum du-te la servici, cât e ceasul, unșpe? Păi da, că voi, ăștia, sunteți boieri…
Viviana ieși aproape în fugă, “dar oare m-am îmbrăcat la loc, sau ies goală pe stradă?” dar se îmbrăcase, normal, “nici nu mai știu ce fac, of Doamne…” și mai că se împiedică de o femeie care vindea ziare.
– Hooo, nebuno, vezi că dai peste oameni!
Purta ochelari, era rujată și coafată cu grijă.
– Mai bine ia un ziar. Vezi, că vine sfârșitul lumii! Apocalipsa a început!
Doctorița o ocoli fără să-i răspundă și se îndreptă glonț spre mașină. Drăguțul ei Lamborghini ciclamen! Bine că reușise să-l păstreze, cu tăvălugul șpăgilor pe care trebuise să le dea ca să scape de pușcărie și, mai apoi, să-și recapete dreptul de practică. Măcar ca medic de familie, și apoi “om mai vedea…” Însă fusese exclusă din clubul LOR select, nu mai avea niciun fel de spate acum…
– Poate nu-ți vine să crezi că vine sfârșitul lumii, că a început de mult, dar acum chiar îl trăim! Unde fugi așa, nu tot acolo ajungi?
Vânzătoarea de ziare striga după ea, de parcă de răspunsul doctoriței depindea toată viața ei. Viviana se opri cu mâna pe portieră. Nu mâncase nimic…să-și ia măcar un iaurt? Dar unde…aici, la supermarketul ăsta!
– Nu te supăra, îl opri pe elevul practicant, în uniformă roșie cu SUNT AICI PENTRU TINE pe piept, nu am ochelarii, iaurtul ăsta are omega trei sau nu?
– Nu știu, nu scrie nicăieri așa ceva, nu mă întreba chestii care…
– Are, doamnă, scrie aici, interveni un bărbat cărunt, îmbrăcat într-un elegant pardesiu bej, care ținea în mână un pahar identic de iaurt.
– Păi asta încerc să-i spun și eu! țipă plin de indignare tânărul practicant. Să o chem pe șefa magazinului, să facă dreptate?!
Viviana rămase prostită.
– Nu-mi vine să cred…Parcă n-ar fi adevărat!
– Haideți, doamnă, hotărâți-vă ce cumpărați, că acum e mai liber la casă, dacă vă grăbiți! De azi au prioritate la casă femeile însărcinate și cele cu copii mici, și sunt o grămadă în magazin, așa că hotărâți-vă o dată, pentru numele lui Dumnezeu! aproape că începu să țipe fata de la casa de marcat, care probabil că împrumutase bluza de la o colegă, că pe sâni îi scria CU CE TE POT AJUTA?
Și la farmacie, uitase de farmacie…Noul neuroleptic…, sau ce a măzgălit ăsta aici?! Adică e în cârdășie cu farmacista cu părul roșu, de parcă alelalte au interzis…Curios că cei de la Poliție nu o puseseră să dea în gât pe nimeni în schimbul libertății…Oare de ce? Că ar avea destui. Ah, o gură de whisky…o gură de whisky dacă ar avea…La cabinet o aștepta asistenta, cu rochia ei înflorată, neasortată, ca de obicei, la fața aia de…sau, mă rog, asta era părerea ei, a Vivianei.
– Bună dimineața, în afară de ăia de pe bancă, v-a mai căutat cineva astăzi. O doamnă cu accent străin, a zis că a locuit în Franța până acum, și…
– Mai slăbește-mă! Vezi că nu-s în apele mele astăzi.
– …a spus că revine peste două ore. Ar trebui să sosească, și e prima la rând, a venit…
– Nu contează, spune-i să intre la moșul ăla, o repezi Viviana desfăcând cu vârfurile degetelor mânecile apretate ale halatului, care se împotriveau pârâind.
Ascultă mai bine de zece minute poveștile bătrânului, delir sistematizat probabil că le-ar fi spus Costeluș. Unde a ajuns, cum a ajuns să piardă timpul…În loc să taie, să taie și iar să taie! Începu să apese cu pixul în rețetar, de parcă ar fi fost un bisturiu care taie un tendon, mai-mai să ajungă la calendarul de dedesubt.
– Bine, vă fac trimitere la urolog și la cardiolog. De abia după aceea mai avem, poate, ce discuta!
