Capitolul 3. Craniul
Sergiu mătură frunzele moarte nu numai din jurul mormântului Elizei, ci și de pe aleile de alături. Nu avea chef să lase mormanele de uscături să zacă până ce sub ele ar fi început să fojgăie gândacii. Doar trebuia și ei să se pregătească pentru iarnă, nu numai oamenii…Șterse apoi cu o cârpă udă fotografia montată pe cruce. Măcar atât făcuseră pentru ea, nu se zgârciseră să-i pună o cruce de piatră, că de un cavou de beton nu se învredniciseră. Și totuși părinții ei arătaseră destul de înstăriți atunci, la înmormântare. “Îmi pare rău, tanti, chiar erai drăguță…” Unul din groparii primăriei trecu pe lângă el și îi întinse niște bancnote legate cu elastic, luând în schimb un pachet legat bine cu scotch. Amândoi au avut grijă să stea cu spatele la camera de supraveghere de pe stâlpul de iluminat. Pentru ochii poliției, groparul i-a dat lui Sergiu o perie cu coada ruptă de la jumătate, pe care până atunci o purtase agățată de centură.
– Ca de obicei, da? Ai grijă, nu mă băga în…
– Hai, sictir! – îl repezi Sergiu.
Groparul merse mai departe, începând însă să își târască un picior, deoarece la capătul aleii se vedea venind o pereche de oameni între două vârste, bine îmbrăcați. Știa că veneau la mormântul părinților și intenționa să le ceară de pomană.
După vreo zece minute, la mormântul Elizei veni o femeie în vârstă, cu batic în cap. Se uită la Sergiu cu ochi scăpărători. Când începu să vorbească i se văzu gura știrbă, cu doar doi canini galbeni, printre care șuieră:
– Te vezi aici cu băiatul meu…Tu nu mă cunoști, dar eu da!
– Ce vrei?
– Am venit să-ți spun că femeii ăsteia îi trebuie niște farmece ca să-și găsească liniștea. Ai văzut că-i găsești mormântul răscolit? E cel de alături, Gicuță îi spunea în viață, eu l-am cunoscut. Avea și numele meu tatuat pe mână. Maria mă cheamă. Îi poți vedea mâna, cu numele meu acolo, pe toba aia cu mâini de om. E la muzeu, la muzeul de la școala aia de studenți. Adu-mi toba! Adu-mi toba, să-și găsească liniștea toți! Gicuță mă trezește în fiecare dimineață la trei și mă trimite după tobă. Îmi și arată cum o bate, cum o chinuie pe femeia aceea, Eliza îi zice, așa-i? Vezi că știu multe?
– Măi, păi să știi că știi multe! Mă-ntreb de unde. De unde?
– Din cărți, din ghicit. Îți ghicesc și ție, dacă vrei…
– Pleacă de-aici! Vrei bani? N-am!
– Vorbește frumos, că nu-i bine să fii rău! Văd că nu ai vreo iubită, și e păcat la anii tăi! Dacă vrei, te pot dezlega și pe tine, mă pricep! Nu va mai trebui să iei drogurile alea! Dar mai întâi trebuie să o dezleg pe femeia aia, Eliza, să-și recapete Gicuță mâna. Că altfel n-o va lăsa în pace până la sfârșitul veacurilor. Nici pe ea, nici pe mine.
– Sfârșitul veacurilor e chiar acum, măi babo…tu nu te uiți la televizor, n-ai televizor? Că ziare îmi închipui că nu poți să citești. Ca să nu mai zic de telefon…
– Tare mult mai greșești aici, mă copile, tare mult…Să știi și tu că de la omul care mătură strada ai de învățat mai mult decât de la savanții ăia, sau cum le mai ziceți voi, ăștia cu învățătură…
– Eu nu vreau să învăț de la nimeni, nimic! Eu nu vreau nimic de la viață, pricepi?!
– Și atunci pe Eliza de ce-ai omorât-o? Ca să-ți scapi mama, așa-i? De ce vii acum la mormântul ei? Pentru că-ți pare rău, așa-i? Sau o iubești?! Ai vrea să trăiască iar, așa-i? Vezi că vrei și tu ceva? Să mai trăiască nu se mai poate, dar să-și găsească liniștea, da! Făcu o pauză lungă, privind chipul îngălbenit de spaimă al băiatului, apoi continuă: Îmi aduci toba, da?
– Nu știu…Vino aici peste o săptămână, să văd ce pot să fac. Și mie îmi trebuie toba aia, acolo e și mâna mamei, și o vrea înapoi.
– Să-mi aduci și o cană cu must. Și niște carne moale. Stai! Dă-mi zece lei!
Sergiu îi întinse bancnota fără niciun cuvânt, se răsuci pe călcâie și o porni spre ieșirea din cimitir. Mulțimea de cruci albe, toate de aceeași mărime, îl împresură. Unde credea că e drumul?
– Stai!
Bătrâna aproape că fugea după el.
