Dosar de receptare – Cătălin Bursaci (1957-1975)

Mircea Sântimbreanu – Argument (prefață la primul volum)

Această carte de debut este postumă. Ultimele ei file nici nu au mai fost scrise, ci vorbite, apoi tăcute. Sfârșitul ei a fost sfârșitul autorului, iar punctele de suspensie de pe ultima pagină sunt semnul coasei. Autorul avea 17 ani, vârsta la care abia începe totul.

L-am cunoscut pe Cătălin Bursaci. Era cu un an înainte ca Răul să-i înșface trupul, iar cleștele inexorabil al Racului să își înceapă fatala forfecare. Își petrecea sub soarele Mangaliei zilele vacanței, ultima, de nimeni bănuita, ultima lui vacanță mare. Nu mai era un băiețandru, dar nici tânăr bărbat nu devenise încă. I-ar mai fi trebuit nu mult, o singură vacanță mare pentru aceasta, dar inelul acelui an nu s-a mai adăugat niciodată trunchiului osândit. Lunganul cu blugi și plete teribiliste n-a mai revenit pe plaja de la Olimp. Așa cum n-a mai ajuns în patria inimii sale, Plenița, la Mae – bunica dintre mamă – spre care arunca, la capătul puterilor, ca spre o salvatoare stâncă, ancora nădejdilor de a nu fi totuși târât spre nemilosul Larg. Imaginea acestui băiat calin și năbădăios, timid și pozeur, tandru și ironic, această imagine a crisalidei o păstrăm ca etalon al nonșalanței și sănătății aproape impudice, al lipsei de griji cu care, prea zoriți, gratulăm adesea tânăra generație. Și cred că n-am fost singurul înșelat. Amarnic înșelat, așa cum câteodată doar părinții și profesorii pot fi dezmințiți și infirmați.

A trebuit ca pe masa editorului să poposească – sinistru ca tot ce-i postum – hârtiile devenite acum această carte, pentru ca imaginea mânzului sălbatic, Cătălin, a “Zmeului Cătă”, să se dizloce, iar din fiecare filă rămasă, băiețandrul acesta să-și facă o nouă prezentare – „Iată cine sunt eu, iată cum suntem noi, băieții, domnule Sântimbranu…” Căci Cătălin Bursaci devenise. Fizicul lui ascundea, derutant, o maturizare pe care în adânc ignorată chiar și de cei mai apropiați, i-o îngăduise, poate ca o compensație, zodia Racului. Deghizat în anii incertei pubertății, exact ca orice alt băiat, desfășurându-se pe eșichierul sever și banal al vârstei lui – școală, casă, teme, colegi, antrenamente – Cătălin escalada în taină alte spații, decolase de mult spre alte orizonturi. În zbucimul secret al inimii lui palpita mai mult decât miracolul precocității tăzii, în sine lui țâșnise jerba înaltă a voinței de a se exprima, de a fi el însuși. Cartea aceasta este dosarul prematur și tragic parafat al unei existențe – înainte de – și aici începe tulburătorul ei senzațional – după întâlnirea cu agonia. Poate că toate cărțile adevărate nici nu sunt altceva, doar că în acest caz întâlnirea cu Hecate a avut loc în zori, exact la ceasul când răspundea „prezent” la chemarea Azurului. Citim aceste rânduri – bilețele, notițe, foi de jurnal, schițele de scenarii, proze -, citim aceste gânduri și nu putem face abstracție de faptul că băiatul acesta a trăit totul, inclusiv moartea, luni și luni de zile, numai că, pentru el, moartea era o improbabilitate, ceea ce se întâmpla era o greșeală și oricâtă suferință îi impunea boala, el despre viață vorbește, despre viitor.

Ciuruit de selingi și otrăvit de droguri, pleșuvit de iradiații, agonizând pe ultimul tranșeu al unei defensive, fără alte șansă decât o minune, băiatul nu îngenunchează. El nu recunoaște Morții nici dreptul, nici putința de a-i răpi viitorul. Viitorul atât de limpide întrezărit, pe care îl și parcelase gospodărește, pe care turnase primele fundații și la care, zorit, gâfâind, țintuit de metastază, adăuga noi și noi visiri. Visuri? Nu, planuri. Paginile premergătoare “Jurnalului de boală” stau măturie că nu avem de-a face cu un veleitar, cu vărsatul de vânt al creației adolescentine. În Cătălin Bursaci înmugurise artistul. Poate prin inefabilele, premonitorii seisme ale destinului ce-l încercuia? Hotărât, nu! El dobândise pofta de-a privi, nesațul de a-și închipui, patima de-a meșteri năluci și acestea au fost, e sigur, atât marile lui jucării, cât și singurele voluptăți pe deplin împlinite. Băiatul avea printre și deasupra demonilor vârstei pe cel al trudei solitare, de scriitor, de actor, de scenarist. Angaja un dialog dramatic, absolutist, critic și furios sau languros, amețit de doruri, cu tot ce se petrecea în jurul său. Dar nu un dialog de impulsuri. El decanta, trecea totul prin istanța artei, căci rostul la care se oprise acesta era. Își simțea gândirea – poate lucrul cel mai greu la această vârstă – îi vâna palpitul, o dorea capturată, supusă. Micile contrarietăți și necazuri de familie, de dragoste, de școală, de vacanță – totul, din atât de puțin – devine subiect de dezbatere, de refuz, de adorație. Avem aici autoportretul adolescentinului, incastrat în cea mai sensibilă peliculă, avem un film, alcătuit febril din benzile unui ciné-vérité, unic, după știrea noastră, ca și cum presimțindu-și dispariția, băiatul și-ar fi propus să o contracareze. Iar agonia însăși nu face decât să evidențieze, ca într-un tulburător basorelief, peisajul cu văi, trecători și piscuri ale acestei sensibilități.

„Jurnalul de boală” putea fi publicat ca atare, de sine stătător, și nu ca un itinerar dintr-o prelungă, de coșmar, cădere spre neant, chiar dacă paginele jurnalului ne fac martorii acestei prăbușiri, filmate cu încetinitorul, în secvențe cutremurătoare. „Jurnalul însuși” nu e doar documentarul acestui inegal match, al ultimelor sale runde, în care cancerul dă lovitura de grație trupului aflat în corzi. Căci Cătălin Bursaci nu știe că va cădea. Blocat în suferință, clătinându-se, îngenuncheat, terorizat de prăvălirea atâtor lovituri, de iraționalitatea și ferocitatea lor, băiatul contra-atacă. El se agață de singura parte întreaga a ființei sale, partea în care încerca să-și pună la adăpost, la încetarea cumplitei agresiuni, singura bogăție ce îi mai rămăsese: viitorul. Tocumai de aceea, în ciuda aparenței, cartea aceasta nu este  documentul unei agonii. Suferința acționează ca un miraculos reactiv al maturizării, căci tocmai în aceste zile – străpuns din ce în ce mai adânc de pumnalul ce îi căuta ultimul fir de viață – Cătălin descoperă copleșitoarea valoare a timpului. Și a sănătății. Aceste două lucruri simple, cele mai firești cu putință, pentru că sunt proprii în mod absolut tinereții și care, de altfel, îi și dau iluzia inexpugnabilității. Paginele cărții acesteia, plătite cu prețul vieții unui copilandru, învederează pentru noi toți, prețul inestimabil al acestor disprețuite bunuri, a căror inflație le și demonetizează, scoțându-le din extraordinarul lor adevărat. Aflăm cu umilință de-abia din mărturia acestui tânăr muribund cât de bogați și totodată cât de risipitori suntem. Cât de puternici, având certitudinea unui mâine și cât de nesfârșite sunt bucurile mici. Ce însemnează o căpșună într-o gură devorată de seceta perfuzilor, ce vis uluitor de fericire poate fi o porție de fasole cu boia și inima de varză murată, ce însemnează să plantezi un pom, să visezi o vacanță, sau măcar o plimbare, sau numai o pereche de cizme galbene… Ce însemnează tandrețea, bunăvoința, mama, tatăl, o pagină, un cuțitaș, un vers… Băiatul acesta, lapidat de un cancer atât de zorit încât în ultimele zile îi ia și pana din mână, contină să dicteze viitorului: școală, scris, pictură, facultate, regie de film… În sita visurilor lui se cerne încă timpul. Numai timpul. Timpul care i se terminase. Acesta este, cred, prima și cea mai tulburătoare lecție a acestei prime-ultime cărți: nesfârșita frumusețe a darurilor vieții. O lecție ținută, în primul rând, propriei generații de copilandrul care a înțeles din oribilul accident că moartea poate fi dejucată doar respingându-i atacul asupra timpului nostru, că a muri e totuna cu a vegeta, a nu înfăptui.