– Bine, dar…
– Înțegeți că nu vă pot prescrie medicamente așa, fără să știu ce aveți! Iar dacă nu vă convine, domnule, căutați-vă alt medic de familie! Eu nu…
– Doamna doctor, doamna din Franța insistă să intre, zice că se grăbește, și că din moment ce a fost prima dimineață…haideți, dumneavoastră ați terminat consultația domnule, vă mai lămuresc eu dacă e nevoie, aveți aici numărul meu de telefon!
– Ajunge, mulțumesc, doamna asistentă! Nu-l mai chinuiți pe omul ăsta! Lasă-ne singure, te rog, doar cinci minute, poate nici atât. Fumează și dumneata o țigară! Știi cine sunt, Viviana, nu? continuă Liliana după ce asistenta închise ușa pe dinafară, trăgându-l după ea și pe pacient. Sunt sigură că Mihai ți-a arătat poze cu mine, pentru că mie mi-a arătat poze cu tine. Dar nu credeam că ești așa urâtă, ca să fiu sinceră! Așa se explică tot ce ai făcut! Rămâi calmă, te rog, adică nu arunca în mine cu ceva, pentru că ai bănuit bine, te pot distruge oricând, și asta definitiv!
Într-adevăr, văzuse mai multe fotografii cu fosta soție a lui Mihai, contul lui de Facebook era plin cu poze cu ea și cu fetița. Era chiar mai frumoasă decât acolo. Brunetă, cu ochi negri…Și nu-i dădeai mai mult de treizeci de ani. Dar era foarte înaltă, cum de avusese totuși Mihai asemenea gusturi? “Pariu că-i mai înaltă chiar decât fusese Mihai, ia să mă ridic să văd…”
– Rămâi pe scaun! Nu încerca vreo prostie, ți-am zis!
– Ce…ce vrei? bâigui Viviana.
– Cum ce vreau? Câți bani ai luat de la Mihai? Acum trebuie să mi-i dai mie, pe toți, și încă repede!
– Dar nu mi-a dat niciun ban, măi femeie, de ce nu vrei să mă crezi?
– Ascultă, nu mă lua tu pe mine cu “măi femeie” că te pocnesc de nu te vezi! Te urăsc, să știi! Crezi că îmi va trece vreo dată cât am suferit, eu și fata, de câte ori a venit tolomacul acasă plângând că are altă reclamație la colegiu și că de data asta nu mai are scăpare? Sau de câte ori a trebuit să scoată bani din casă ca să le închidă gura reclamanților? Chiar dacă nu ai reușit să jupești nimic de pe el de când a venit în România, ceea ce între noi fie vorba, nu cred, tot trebuie să mă despăgubești cu, să zicem…vreo sută de mii de euro!
– Dar nu am de unde, nu înțelegi?! Și apoi, Mihai câștigase la loteria de la Monaco. La banii ăștia poți să cumperi jumate de țară, ce-ți mai trebuie o sută de mii de iepuroi?
– Păi da, știu că miza a fost mare, de aia te-ai străduit atât, și l-ai făcut să se despartă de mine, apoi l-ai băgat în groapă. Numai că acum foștii tăi stăpâni sunt ai mei, dacă nu știai încă…
– Te vor distruge…
– Nu-i treaba ta! Cât am banii, au nevoie de mine, și…Se opri și își mușcă buza de jos, gândindu-se probabil la același lucru ca și Viviana, care își mușcă și ea buzele, dar ca să nu surândă de satisfacție. Dar mai întâi te voi distruge eu pe tine! Așa că banii, și…mâna lui Mihai, asta vreau de la tine!
– De unde știi de mână?
– De la Cristina, aia pe care ai lăsat-o ciungă, și apoi i-ai pus mâna în toba aia. După cum vezi, știu cam tot ce ai făcut, doamna doctor!
– Frumos ar fi să ne întâlnim toate trei, ce scenetă ar mai ieși! Pe ea nu ți-e ciudă?
– Să zici mersi că nu am venit aici cu ea, că din câte mi-am dat seama ar fi vrut să vină, să-ți spargă fața. Să vă fie clar la amândouă: nu mi-e ciudă, sau mai bine zis nu sunt geloasă pe niciuna din voi. Sunteți niște gunoaie și nu-mi ajungeți nici măcar la călcâi! Marele bărbat o plătea pe Cristina pentru sex pentru că nu-l lăsam eu să se mai apropie de mine după ce am născut fetița. Și, hai să fim serioase, știm toate trei câte parale făcea în pat…Nu era punctul lui tare, săracul…De fapt mă întreb care era punctul lui tare. Poate doar norocul, dar și ăsta l-a ținut doar până la un moment dat. Deci nu pentru sex am eu ceea ce am cu tine, Viviana, ci pentru suferința pe care ne-ai făcut-o, mie și fetei.