Mai sunt și multe alte lecții în această carte. Una dintre ele, numai puțin tulburătoare, se adresează părinților, mai exact familiei, acest cuib uneori somnolent, câteodată risipit, adesea rece. Cu o cruzime, desigur, nedreaptă, țâșnită din exasperare, băiatul ne pune în față teribila întrebare: De ce trebuie să survină ireparabilul pentru autocritică? De ce vegetăm atâta și atât de confortabil lângă cei dragi? De ce atâta zgârcenie în gestionarea acestei uriașe bogății a ființei omenești care este tantredețea? De ce atâta mutism sau, mai exact, de ce un dialog fix administrativ, fugace? De ce modelăm pe copii de preferință din lovituri de ciocan? Cât comunicăm și ce anume cu ei? Și vedem grozava judecată, putere judecată a acestor copilandri care tocmai pentru că îi iubesc și-i caută pe cei dragi nu îi iartă sau, dacă vreți, îi iartă pentru orice, dar nu pentru absență ori feigiditate. O nesfârșită, aproape chinuitoare, dorință de camaraderie, de afecțiune respiră aceste pagini, de la bilețele copilărești adresate mamei de ziua ei până la liniștitoarele minciuni trimise bunicii, de la învolburatele epistole către iubită, la rândurile-jucărie, ca niște candide bărcuțe de hârtie trimise micuței verișoare. Tărât pe treptele morți în zigzaguri teribile, Cătălin își întoarce necontenit zâmbetul spre cei dragi și parcă amnistiind totul, dă dovadă de ultima putere, aceea de a li se încredința celor apropiați și mai ales mamei, tandru și bun, ca pentru a-și schimba el însuși ursita.

Sunt numeroase lecțiile acestei prime-ultime cărți și nu mă îndoiesc că ele vor fi descoperite și redescoperite de înșiși cititorii ei. Să amintesc doar încă una: acea dragoste de țară, poate una din cele mai copleșitoare teme ale orelor de agonie de pe patul spitalului elevețian și când, ca o amuletă a inimii, gândul spre țară zvâcnește în fiecare clipă de linște și reverie, clipe din ce în ce mai rare, mai scurte, mai improbabile.

Câteva zile înainte de linștea care i s-a impus, când singurul drog mai era visul și viitorul mai palpita în ore, Cătălin Bursaci cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe. Acasă, la Plenița, va scrie cărți. Aceasta îi era hotărârea. Le va intitula pe rând, ca nimeni altcineva până la el, așa: Prima carte, A doua carte, A treia carte, A patra carte… Nu era o deșertăciune. Ar fi făcut-o neabătut, cu acea tenacitate cu care, în taină, migălise și aceste pagini când între un antrenament, un film, o temă școlară, își deschidea aripi infinit ambițioase. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărților lui, a picturilor lui, a filmelor lui n-a mai răsărit. Stea zadarnică, băiatul o intuise…

Și când Parcele i-au retezat firul, lăsându-l să cadă sub forma cuvântului SFÂRȘIT pe viața-i neîncepută, editorului nu i-a mai rămas decât trista menire de executor testamentar și să numească aceste file de debut cu mâna grea, paralizată: Prima carte – ultima carte. Magnolia tânără a fost arsă de trăznet, lăsând această creangă, singura vie, în mâna fiecăruia.

***

George Arion – O carte avertisment: „Prima carte, ultima carte“ (Flacăra, 22 decembrie 1977, p. 17)

Prima carte, ultima carte este un document zguduitor despre trecerea unui tînăr prin această lume. Cei care au întocmit cartea (apărută la Editura „Albatros“) au avut curajul să scoată de sub tipar un volum neobișnuit care ne propune un sever examen de conştiinţă în legătură cu multe probleme pe care le scăpăm din vedere. Viaţa lui Cătălin Bursaci, întreruptă de o boală la 18 ani, este reconstituită din o sumedenie de mărturii, ca şi în volumele par lui-même: bilete, scrisori, pagini de jurnal, proiecte de scenarii, poezii, povestiri, transcrierea unor benzi de magnetofon, desene etc. Ele întocmesc o radiografie a conştiinţei unui reprezentant din tînăra generaţie. Cătălin Bursaci n-a fost un Arthur Rimbaud care să uimească printr-o operă excepţională, deşi paginile sale dovedesc un indiscutabil talent literar şi dragoste de cultură. El era la curent cu filme ale unor remarcabili regizori, cunoscuse poezia modernă (versurile sale atestă, printre altele, influenţa lui Apollinaire, Sandburg, Nichita Stănescu), avea criterii estetice („Poeziile, în perioada noastră, au nevoie de verb“.). Dar a-i analiza producţiile literare în sine nu dezvăluie mare lucru din valoarea cărţii. Trebuie cercetat întregul volum şi nu cutare poezie sau povestire cuprinsă în el. Citit astfel, el devine o profesiune de credinţă a unui tînăr din această epocă. Opiniile sînt exprimate de cele mai multe ori fără echivocuri, fără menajamente şi nu pentru a şoca prin teribilisme, ci din dorinţa de a instaura o atmosferă cu adevărat prielnică unor „discuţii libere“, sincere, lipsite de protocoluri fariseice. Eroul-autor al cărţii se analizează fără cruţare şi îşi analizează contemporanii cu o francheţe brutală şi neliniştitoare care alungă imaginea şablon despre adolescenţi, preocupaţi, după părerea unora, numai de şcoală sau de joacă. Din carte se desprinde o pledoarie pentru un tineret care să fie respectat şi nu dădăcit, care să fie socotit demn să răspundă la întrebările ridicate omenirii de contemporaneitate şi totodată să fie socotit capabil să afle răspunsurile la întrebările care îl frămîntă. Experienţa lui Cătălin Bursaci atrage atenţia părinţilor, pedagogilor, activiştilor politici că trebuie să se vegheze în permanenţă, în mod responsabil, la relaţia care se stabileşte între tineri şi societate. Cartea protestează nu numai împotriva bolii care i-a frînt atît de devreme viaţa lui Cătălin Bursaci. Ea cuprinde critici aspre la adresa familiei, a profesorilor, a tuturor acelora care au făcut din acest băiat destinat de natură bucuriei de a trăi un înstrăinat într-o lume care îşi propune tocmai ca principiu de bază grija faţă de om. Pentru că, dacă generaţiilor care se ridică li se asigură condiţii de viaţă din ce în ce mai bune, asta nu înseamnă automat că problemele ei au fost rezolvate şi că implicit se ştie totul despre ea, ci trebuie vegheat ca tinerii să nu se simtă nişte fiinţe rătăcite pe un tărâm cu legi al căror înţeles le scapă. De aici dorinţa lui Cătălin Bursaci de „discuţii libere“, eliberate de canoane şi fraze prefabricate şi mai ales imensa lui nevoie de tandreţe. De aici şi teama lui că lumea ar putea renunţa la sensibilitate sub avalanşa tehnicii : „Căci aşa cum apendicul a devenit un organ nefolositor, s-ar putea, cu anii, ca şi sufletul să nu mai fie decît ceva fără sens, şi să ne căutăm nevestele şi prietenii băgînd o fisă în calculator“.

Dar această carte are şi un interes pur literar şi, odată cu trecerea anilor, după ce evenimentele reale care au stat la baza acestei cărţi, se vor uita în bună parte şi personajele dramei nu vor mai fi, acest interes va spori în detrimentul faptului senzaţional de viaţă. În prezent, eroul cărţii este mai interesant decît autorul ei. După un timp însă, Prima carte, ultima carte va deveni un roman cu un protagonist asemănător prin nonconformismul şi prin dorinţa lui de tandreţe celui din De veghe în lanul de secară al lui Salinger. El începe să ia în posesie lumea prin scris, odată cu primul bileţel stîngaci întocmit şi dispare atunci cînd refuză să se mai folosească de cuvînt ca de o armă împotriva morţii. Dar pînă cînd Prima carte, ultima carte va prezenta un interes exclusiv literar trebuie s-o înţelegem acum ca un avertisment pe care conştiinţele noastre nu trebuie să se prefacă în nici un caz că nu l-au auzit.  

***

Alex. Ștefănescu – Floră spontană  (Luceafărul, ianuarie-iunie 1978, p. 6)

[…] „Un tînăr de şaptesprezece ani par lui même“ – aşa ar fi putut să se intituleze ciudatul volum Prima carte, ultima carte, în care au fost adunate însemnările, încercările literare, scrisorile şi chiar replicile transcrise de pe banda de magnetofon ale unui tînăr precoce din punct de vedere intelectual, dispărut în mod tragic, din cauza unei boli necruţătoare. Multe dintre textele incluse în volum n-au fost concepute ca literatură, dar – poate tocmai de aceea – au o autenticitate comparabilă, uneori în favoarea lor, cu proza unor autori profesioniști. Cătălin Bursaci – acesta e numele tînărului – vrea, ca orice adolescent, să trăiască aşa cum a învăţat din cărţi, fără compromisuri, iar această demnitate a refuzului şi-o manifestă pînă în ultimele ceasuri de viaţă. Este o lecţie impresionantă prin naivitatea, dar şi prin atitudinea ei morală, asemănătoare cu sfîrşitul de albatros ucis al lui Labiş.

***

Mircea Constantin – Cartea vieţii (Familia, august 1978, p. 2)

Răsfoind pagini – din nefericire postume – din „jurnalul” lui Cătălin Bursaci poţi rămâne cu senzaţia neîmplinirii, a jocului-de-a-rostirea, a extravaganţei juvenile chiar. Dar, urmărind cu atenţie fiecare gând, fiecare destăinuire obstinat personală a tânărului autor, ai şansa unei tulburătoare revelaţii: maturitatea despovărată de sentimentul restrictiv al vârstei. A privi lumea cu seriozitatea şi asprimea minţii, iată adevărul crez al lui Cătălin Bursaci. Sigur, dispariţia prematură a unui copil aproape, e impresionantă din capul locului. Ea te urmăreşte fatal în orice rând pe care-L citeşti în Prima carte, ultima carte, planând ca o umbră şi implicit ca o voce a spaţiului alb dintre rânduri. Lecţia cărţii este însă departe de ce s-ar putea prefigura din acest sentiment. Ea vizează nu atât o experienţă tragică în sine, cât o stare prematură de veghe în faţa acestei complicate vieţi a evului nostru implicând agresivitatea gândirii ca mijloc de apărare, dar şi ca unul de luptă cu formele detenţiunii şi ale stagnării, autorul înfăţişându-se în acest sens ca un remarcabil exponent al spiritului modern în embrion. Spaima, crisparea, pe care Cătălin Bursaci încearcă să le evite sau să le eludeze cu un discernământ adesea surprinzător. Cînd ele apar totuşi neadnotate, ghicim fără dificultate intenţia de „radiografiere“ a unor întâmplări deosebite ca în această definiţie lirică: „O gură spumegândă / Un creier înşirat / Un os cu măduva prelinsă / Un miliţian, un fotograf. / O gaură în pământ – / E tot ce se-alege din / Omul dezvoltat“. Nici o contradicţie, nici o dispută, nu este rezolvată aşa cum ne-a obişnuit de veacuri logica adolescenţei: implacabil. Implacabilă e doar starea pe care o trăieşte lucid Cătălin Bursaci (lupta): „Aşa că problema noastră nu este iubirea, profesorii sau părinţii, ci o problemă mai adâncă – a sufletului singur, a unui suflet care trebuie să poarte în cârcă legenda luptătorului singur care se ştie că nu va birui niciodată, chiar dacă este reprezentant al binelui, chiar dacă este un reprezentant al răului“. Orice moment care ar putea deregla imaginea limpede şi dură în acelaşi timp a vieţii este în concepţia acestui prea crud Icar al pubertăţii un carnaj, provocând resentimente. Cine ar putea crede că o clipă de ireversibilă decizie existenţială (sinuciderea) poate fi atât de drastic sancţionată de un copil? „Ţineţi cont, pentru prima oară am vrut să mă sinucid. Am avut la un moment dat o tresărire, am vrut să mă scol din pat şi să mă arunc de pe balcon. Dar m-am oprit. Mama nu m-a văzut. Dacă m -aş fi omorât, aş fi creat disperare şi aş fi fost plâns, dar nu aş fi putut să văd şi să simt plăcerea răzbunării. Mai bine trăiesc şi mă voi răzbuna. Şi voi putea gusta răzbunarea ( . . . ) Sunt măcinat de dorinţa de a învăţa şi de lenea impusă de primăvară, de tinereţe şi de pubertate. Măcinat de profesori, de rude şi de experienţa îngrozitoare pe care o capeţi când ai de-a face cu oameni încăpăţînaţi şi răi. (…) Am multe de îndurat, dar le voi învinge şi voi fi mai tare decât toate. Ura! Ura! Ura! Jos tirania!“. Acest fragment este reprezentativ pentru întregul stil de viaţă şi gândire al lui Cătălin Bursaci, deopotrivă personaj al unei cărţi şi autor al ei. Nimic nu poate fi, ne sugerează verbul său iscoditor, dinainte ştiut, orice reţetar transformând condiţia umană într-un mecanism înţepenit prin nefolosinţă: „Deci mergem după anumite reguli, deci nu am depăşit stadiul împotriva căruia luptăm de atâta timp. Acest mod de viaţă ne face să neglijăm sufletul care – ca o celulă în mediul neprielnic, – se transformă în spor şi nu mi reacţionează devenind un obiect fără viaţă în trupul nostru“.

Ciudată şi nefirească situaţie însă: tocmai acest adversar infaibil al morţii simte prematur, şi mai mult decât îngăduie viaţa, prezenţa neantului. Aşa încât, în locul unui dialog echitabil, suntem constrânşi la a aduce un omagiu acestui glas definitiv sugrumat din care n-a mai rămas decât sugestia a ceea ce ar fi putut să fie.

***

Constantin Zărnescu – Prima carte, ultima carte (Tribuna, 31 mai 1979, p. 3)

Rareori ne gîndim ce şanse ar fi putut avea literatura română dacă n-ar fi pierdut atîţia artişti, seceraţi încă din tinereţe, dar a căror intrare în lume a fost socotită formidabilă, şocantă, ghicindu-i-se un viitor şi un destin mai mult decît strălucit. Moartea a oprit viaţa lor şi opera lor la începuturi, la acele stadii ale vieţii omului care sînt copilăria, adolescenţa şi tinereţea, uneori şi maturitatea – însă niciodată senectutea. Care ar fi fost opera lui Eminescu scrisă în perioada de senectute a marelui poet? Ar fi fost poate prin împlinirea totală goetheană. . . Care ar fi fost cariera lui Gib Mihăiescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, scriitor mort prematur; a lui Pavel Dan, scriitor mort prematur, a lui Labiş; şi în sfîrşit a lui Marcel Blecher, autor cu care se aseamănă izbitor prin tragedia sfîrşitului copilul scriitor Cătălin Bursaci? Numai că Bursaci decedat în 1975 la 17 ani, adică într-un an al adolescenţei, se afla cu un pas înainte de început, înainte de a debuta, înainte de a încheia o carte, în perioada exerciţiilor şi a încercărilor, e drept excepţionale. Bursaci nu a avut nici măcar timpul lui Blecher, Pavel Dan, Holban sau Nicolae Labiş; astfel încît ceea ce vedem noi în Cătălin Bursaci este intelectualul în adolescenţă, sensibil, o personalitate extrem de dotată printre ceilalţi copii şi abia mai apoi „artistul care înmugurea“, cum subliniază Mircea Sântimbreanu într-o pătrunzătoare şi emoţionantă prefaţă – argument la testamentul scris şi vorbit al acestui copil genial, adunat generos în Prima carte, ultima carte. Fără nici o îndoială acest intelectual-adolescent se ghicea pentru viitor un mare scriitor; şi .. .adăugăm imediat: dacă ar fi trăit!… În numele realismului istoriei admirăm întotdeauna ceea ce este, nu ceea ce ar fi putut fi . . . Însă acest copil rămîne totuşi un caz exemplar pentru generaţia lui care creşte şi pentru toţi copiii care-i vor cunoaşte destinul prin intermediul acestei frumoase cărţi. Fiindcă este notabilă setea lui de cultură, de informaţie, obsesia de a ajunge artist şi intelectual multilateral, interesat de istorie, cultură, tehnică (artă, literatură, film, electronică etc.). După toate datele pe care i le extragem nu părea a fi avut un destin fulgerător, de cometă, autodevorîndu-se pînă la a pieri pe altarul propriei creaţii, dimpotrivă părea pregătit pentru a-şi arde etapele negrăbit şi fiecare la rîndul ei. La şaptesprezece ani era mai mult decît un licean şi un adolescent, era un scriitor în formare – ce se pregătea să scrie, curajos, un număr de cărţi. Moartea însă a retezat, absurdă, speranţa şi împlinirea lui, geniul lui, cariera lui literară care n-ar mai fi fost a lui, ci a istoriei unei culturi – a retezat totul. Semnul morţii sale era emblema fatidică a racului, adică ceva de dincolo de destin. „Simt că s-a instalat în mine un rău mare“, afirmă copilul, neştiind poate că ne vorbeşte chiar despre cancer. Sînt sute alte asemenea fraze în jurul cărora s-ar putea glosa enorm, dar întotdeauna cu tristeţea că toate gîndurile copilului nu au fost aşezate într-o formă, povestire ori roman, ci au rămas confesiuni şi gînduri, cu adevărat formidabile; (atît în poezii, cît şi în desenele care îl apropie iarăşi de Blecher, el iubea nespus suprarealismul şi înota prin mai multe curente literare). Dacă trăiau, Blecher, Pavel Dan sau Anton Holban, ei ar fi fost contemporanii lui Mircea Eliade, Zaharia Stancu, Eugen Ionescu sau Eugen Jebeleanu, crestând ca şi aceştia odată cu etapele, cu timpurile, cu epocile . . .