– Și…și de ce vrei mâna?
– Asta-i altă problemă. Cum ați îndrăznit să-i profanați cadavrul, tu și nefericita aia de Eliza? Ce vrei, să nu-i mai poată învia sufletul, săracul, că i-ați cusut voi mâna în toba aia? Așa că te poftesc să furi toba aia din Muzeul Universității, și să pui toate mâinile la locul lor, în sicriele cui le-au aparținut. Altfel…
– Altfel ce?
– Altfel ai de-a face cu mine! Și nu numai cu mine, dar și cu Cristina. I-e frică, săraca, că nu mai are mult de trăit, deja o dor toate oasele, e plină probabil de metastaze, și vrea să ajungă și ea în Rai, ca toată lumea dealtfel…Își vrea mâna înapoi, să fie îngropată cu ea, nu să stea argăsită acolo, pe perete!
Involuntar Viviana își pipăi nodulul de la sân. Era tot acolo, dar parcă mai mare și mai dureros.
– Așa că fă bine și dă o spargere la muzeu. Te interesează cum, eu nu mă bag în așa ceva.
– Dar că ți-am omorât socrii nu te interesează?
– Ah, accidentul ăla…nu, nu mă interesează…Asta ați făcut bine, tu și foștii tăi stăpâni, că altfel ar fi avut și bătrânii pretenții la avere. Dar dacă murea și Mihai? Chiar ați jucat așa, la risc?
– Dacă murea și Mihai acum erai moartă și tu, și fetița, măi proasto! Și veți fi moarte oricum cât de curând, după cum ți-ai dat seama nu cu mult timp înainte!
Liliana păli.
– Bun, atunci și tu…
– Da, atunci și eu, și toată lumea! E sfârșitul lumii, dacă nu știai, măi proasto! Ai deschis televizorul? Ai văzut că războaiele se extind?! Și tu vrei o sută de mii de iepuroi, mâna lui Mihai, mâna Cristinei…Ieși afară, că m-ai enervat destul!
– Bine, dar ce facem?!
– Ce faci, nu ce facem! Că eu știu ce-am să fac: îmi iau câmpii și gata!
Liliana porni spre ușa cabinetului cu pași nesiguri.
– Să știi că eu nu renunț atât de ușor. Dacă până săptămâna viitoare nu-mi dai banii și mâinile, mă întorc și mai vorbim. Dar altfel! Uite, mă suni la numărul ăsta, adăugă aruncând pe biroul Vivianei o carte de vizită.
Doctorița rămase cu fruntea în mâini, masându-și tâmplele.
– Livia, îi spuse asistentei când aceasta reveni în cameră, eu mă duc acasă. Nu mă simt bine deloc.
– Mai avem treabă, doamna doctor! Măcar faceți-i o trimitere la psihiatrie puștiului ăluia cu cancer. Acum vrea să strângem fonduri ca să-i transfere memoria într-un computer și să devină nemuritor. E pe sală, stați că-l chem!
– Așteaptă, nu pot…nu sunt pregătită, nu suport acum o astfel de discuție. Toți suntem de psihiatrie, măi, toți…înțelegi?! E sfârșitul lumii, chiar dacă nu-ți vine să crezi…crezi că-i o glumă, probabil, sau un vis, că te vei trezi și totul va fi ca înainte, dar nu e așa! Uite, vezi că nici păsările nu mai cântă, deși e cald ca vara? Auzi, treizeci de grade la sfârșitul lui octombrie…Până ieri încă mai cântau…Nu, lasă-mă, mă duc acasă! Nu mă interesează, puteți să mă reclamați, puteți să mă dați afară…nu mă mai interesează nimic! Mi-a venit și nebuna asta pe cap, sunt și bolnavă, gata, la revedere!
Trânti ușa, mai să răstoarne taliometrul electronic, așezat lângă unul clasic, pentru copii, alb cu roșu. Coborî scările în trombă, iar dacă ar fi ajuns la mașină doar câteva minute mai devreme, ar fi dat nas în nas cu Liliana și Cristina, care îi scrijeliseră niște simboluri malefice pe capotă.
– Așa, acum nu va mai avea liniște nici cât a avut până acum!
– Dar ție…ești sigură că ți-e bine, fată? N-ai dureri? Nu vrei vreun cocktail, ceva? Adică eu te întreb, dar nu am…te invit să te autoservești, cum ar veni…
– Nu, am luat dimineață! Și încă își face efectul, nu am prea luat la viața mea, deși îți dai seama că am avut ocazia…
– Păi nu mai bine ți-ar da morfină la spital? Ar fi ceva oficial, nu ai mai da nici bani…
– Nu, nu mai vreau să-i văd!