Cătălin Bursaci ar fi fost contemporanul nostru….

Rămîne oricum acest testament literar al copilului Cătălin Bursaci un îndemn pentru generaţia lui şi pentru toţi copiii din România — de a veghea la propria lor creştere şi formaţie spirituală, neuitînd confesiunile acestui adolescent care ar fi putut ajunge un mare om – ei înşişi fiind nişte copii care, trăind şi creînd ar putea ajunge mari oameni. Acesta este înaltul „argument“ al lui Mircea Sântimbreanu de a tipări mărturisirile şi însemnările lui Cătălin Bursaci, însemnări pe care copilul autor nu a mai avut timpul să le coaguleze într-o operă; dar care împreună cu alte cărţi pot educa o generaţie.

 

***

Ion Caraion – UN JURNAL DE MURIBUND: Cătălin Bursaci (Jurnal I, Cartea românească, 1980, pp. 167-169)

Din doi părinţi actori (azi tatăl de 55 de ani, iar mama cu zece ani mai tînără, iar pe deasupra poetă) s-a născut, copil unic, un băiat plin de înzestrări artistice şi de nenoroc, pe care-l chema Cătălin Bursaci. El a murit la 17 ani, distrus de cea mai cumplită boală a secolului nostru, împotriva căreia luptă laboratoare din lumea întreagă şi oştiri de medici.

L-am cunoscut, mi-era drag de departe şi – văzut acolo pe litoralul mării, într-o vară şi-ntr-o lumină căreia nu i se puteau bănui complet vicleniile – le era drag tuturora: copii ca el sau mai mici, adulţi cu sau fără odrasle. Totuşi peste nu ştiu cîte luni sau peste doar un an apoi, după ce trecuse din spital în spital şi fusese prin Elveţia, chinuit în fel şi chip, băiatul acela care ne-a lăsat un jurnal teribil (Prima carte.  Ultima carte) n-a mai fost. Nouă, smuls – el, jefuit de viaţă. De… viaţa ca o pradă.

Literatura confesiunilor, memoriilor, a jurnalelor sporeşte an de an cu alte şi alte cărţi, ca treptele unui amfiteatru al trecutului, cu creştetul undeva sus în cer. Din ce în ce mai numeros e poporul umbrelor evocate, iar siluetele celor implicaţi în atari pagini se aşează pe bănci şi pe strapontine ocupînd zilnic alveolele închipuirii noastre despre ieri: oameni, artişti, moravuri, idei. S-au deshumat jurnalele lui Gala Galaction, Camil Petrescu, Octav Suluţiu, Anton Holban, profesori şi academicieni ca C. C. Giurescu şi Iorgu Iordan publică şi au publicat amintiri, nu altceva a făcut Saşa Pană buchisind prin colecţia sa de cărţi şi de prieteni adunaţi şi spulberaţi. Maria Banuş a pensulat cu cogitaţiuni ulterioare însemnări-jurnal de „sub camuflaj “, Cellei Serghi i-au putut urmări cititorii un itinerar „pe firul de păianjen al memoriei” şi al eroticelor, l-am văzut pe Marin Preda situîndu-se între sine şi sine prin Viaţa ca o pradă. Dintre toţi cei enumeraţi, fără a minimaliza preţioasele contribuţii de savori, fantezie, relatare, confesiune, laconism, nostalgii, incisivitate, indiscreţie ori tandreţe ale nici unuia, foarte autentic, uman-comunicativ, neartificializat mi s-a părut Marin Preda, mai ales că şi strîns cu puternice chingi de dureri care încă mai dor, explicate sau inexplicabile, adică fiindcă filele lui sînt ale unui proces neterminat, ale unui must care mai fierbe, fără certitudinea că va deveni oţet, vin sau hidromel. Iar în afara cărţii de fier incandescent a lui Marin Preda, un zguduitor document a adus anul 1977 printr-un volum (prefaţat – rînduri dintre cele mai frumoase ale carierei sale literare! – de Mircea Sîntimbreanu), scris de băiatul acesta evocat aici, un copil ca un reproş adresat creaţiei înseşi care se autodevoră, de Cătălin Bursaci, prea tînărul autor involuntar a vreo 300 de pagini de notiţe, versuri, planuri, scrîşnete, fişe, compoziţii doar începute, scrisori, bileţele, infernale stenograme dintr-o suferinţă imoral de crudă şi de oarbă, desene, reproşuri, închipuiri de aur, mesaje trimise disperării, amintiri, exaltări pure, ţipete S.O.S. De la „Azi îmi curge nasul” sau „Dacă îl găseşti, tată, dă-l, pe bilet, lui mama” pînă la „Clipa de piatră trecu” şi „N-o să mai am niciodată puterea pe care am avut-o… dar nici nu vreau s-o mai am. Pot să rămîn fără putere, să rămîn galben ca acum, numai să n-am dureri”.

Din inconvertibilul punct de vedere ce o defineşte, nimic nu e amendabil în artă, dacă e artă: nici pudoarea nici impudoarea, nici morala nici imorala, nici toleranţa nici intoleranţa, nici teroarea nici blîndeţea, nici ridicolul nici prestanţa, nici urletul nici şoapta, nici densitatea nici imponderabilul, nici noroiul nici transparenţa, nici gura de sus nici gurile de jos – nimic; nici sîngele nici transpiraţia, nici mireasma nici duhoarea, nici eroziunea nici aluviunea, nici ochiul nici unghia, nici nimbul nici puroiul, nici dracul nici îngerul, nici norul nici balta, nici noaptea nici ziua, nici lacrima nici scuipatul, nici asceza nici emfaza – nimic: nici măruntaiele cerului nici măruntaiele omului, nici virtuţile nici viciile, nici raţiunile nici instinctele, nici pletele nici cheliile, nici înjurătura nici rugăciunea, nici mefienţa nici extazul, nici asceza nici desfrîul, nici smerenia nici orgoliul, nici straiele nici goliciunile, nici tăcerile nici întrebările – nimic. Pentru că arta nu poate să facă decît fructele ei, nu pe ale moralei, filozofiilor politicei, sistemelor pedagogice, istoriei, ideologiilor, religiilor, farmaciei, poliţiei ş.a.m.d.

Dar Prima carte. Ultima carte, cu toate că fragedul ei autor năzuia şi să scrie (după cum visase cinema, pictură, studii etc.), nu s-a născut nici din veleităţi nici din profesionalism. E un jurnal de muribund zgîriat ca în timpul bombardamentelor şi cutremurelor direct cu unghiile morţii şi ale vieţii insultate. Ce s-a vorbit oare despre ultima şi prima ? Cît a fost de mult comentată ? Mai nimic. Sau… condamnabil de puţin. Dar tîrziu de tot, cînd mari scadenţe îşi vor pronunţa concluziile şi lumea va fi obosit să se înflăcăreze de ultima trecătoare apariţie de scandal ori succes de-o zi, paginile acestea vor sta alături de ceea ce a scris Blecher, în firida înaltă a luminilor agoniei. Prima carte. Ultima carte, ca şi neuitatele întîmplări din irealitatea imediată, sînt unicate într-o literatură.

***

Andrei Pleșu – Cătălin Bursaci (România literară, 7 ianuarie 1982, p. 18)

CĂTĂLIN BURSACI îmi e prieten. Ştiu asta de cînd i-am citit cartea (Prima carte, ultima carte, Ed. Albatros, 1977) si de cînd i-am văzut casa, desenele si fotografiile. Am fi putut sta îndelung de vorbă, certîndu-ne, poate, adesea, dar împăcîndu-ne mereu, cu umor si cu nerăbdarea de a dialoga pînă la capăt. („În filosofie tot timpul sînt doi“ – platoniza prietenul meu.) Talentul si inteligenţa lui Cătălin sînt ambianța optimală a dialogului. Căci talentul nu e, la el, o simplă înzestrare ornamentală, o dexteritate vidă care se poate exercita la întîmplare, în orice direcţie. Dimpotrivă, în toate gesturile sale e un pathos al sensului, care exclude căutarea retorică a efectelor, „frumosismul“, verva gratuită. Talentul de a face nu e, în asemenea cazuri, decît expresia subiacentă unui inefabil talent de a fi. Acesta este adevăratul talent al lui Cătălin: talentul asumării totale a vieţii, talentul justelor întrebări, al observaţiei exacte şi al comunicării tranşant revelatoare. Din unghiul acestui fel de talent, totul e ex­presivitate latentă. Iar adevărul nu e decît intuiţia expresivităţii latente a lucrurilor. Cartea lui Cătălin Bursaci e plină de urmele unei atari intuiţii. Deşi e cartea unui om tînăr, înmărmuritor de tînăr, ea cuprinde atîta limpezime a gîndului și o atît de exersată orientare a atenţiei, încît nu talentul literar – neobişnuit – frapează în primul rînd, cît superioara lui manipulare de la înălţimea ideii. Talentul – spune Cătălin undeva – e „inteligență îndreptată într-o anumită direcţie…“. Cît despre inteligenţa sa, ea are atributele unei generoase înţelepciuni, mai mult decît pe acelea ale purei virtuozităţi mentale. Nimic din cinismul – pe care adolescența şi-l confecţionează candid uneori – nu transpare în scrisul său. Și cu atît mai puţin în imagistica sa. Cătălin Bursaci, care hotărîse să devină regizor de film, a avut destul timp, în pripa vieţii sale, să se ocupe intens de plastică. A pictat toate ferestrele casei sale, a desenat abundent, a făcut – din te miri ce – preţioase obiecte decorative. Toate laolaltă se refuză unei pedante discuțiuni estetice. Privite global, ele exprimă o dramatică dezlănţuire plăsmuitoare, un irepresibil instinct al formei şi al formării, ale cărui produse stîrnesc mai curînd o greu articulabilă stupoare, decît satisfacţia epidermică a plăcerii.

Cătălin Bursaci trăia – cum e și firesc pentru un adolescent – printre arhetipuri. Ceea ce picta poartă, în această privinţă, titluri caracteristice: „Sisif“, „Interiorul oului divin“. „Ochiul cosmic“, „Eva Pandora“ etc. Dar dincolo de titluri, e un compact „furor“ artistic, cu foarte diverse disponibilităţi: de la exotice înflăcărări coloristice, la severe înlănţuiri grafice, sau la rafinamente ornamentale cu iz străvechi, de morminte miceniene. Asupra multor imagini apasă tragicul. Dar tragicul e mereu dominat prin forță, după cum forţa e mereu temperată prin grație. Cătălin Bursaci e – în accepţiunea cea mai puţin sentimentală a cuvîntului – un tînăr romantic („Romantismul – citim în cartea sa – este o secreţie a unui suflet înflorit“). Şi e un tînăr frumos. La un exemplar ca el se va fi gîndit Goethe definind genialitatea ca pe o „pubertate perpetuă“. Printr-un exemplar ca el se poate mîntui o generaţie întreagă si o întreagă vîrstă. „Cei care spun «ah, tineretul de astăzi», nu au nici o vină” – scrie Cătălin Bursaci: „îi pot considera doar niste oameni care au trăit singuri…“. Cei care spun „ah, tineretul de astăzi“ şi care se grăbesc să dojenească înainte de a iubi si de a înţelege, sînt rugaţi să citească si să vadă ce a lăsat în urma sa Cătălin. Şi să fie siguri că sînt, în jurul nostru, o mulţime de tineri la fel de frumoși si care, sperăm din toată inima, vor putea adăuga darurilor lui Cătălin pe acela, esenţial, al supravieţuirii. Căci uitam să spun. Cătălin Bursaci a murit. La 17 ani. De aceea, el este singurul meu prieten pe care nu l-am întîlnit niciodată.

***

Alexandru Mitru – Marea carte a adolescenței (anchetă literară) (Scînteia Tineretului, 15 martie 1983, p. 2)

[….] O scriere ce s-a relevat îndată după apariţie şi a pătruns mai repede decît ne-am fi putut aştepta în conştiinţa cititorilor, cu toată indiferenţa criticii, a fost „Prima carte, ultima carte“, aparţinînd unui tînăr neprofesionist, care nu a mai apucat să şi-o vadă în vitrinele librăriilor, pe nume Cătălin Bursaci, fiul actriţei-poete Cristina Tacoi. Cartea, tipărită cu generozitate la „Albatros“ de către scriitorul editor Mircea Sîntimbreanu, aduce în lumină un băiat „calm şi năbădăios, timid şi pozeur, tandru şi ironic“, original şi cu personalitatea marcantă în scris şi în artele plastice, prea de timpuriu secerat de o boală necruţătoare. Destinul atît de tragic al tînărului, ca şi priceperea unui editor dăruit au făcut ca această carte, unică în felul ei în literatura mondială, să aibă o largă şi majoră rezonanţă prin autenticitatea şi sinceritatea ce transpar din fiecare rînd. Şi, sunt convins că această carte fascinantă în cel mai bun înţeles al cuvîntului, cu năzuinţa ei fierbinte de viaţă plenar trăită şi de fericire, tradusă şi susţinută de forurile competente, ar putea deveni un best-seller internaţional, de prim ordin. Profit de ocazie ca să reamintesc o dorinţă mai veche de a se edita o istorie a literaturii pentru tineret sau cel puţin o bibliografie a acestei categorii de cărţi de tipul celei elaborate de Viniciu Gafiţa în domeniul cărţii pentru copii.

***

[…] Participînd, recent, la Festivalul interjudețean de teatru pentru tineret de la Rîmnicu-Vîlcea, teatrul „Thespis“ al Centrului Casei tineretului din Timișoara a adăugat palmaresului său două noi importante distincții: premiul pentru cea mai bună interpretare a unui rol feminin, acordat Ioanei Șurde, și Diploma Comitetului județean Vîlcea al UTC, pentru spectacolul coupé „Iubiri târzii“, alcătuit dintr-o adaptare după „Camino Real“ de Tennessee Williams, „Și dacă“, adaptare după „Prima carte, ultima carte“ de Cătălin Bursaci. Adaptarea și regia aparțin lui Andrei Covaliu, iar regia este semnată de Diogene V. Bihoi. (Drapelul Roşu, 18 mai 1988, p. 3)

[…] A subscris la o asemenea expresie şi Centrul teatral „Thespis“ (premiul I) din Timişoara în spectacolul „Iubiri tîrzii“, adaptări după Tennessee Williams şi Cătălin Bursaci, un spectacol în care actorul era grupul, construind ritualul iniţierii în dragoste sau strigătul „ne putem apăra prin iubire“ printr-un sincretism al cuvîntului cu imaginea plastică, dansul, muzica, gesturile simbolice, un spectacol de inovaţie care captează publicul treptat, propunîndu-i în final să fie coautor. (Steaua Roşie, 8 iunie 1988, p. 3)

[…] Centrul teatral „Thespis“, din Timişoara, o formaţie bine cunoscută de-acum, a propus într-un spectacol-coupé Iubiri tîrzii, două adaptări după Camino Real de Tennessee Williams şi respectiv, Prima carte, ultima carte, de Cătălin Bursaci, relevîndu-se prin viziuni regizorale curajoase, inedite, cu scenografii simple, funcţionale şi simbolice. Spiritul viu, scormonitor, a fost caracteristica generală a spectacolelor prezentate, remarcîndu-se o imensă bucurie de a juca, specifică virstei interpreţilor. (Contemporanul, 24 iunie 1988, p. 5)

***

ÎN AMINTIREA UNUI COPIL MINUNE – Fundația Cătălin Bursaci (Cotidianul, 26 mai 1995, 26 mai 1995, p. 6)

Fundația “Cătălin Bursaci” în comuna Plenița-Dolj, sub egida Liceului “Nicolaescu-Plopșor”, s-a constituit Fundația Culturală “Cătălin Bursaci”.

Dispărut la vârsta de 18 ani, elev în clasa a XI-a, Cătălin Bursaci este autorul acelei tulburătoare mărturii, Prima Carte – Ultima Carte, apărută postum, la Editura “Albatros”, tradusă și publicată apoi în Polonia, Ungaria și Germania. Printre membrii fondatori se numără scriitorii: Mircea Sântimbreanu, H. Grămescu, Cristina Tacoi; actorii: Ștefan Sileanu, Andrei Bursaci; pictorii: Pandele Bezină, Silviu Cocianu; profesorii: Mihai Toma (primarul comunei Plenița), Constantin Saliu (consilier județean), Tiberiu Pleniceanu (directorul liceului), Dina Laliu, Iulia Berceanu, Gheorghe Mustață ing. Alexandru Mitroaica; medicii: Traian, Letiția și Roxana Iubu; studenții: Diana Bizan, Lucia Pleniceanu, Alina Berceanu și alții.

Scopurile principale ale acestei fundații sunt: sponsorizarea publicării revistei “Bujor de Plenița”, editată de Liceul “Nicolaescu-Plopșor”, organizarea de concursuri și acordarea unor premii celor mai înzestrați elevi din mediul rural, încurajarea tinerelor talente literare și artistice din liceele comunale, organizarea de conferințe în vederea îndrumării și educării liceenilor în spiritul dragostei și respectului pentru valorile naționale etc.