– Dar așa…băiatul…ia și el?
– I-am zis să nu se atingă, dar…nu știu…
– Păi o să-l prindă mai devreme sau mai târziu, nu-ți dai seama? Unde mai pui că se distruge!
– Nu începe și tu, știu și singură. Dar n-am ce face…asta ni-e soarta! Ai grijă de fata ta mai bine, păzește-o, să nu o înghită și pe ea iadul!
– Unde e acum băiatul?
– Ei, unde…la mormântul Elizei…
– Și de ce se duce Sergiu la mormântul Elizei? Parcă ai zis că asta s-a asociat cu Viviana la toba aia…
– Ar trebui să fie la școală acum, păcătosul, dar nu poate să învețe…Stă și citește povești cu fantome, nici nu mai sunt la modă…
– Păi nu ți-am spus? Să nu mai ia droguri! Du-l la un psiholog!
– Lasă-mă și cu ăia…Povestea e complicată, nu ți-o zic acum…
– Bine, cum vrei tu, Cristina, dar…cum să-ți spun…copiii ăștia au același tată, cel puțin cam așa se pare…și n-aș vrea să se cunoască vreodată!
– Bine, hai să bem o cafea, după care fiecare se duce în treaba ei…
– Se poate și fără cafea. Adică vreau să spun că în ziua de azi oricum fiecare trăiește în lumea lui, nu are rost să încercăm să fim prietene!
– Cum zici tu, Liliana, dar poate mă ajuți să-mi capăt mâna înapoi de pe toba aia blestemată. Mi-e frică…o vreau înapoi, chiar așa, argăsită. L-aș pune pe Sergiu să fure toba de la muzeu, dar parcă nu l-aș mai băga și în asta.
– Bine, am reținut. Dacă pot, te ajut…
*
Ajuns aici trebuie să vă spun că eu, autorul acestor rânduri, am avut ieri fericita ocazie să răsfoiesc o carte minunată, o copie autentificată a unei Apocalipse de pe la 1200 e.n. Ilustrațiile erau splendide, predominau roșul și albastrul, iar din loc în loc strălucea foița de aur. Toate erau impresionante, pline de semnificații, dar în mod deosebit mi-au atras atenția cele care înfățișau corăbii vikinge. Drakkarele stăteau alăturate, iar capetele de dragon de la prova se mișcau pe gâturi lungi, apropiindu-se. Două dintre ele păreau să își zâmbească chiar. Puțin mai la stânga, dincolo de niște talazuri învolburate, câțiva oameni se aplecau, ferindu-se de ploaia de foc ce țâșnea din gura unui personaj îmbrăcat în straie strălucitoare. Valurile țineau în brațele lor de spumă alte două drakkare care se scufundau, dar păreau doi delfini galbeni care se joacă, iar gâturile cu cap de șarpe se înclinau grațios, parcă cerându-și iertare. Eliza ne-ar putea spune mai multe, ea a fost medievist, dar haideți s-o lăsăm să doarmă în pace acum, că și așa nu are liniște nici pe lumea cealaltă. Mai bine să o urmărim pe Viviana cum nu se duce direct acasă, ci intră în Muzeul de Istorie Naturală să mai vadă o dată ancora de lemn din Pacific, care pesemne că o impresionase atât de mult în copilărie. Deci…nu mai era în același loc ca acum patruzeci de ani, aproape de scheletul mamutului, o mutaseră lângă niște păsări împăiate, probabil de pe la tropice de pe undeva, nu se pricepea. Da, asta era ancora, dar nu prea semăna cu ce visase ea. Zeul din lemn stătea cu picioarele depărtate pe brațele ancorei, care de fapt nu erau brațe ca în vis, ci doar un arc masiv de lemn. Iar figura…chiar dacă nasul era mai lat, specific fizionomiei locuitorilor Pacificului de Sud, totuși semăna izbitor de mult cu cea a lui Mihai. Așa fusese și în vis oare? Și nu numai cu a lui Mihai, ci și cu a lui Dan, băiatul de care se îndrăgostise în liceu, și care o respinsese atât de brutal. Pe plăcuță scria că se crede că sculptura reprezintă un zeu al răzbunării. Răzbunarea cui, față de cine? „Asta să scrieți acolo, măi deștepților, asta să explicați! Asta dacă ați reușit să înțelegeți ceva din viața asta, să aveți măcar o zi fericită, că eu nu am avut!” – începu Viviana să strige în vis, și termină cu voce tare, trezindu-se.