Prima acțiune se va desfășura pe data de 5 iunie a.c., când se vor oferi premii elevilor Liceului “Nicolaescu- Plopșor”, care s-au distins la olimpiada pe județ. (C.T.)

***

Dumitru Mureșan – Recapitulări necesare (Vatra, martie 2002, p. 110)

[…] Vioiciunea şi candoarea adolescentină sunt dublate la Cătălin Bursaci (1957-1975) de o cultură poetică suprinzătoare pentru vârsta sa, deja desprinsă de clişeele didactice. Ciclul Vomitive ordonează alfabetic experimente îndrăzneţe şi caligrame ingenioase, în litera şi spiritul lui E. E. Cummings. Caligrama A. ilustrează grafic un trandafir care cade şi se zdrobeşte de pământ – simbolul poetului înfrânt de destin. Tristeţea jocului poetic, umorul negru şi cinismul amărăciunii sunt clare şi în caligrama B., unde imaginea comună a poetului nemuritor, întrupând hermetic cosmosul, e violent contrazisă de “ghilotina” care îl răpune. Versurile sprinţare în stil folcloric, cu inflexiuni însă de baladă, nu pot evita sentimentul absurdului, sumbrului, cauzat de leucemie. Iată, reprodusă integral, piesa H. a ciclului, transpunere în imagini abstracte, cvasiermetice a sonetului Adormitul din vale de Rimbaud: “Şi osul alb cu fierul spart/ Se vede/ Şi pielea şi cu părul rupt/ În rana verde stau grămadă/ O zeamă galbenă se scurge/ Din crăpătura capului lovit/ Şi-un creier vânăt ce tresaltă/ Sub ţeastă e pe moarte/ Şi-abia acum apare sânge/ Şi printre firele de păr/ El se prelinge şi furnică/ Şi mori şi ţi se pare că e bine.” Cele două poeme din ciclul Milozofice nu pot să nu ne uimească şi emoţioneze prin expresivitatea lor ieşită din comun. Mici filme animaliere, evocând picturile rupestre, ele transfigurează elegiac visul şi setea de viaţă, libertate şi mişcare, sentimentul singurătăţii, renunţării, neputinţa de a mai vorbi (scrie), închiderea în tăcere: “…A mai rămas un mustang / e singur e ultimul aleargă aleargă/erau albi erau negri/ erau” (L.) Al doilea, inspirat din Amurgul bizonilor de Carl Sandburg, dezvoltă o idee personală. Bizonii lui Cătălin Bursaci vin strivind totul în calea lor: “Veneau bizonii veneau ca vântul/ Copacul în urma copitei/ era rumeguş/ Stânca din calea privirii/ se scurma în nisip/ veneau bizonii veneau ca vântul/ în calea lor nu sta/ Veneau ca vântul acum vântul mai vine/ iarba se culcă şi copacul foşneşte/ Nisipul din stâncă stârneşte.” (M).

***

Horia Picu – CARTE: „Prima carte – Ultima carte” de Cătălin Bursaci (https://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=25715:carte-prima-carte-ultima-carte-de-ctlin-bursaci-&catid=37:cultura&Itemid=133, 15 martie 2015)

Ce se poate spune despre un tânăr de 18 ani care moare? Ce se mai poate spune despre un tânăr care a murit în 1975? E mult de-atunci…Pentru cei vii e mult. Pentru el, timpul nu mai are sensul pe care îl înţelegem noi. Timpul poate să „învelească” un eveniment care a  stârnit un val uriaş de empatie la vremea producerii lui. Durerea resimţită de familia lui Cătălin am simţit-o toţi cei care i-am citit cartea. Prima şi ultima lui carte… Evenimentele cu care am fost contemporani şi pe care le credeam uitate nu au nevoie decât de un moment declanşator pentru a ni le reaminti şi a le retrăi cu aceeaşi intensitate. Aceeaşi intensitate sau mai mare ca atunci? Domnişoara Iulia Dora Mariş e coordonatoarea unei culegeri de mărturisiri făcute de pe patul de suferinţă de bolnavi aflaţi într-o luptă extrem de grea cu o boală cruntă: cancerul. Despre cartea „Vocea” s-a scris pe bună dreptate, elogios. Eu nu fac acum decât să punctez faptul că imediat ce-am început să citesc „Vocea”, m-am gândit la „Prima carte Ultima carte”. Scriitorul Mircea Sântimbreanu scrie în prefaţa cărţii lui Cătălin Bursaci: „Cu câteva zile înainte de liniştea care i s-a impus, când singurul drog mai era visul şi viitorul mai palpita în ore, Cătălin Bursaci cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe. Acasă, la Pleniţa, va scrie cărţi. Le va intitula pe rând, ca nimeni altul până la el, aşa: „Prima mea carte”, „A doua carte”, „A treia carte”. Nu era deşertăciune. Ar fi scris aceste cărţi[…]. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărţilor lui, a picturilor lui, a filmelor lui, n-a mai răsărit.” „Prima carte Ultima carte” are între paginile ei câteva desene, câteva poezii, puţină proză scrisă de Cătălin şi multă, multă suferinţă. Nu ştiu de câte ori ar trebui să scriu cuvântul „suferinţă” pentru a reda cât mai exact chinul pe care a trebuit să-l îndure un tânăr de 18 ani. Probabil că infinitul mai are şi alte sensuri, nu doar cel matematic sau cel filozofic… Tot Mircea Sântimbreanu scrie: „Şi când Parcele i-au retezat firul, lăsându-l să cadă sub forma cuvântului SFÂRŞIT pe viaţa-i neîncepută, editorului nu i-a mai rămas decât trista menire de executor testamentar şi să numească aceste file de debut cu mâna grea, paralizată: Prima carte Ultima carte.”  Mă întrebam ce se mai poate spune despre un tânăr de 18 ani care a murit. Ştiu că se poate spune că-i plăcea viaţa, că dorea să fie iubit şi să iubească, că era talentat la scris şi la desenat, că voia să fie regizor de filme, sau, mai simplu şi mai cuprinzător, că visa. Visa aşa cum se visează la vârsta pe care o avea. Şi Cătălin mai ştia ceva: „Omul când găseşte ceva se satură prea repede. Omul trebuie să caute mereu ceva pe care nu îl va găsi niciodată. Şi dacă totuşi va găsi ceea ce caută, singurul lucru pe care şi-l mai poate dori este moartea!”                        Cumplită  premoniţie din partea unui tânăr care avea toată viaţa în faţa sa… Se mai poate spune despre Cătălin că şi-a dorit o familie pe care practic n-a avut-o niciodată. Sau poate a avut-o când era deja prea târziu…Pe patul de suferinţă, internat într-o clinică în Geneva, visa încă la viaţa lui viitoare. „Mae o să gătească fasolică bună cum ştie ea, şi tata o să facă sarmale[…]. Şi-o să avem un cămin, că eu niciodată n-am avut un cămin la Bucureşti, n-am ştiut ce-i căldura unui cămin…Şi-o să petrecem şi o să fim fericiţi.”                                                          Cătălin îşi aduce aminte de pe patul clinicii elveţiene cum în copilărie trebuia de multe ori să-şi pregătească singur mâncarea pentru şcoală, deşi amândoi părinţii erau acasă, dar erau încă prea obosiţi după nopţile petrecute în mod inutil cu prietenii. Când boala se instalase deja, dar nimeni în afară de Cătălin nu ştia încă, tăia dimineaţa două felii de pâine pe care le arunca la gunoi ca să-şi liniştească părinţii că are mâncare pentru şcoală şi bea doar laptele. De la Cătălin au rămas scrierile lui şi desenele. Şi încă ceva: înregistrările vocale cu gândurile lui. De aceea cartea aceasta este teribilă! Nu poate niciodată un scriitor să stea liniştit la biroul său şi să-şi imagineze cum ar fi dacă unul dintre personaje ar trece prin asemenea suferinţă. Poate un chin nemeritat îndurat în copilărie să fi declanşat boala? Poate…Pisica familiei a fost uitată de Cătălin pe balcon. Aceasta a vrut să sară în altă cameră, dar a alunecat şi a căzut de la etajul cinci. Bietul băiat a fost pedepsit pe nedrept când părinţii lui s-au întors acasă. „Când aţi venit voi, pe la douăsprezece noaptea, tu ai făcut o criză, ai fost mai rea decât tata. Veneai în camera mea şi mă trezeai din somn şi mă duceai în bucătărie la pisică s-o văd cum plânge şi cum se chinuie, şi iar adormeam, şi cum adormeam veneai iar şi mă trezeai şi mă duceai la ea, şi aşa mereu, toată noaptea. Atunci mi-ai făcut foarte mult rău, cred că atunci mi s-a făcut ulcerul, în noaptea aia, fiindcă am suferit foarte mult.” Ulcerul pe care credea că-l are era ceva mult mai rău…Ceva atât de rău, care provoacă durere care nu trece cu niciun medicament. Provoacă atâta durere încât Cătălin spune în ultimele sale zile de viaţă: „Vreau să mă duc la etajul zece!…Pentru faptul că mă doare! Mă doare…” N-a mai fost nevoie să urce până la etajul zece şi să se arunce de-acolo pentru a scăpa de suferinţă. După trei zile, moartea a venit la el… Când avea şapte ani, actorul Emil Botta i-a făcut cadou o carte de poezii de Eminescu, cu următoarea dedicaţie: „Un dar pentru Cătălin. Îi urez să-i fie fericită călătoria sa prin văile şi munţii lumii. Viaţa să-i fie ca o cântare frumoasă.” Viaţa lui Cătălin Bursaci n-a fost nici pe departe o cântare frumoasă. Rămân(em) doar cu speranţa că a avut parte de o călătorie fericită prin văile şi munţii Universului. P.S. Despre „Vocea” voi scrie când îmi voi regăsi liniştea, acum serios zdruncinată după ce-am recitit o carte care n-aş fi dorit pentru nimic în lume să fie şi ultima scrisă de Cătălin Bursaci…

***

SIMPOZION CĂTĂLIN BURSACI – 2015

Duminică pe 26 iunie la Casa de Cultură a municiupiului Dorohoi s-a ţinut un simpozion dedicat tânărului Cătălin Bursaci. S-au împlinit 30 de ani de când a murit doar la vârsta de 18 ani cel ce scria poezii, proză, scenarii, picta şi unde visa la o carieră de regizor, însă moartea nu a ştiut să-i aprecieze talentele, chinuindu-l de durere prin intermediarul CANCER. Nu l-a lăsat nici măcar să-şi scrie SFÂRŞIT la PRIMA lui CARTE devenind şi ULTIMA CARTE, ultimele cuvinte dictându-le, de fapt fiind un NU de trei ori, un NU durerii…un NU visului de a merge la Pleniţa şi a-şi scrie cărţile…un NU destinului numit moarte… Nu am putut să rămând indiferent când i-am citit cartea, fiind de vârsta apropiată lui, am propus să-i fac un simpozion cu Ciprian Voloc.

La începutul acestuia s-a ţinut un moment de tăcere pe un fundal cu muzica lui Vangelis. Cuprian Voloc a coordonat simpozionul problematizând destinul tânărului ca valoare raportat în trecut şi prezent prin condiţia morţii dar şi a conştientizării ei. Între timp, Cosmin Şoltuzu a intervenit cu nişte gânduri:

“Vă place viaţa nu?, vă place să alergaţi înăbuşiţi de alcoolul naturii parfumate, vă place să iubiţi frumosul şi să vă placă să iubiţi cultura şi arta. Şi lui i-a plăcut, şi el a iubit viaţa … şi ce este mai tragic, e că acest el era doar un copil; … un suflet tânăr care şi-a iubit zilele şi secundele şi le-a valorificat aşa cum puţin dintre noi o mai facem astăzi. Moartea, acest chin suprem, acest pol al delirului; cale de evaluare din banalul cotidian, sau lacrimi de jale şi durere. Cea care ne separă şi cea care ne înghite ca pe nişte particule şi ne frământăm într-un ocean mort. Ţinut ataraxiei totale a nirvanei, ce ne sperie, dar totodată ne fascinează şi ne caută-n subconştient şi-n creier, acel colţ mai întunecat, mai meditativ, care iubeşte urâtul. Cu toţii trebuie să recunoaştem că avem măcar o fărâmă de respect pentru moarte, deoarece suntem cu toţii conştienţi de puterea supremă a ei. Cu toţii ştim că există un ultimatum, un punct final care nu ne permite o continuitate a vieţii colosale, şi nu ne permite să gustăm din fructele plăcerilor trupeşti. Şi el ştia asta, şi era conştient de faptul că moartea este o parte vitală din perpetua lui semi-viaţă. Ilustru gânditor al nostru Emil Cioran spunea că numai când boala îşi face apariţia într-un organism, doar atunci acţiunea noastră maximă. Şi pe bună dreptate; cu toţii ne plictisim în zilele noastre şi spunem cu glas tare: Nu mai trece odată timpul acesta…dar vai ! mamă ce nechibzuiţi suntem şi câtă nepăsare poate să germineze în trupurile noastre. Spunem că nu ne pasă de el, supremul timp, dar numai când suntem sănătoşi trupeşte şi sufleteşte, dar când boala îşi face simţită existenţa sa mortală, ne plângem şi cerem ca nişte sclavi îndurare de la stăpânul infinit:timpul. Ne doare corpul, ne doare sufletul şi ne chinuie tentaculele bolii, toate acestea cuprizându-ne fiinţa…conştiinţa urlă, lacrimile clocotesc pe obraji, jalea-i mare, totul e sfârşit, nimic nu mai poate face ceva! Cu toţii ştim că viaţa este o carte: Prima carte, ultima carte. Da…aşa e cu noi, simţim cum trec zilele, nopţile, secundele şi viaţa noastră pământeană. Plecaţi capetele, oameni buni, şi păstraţi tăcerea, gândiţi-vă la cei care au avut o singură carte de citit şi de scris într-o viaţăinfirmă, apoi ridicaţi-vă privirile spre cer şi răspundeţi-mi: oare viaţa asta nu e nedreaptă ?!!!” (Cosmin Şoltuzu – clasa a XII-a).

Profesorul Ciprian Voloc a pus la un moment dat întrebarea dacă e mai demn să mori la 18 ani purtând cu tine conştiinţa morţii şi lăsând deja ceva în urmă sau să mori la vârsta de 70 de ani, lipsit fiind de conştiinţa morţii, dar şi a valorii. Fiecare putem răspunde, însă cert e existenţa unei esenţe manipulată de conştiinţă. Dar mă întreb: oare omul suportă necesitatea acesteia dacă nu mai are timp să se suporte pe sine?

Odată ce s-a făcut acest simpozion înseamnă că destinul acestei cărţi a avut un rol asupra noastră, ştiind că după spusele lui Aionesei Ovidiu, prezent şi el, fiind din generaţia lui Cătălin şi cum în 1977, atunci când a fost publicată cartea, “a făcut fiori în acea vreme, se găsea foarte greu” chiar dacă a fost scoasă cu un tiraj de 110000 de exemplare. Mai rămâne de observat cum mama lui Cătălin Bursaci, actriţă (ca şi tatăl) şi poetă “şi-a bătut joc“ de acest tânar talentat, un moment de reflexie trebuie furat şi în zilele noastre gândindu-ne la puţinele talente adevărate. Ce putem face pentru ele, cum îi putem ajuta, încurajate atât ca profesori, părinţi şi nu numai, ştiind că pentru ei, într-un început de mileniu exagerat în manele şi pervesiuni, asemenea sensibilităţi dacă nu vor fi ajutate, “vor dispărea”. La final, am citit pe un fundal de melodie tristă (Atb “Trilogy”) o scrisoare adresată regretatului Cătălin Bursaci:

Dragă Cătălin,

Nu ştiu ce mai faci… dar să nu fii trist…chiar te rog ! Sper că scrii şi
acuma, acolo la Pleniţa, unde sunt gardurile dărâmate…Să mănânci mere, să înoţi
prin noroi cu cizmele pe care ţi le-ai luat.

Apropo Cătă, din alea o mie de pagini, câte ai scris?
Am o poezie ce am scris-o când eram internat în spital şi cred că te regăseşti enorm.

Bilet unui prieten

Nu, dragă prietene
Nu!
Vino la spital să mă
vezi în continuare
mai bolnav,
mai vesel…
Dar să nu vii
la înmormântarea mea,
chiar te rog!
N-aş vrea ca ultima dată
să mă vezi nemişcat.
Aş vrea să rămân în memoria ta
mereu viu …
tot restul vieţii !
Să-ţi imaginezi că sunt departe
Şi că mi-e bine acolo unde sunt
iar când ai nevoie de mine
Să te gândeşti la trecutul nostru
iar într-o zi ne vom revedea…
Să nu te grăbeşti să mă cauţi.

Cu drag,
al tău prieten !!!

Dar ştii cine mai e acest prieten şi care mi-a devenit prieten bun – SCRISUL – Avem un prieten în comun, astfel mi-ai devenit şi tu prieten prin cartea ta, de aceea ţi-am scris această scrisoare şi am să-ţi trimit şi eu cartea mea, dacă o să pot. Să ai grijă de tine, să mai pictezi şi să ştii că ai devenit un mare regizor prin destinul cărţii tale.

Nu merită să urăşti pe nimeni, nici măcar pe mama ta, tu nu ai timp pentru că trebuie să-ţi scrii cărţile, merită să ştii că poţi fi oricând şi oriunde cu sensibilitate artistică…

Cu drag, al tău prieten !!!

Andrei Alex MIHĂESCU

***

Anca Bica Bălălău – Prima carte-Ultima carte. In memoriam Cătălin Bursaci (https://www.radioresita.ro/cultura/241425, 24 aprilie 2017)

„Ziua Ziua internațională a cărții și a dreptului de autor” și o postare a unei prietene de pe facebook mi-au amintit de un cadou primit la vârsta de 18 ani de la profesorul meu de limba engleză din liceu:„Prima carte–Ultima carte” a lui Cătălin Bursaci…

„Măi, oameni buni, măi fraţilor, voi nu ştiţi ce înseamnă suferinţa! Aveţi grijă de voi”.

Am purtat-o în suflet și în geamantanul vieții mereu, toți acești ani, cu gândul mereu același că autorul se reîncarnează în gândurile mele, în căderile mele, în visele mele. Este un fel de Biblie a generației care nu și-a consumat încă nedumerirea în fața morții, rămânând încremenită în zborul frânt al unei păsări fără cuib. Melancolia și nesupunerea unui diagnostic predestinat doar celor care nu vor să îmbătrânească. „Prima carte-Ultima carte” însumează, la modul banal, conjunctura care ne deosebește de ceilalți prin transfigurarea sterilă a morții.

Nu știu de ce nu s-a făcut un film după ea, nu știu de ce nu s-a reeditat cartea, căci boala s-a reeditat și o face constant.

„Nu poţi iubi pe cineva tot timpul, e firesc, dar îl iubeşti din când în când. Nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine… Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”, mărturisea Cătălin Bursaci.

Tânărul Cătălin de majorat a fost îmbrățișat de moarte… eu nu, cruntă vinovăție, pe care mi-o asum.„Prima carte-Ultima carte” este simbolul unei generații care nu a împlinit niciodată 18 ani, a copiilor care mor lângă noi. Cătălin ar fi împlinit anul acesta pe 17 aprilie 60 de ani. A plecat la 18…

„O viață întreagă înveți ca să ajungi cineva, și când crezi că ai terminat, iar trebuie să înveți. Uite și eu acuma, am căzut, mi-am rupt piciorul și când s-o însănătoși,  iar trebuie să învăț să merg pe sârmă. Și dacă mereu înveți,  când te oprești, tot nimic nu ești. Și atunci îți aduci aminte că ai uitat să fii copil. De ce ? Fiindcă învățai!”

Cătălin a rămas copil.Cartea sa este un jurnal al vieții și al bolii, scris cu un dicernământ greu de înțeles… ultimele note sunt făcute la mai puțin de 24 de ore înainte de deces. În urma lor, copilăria trăită la Plenița rânduită de la vârsta de 8 ani în începuturile cărții, pentru ca apoi să îmbrace hainele viselor: dragoste, poze, schițe, desene, picturi și vitralii realizate de-a lungul timpului. Și-a diagnosticat și urmărit evoluția bolii, multiplele complicații și intervențiile  chirurgicale, precum și amplificarea durerilor caracteristice ultimelor faze ale cancerului. O parte a scrierilor sale au fost reunite de către mama sa sub forma unui jurnal intitulat „Prima carte, ultima carte”. Opera a fost publicată pentru prima dată postum, în anul 1977, având un tiraj de 110.000 exemplare.

„Numărătoarea inversă a început… La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum… Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”.

De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată.

Cătălin Bursaci își dorea să devină regizor… de undeva de Sus între Oștile Cerești dă comanda MOTOR și Îngerii își pun aripile pe avioane de hârtie, făcute  din filele unei cărți care este subiectul unui film mut… mut de durere.

Pornind de la scrierea sa: „Măi, oameni buni, măi fraţilor, voi nu ştiţi ce înseamnă suferinţa! Aveţi grijă de voi”…, las loc de priveghi constatărilor voastre, întrebându-vă retoric: ce carte ați dăruit ultima dată?

Epilog:„Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. Cătălin Bursaci

***

Gabriel Dragnea – Pretexte – Cătălin Bursaci sau poezia care abia începuse… – Revista SUD, septembrie-octombrie 2019

…visele prindeau o oarecare formă, iar tăcerile își găsiseră un glas care putea deveni foarte puternic. Dar soarta a decis să pună punct după doar 18 file de carte. Da, viața lui a fost ca o broșură, care putea deveni o carte de referință dacă nu ar fi fost lovit necruțător de leucemie. Toate realizările lui artistice până la 18 ani au fost promisiuni pentru un viitor frumos, în care, poate am fi făcut cunoștință cu un poet apreciat, un pictor recunoscut sau cu un regizor premiat pentru construcția filmelor sale. Da, din toate schițele, bilețelele, notițele sau scrisorile lui iese la suprafață un talent căruia nu i s-a dat dreptul să crească: „Veneau bizonii veneau cu vântul/ Copacul în urma copitei/ era rumeguș/ Stânca din calea privirii/ se scurma în nisip/ Veneau bizonii veneau cu vântul/ În calea lor nimic nu sta// Veneau cu vântul acum vântul mai vine/ Iarba se culcă și copacul foșnește/ Nisipul din stâncă stârnește”. Toate zbaterile lui Cătălin Bursaci, planurile lui, durerile, zâmbetul, lacrimile, pofta de viață și resemnarea le regăsim în singura lucrare, postumă „Prima carte – Ultima carte”, îngrijită de însăși mama poetului, actrița și scriitoarea Cristina Tacoi. În prefața semnată de Mircea Sîntimbreanu, acesta subliniază: „Paginile (…) stau mărturie că nu avem de-a face cu un veleitar, cu vărsatul de vânt al creației adolescentine. În Cătălin Bursaci înmugurise artistul. (…) El dobândise pofta de a privi, nesațul de a-și închipui, patima de a meșteri năluci și acestea au fost, e sigur, atât marile lui jucării, cât și singurele voluptăți pe deplin împlinite. Băiatul avea printre și deasupra demonilor vârstei pe cel al trudei solitare de scriitor, de actor, de pictor, de scenarist. ” În paginile tulburătoare ale acestei cărți ni se prezintă cronologic scurta existență a tânărului și artistului care a fost obligat să se predea în fața unei morți nedrepte și să treacă de partea acelora din sectorul destinelor tragice. Cu toate acestea el continuă să ne vorbească despre frumos, despre viață care, așa cum spunea și Nichita Stănescu „merită să fie trăită, măcar din curiozitate, dacă nu din altceva”: „Trecătorule, te rog, fii fericit şi încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală”. Atât cât a putut-o face, el a iubit oamenii și clipele petrecute alături de ei declarând în versuri aproape testamentare astfel: „Vreau să nu moară nimic din ce e frumos în om. Şi în el totul este frumos”. În toate cele 296 de pagini ne întâlnim cu dorința lui de a trăi agățându-se de orice îi conferă un echilibru, o siguranță sau creându-și propria poveste, propriul vis cu o bucurie înfrântă cu greu – „Când n-am un lucru, mi-l fac poveste. Şi atunci e ca şi când l-aş avea”; ne întâlnim cu optimismul luptând necontenit de frustrările, cu neputința și în ultimă instanță cu o boală în fața căreia soldații vieții sunt prea puțini: „Numărătoarea inversă a început… La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum… Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa”. Cu câteva zile înainte de a primi marea liniște, Cătălin Bursaci, parcă simțind că timpul nu mai are răbdare cu planurile și visurile lui, el îi cere mamei să îi cumpere 1000 de coli albe pentru a-și scrie cu repeziciune cărțile, pentru că, așa cum spunea plin de încredere și cu o maturitate fantastică pentru vârsta lui crudă, „nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine… Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit”.  Așa cum preciza și Mircea Sîntimbreanu în prefață, poetul nostru „ar fi scris aceste cărţi […]. Avea totul pentru acest glorios zbor, dar steaua cărţilor lui, a picturilor lui, a filmelor lui, n-a mai răsărit.” În luna iunie ar fi împlinit 62 de ani și, dacă i s-ar fi permis să mai rămână printre noi, Cătălin Bursaci, cu siguranță ar fi dat un alt nume lucrurilor, florilor și gândurilor noastre. Mulțumit că l-am readus în prezent, îmi voi aminti mereu despre afirmația lui, justificare a alegerii cărții, mai ales că nu s-a putut bucura în timpul vieții de un volum de versuri care să-i poarte numele: „De ce o carte? Pentru că amprenta ei sufletească te lasă puțin mai viu de fiecare dată”.