– Stai să-ți ghicesc cine vrea să te omoare, pentru că vrea cineva să te omoare, să știi!
Sergiu șovăi să dea un răspuns. Îi tremurau buzele și se bâțâia de pe un picior pe altul ca un preșcolar. Fără să mai aștepte, ghicitoarea scoase un pachet de cărți de joc tocite și soioase.
– Trage una! Trage una, dacă-ți spun!
Băiatul trase un opt de caro. Bătrâna se așeză pe o banchetă de piatră și începu să întindă pasiențe complicate, pornind de la acel opt de caro. Murmura descântece, umflându-și puțin obrajii scofâlciți. Poate că avusese ochi frumoși în tinerețe.
– Acum mai scoate zece lei și pune-i aici, că altfel nu ți-i spun. Pentru că sunt doi, uite-aci, doi popi: unul de roșu și unul de treflă.
Când văzu banii, continuă:
– Șeful e un bărbat bătrâior, înalt și gras, pleșuv în vârful capului. Îl va pune să te ucidă, la vreme de seară, pe unul ceva mai tânăr și mai micuț de statură, cu litera M. Mihai, poate…sau Matei…
– Cum arată?
– Mai dă zece lei.
– Măcar, dacă mă jupești în halul ăsta, fă-i și un descântec să i se usuce mâna. Și ăla mai bătrân să bolească zdravăn!
– Lasă, că are baba grijă, dar dai…
– O sută-ți dau, e bine?! Numai fă treabă bună!
– E brunet, palid la față, s-ar putea să fie bolnav deja…Plin de păr negru, și pe față și pe trup, s-ar putea să fie născut în zodia Scorpiei, ăștia sunt așa. Și ochii îi are negri,…altceva nu mai văd…Dar am eu grijă de ei, de amândoi…Acum, dacă ai dat banii, du-te liniștit!
– Să nu știe nimeni, da?
Dar cineva știa deja ceva, chiar dacă se afla la aproape un kilometru distanță, și anume motanul Profesorului. Sări pe pervaz, cu urechile ciulite, și începu să adulmece în direcția cimitirului. Începu să mârâie încet și coada roșie i se zbârli, semănând dintr-o dată cu o perie de curățat sticle.
– Ce are? Că doar nu miroase șoareci de la etajul șase.
– Poate vine cutremurul cel mare. Așa ziceau ăștia prin ziare, că până pe douășopt e și eclipsă de soare și de lună, sau ceva de genu’, și asta favorizează producerea cutremurelor. Darius, ia du-te tu la mama și spune-i să te îmbrace frumos. Ieșim în oraș. Poate îți iau și o înghețată…
Verifică dacă telefonul e deschis, pentru că îl închidea noaptea.
– La tine sună RO-ALERT? Imposibil să nu ne anunțe de cutremur, din moment ce sună de câte ori bate vântul mai tare!
– Deci azi vizita mea nu durează prea mult…OK, nicio problemă! Primul lucru pe care vreau să ți-l spun este că Sergiu nu se duce la ore, trebuie să-l pândim dacă nu cumva vinde droguri în curtea școlii. Și în cazul ăsta îl umflăm imediat, nu putem să-l mai lăsăm să nenorocească și pe alții.
– Dar ce face?
– Se plimbă aiurea pe străzi…cel mai sigur îl găsim la cimitir, unde vine o dată la câteva zile să îngrijească mormântul Elizei.
– Să nu-mi zici că are mustrări de conștiință. Mai degrabă…ați verificat, a și violat-o?
– N-am verificat, nu s-a luat în considerare ipoteza.
– Dar ce fel de profesioniști sunteți? Măi Mintenașule, tu cu procurorii tăi…
– Era evidentă sinuciderea, așa au spus, eu nu eram acolo…
– Și acum faceți treabă mai bună, adică?! Nu stați cu ochii numai pe curtea școlii, aveți grijă și pe străduțele învecinate, că probail că acolo îi pândește pe ăia mai îngândurați. Pe lângă Universitate nu se învârte? Că iar a ieșit unul pozitiv la canabis, nu știam eu de ce face atâta gălăgie la curs…
– Tocmai ăsta era al doilea lucru pe care voiam să ți-l spun…
– Uite-l că se îmbracă singur…bravo, Darius! Adevărul e că doctorul ăla s-ar putea să fie bun. Eu nu m-am mai uitat ce face, și el s-a îmbrăcat singur, deja! Bun, acum du-te să vezi ce face mama, băiete! Spune-i să se ridice din pat, că plecăm în oraș.
Darius părăsi sufrageria cu pași mărunți, uitându-se cu atenție la covor.
– Văd că nu prea mai am timp. Fii atent: a apărut în ziar un articol cu Eliza și cu mita luată de la studenți.
– În care ziar?
În vocea Profesorului se citea panică.
– Unul mai obscur, răspunse avocatul întinzându-i telefonul ce afișa pagina cu articolul.
Profesorul îi smulse telefonul și începu să citească pe nerăsuflate, în timp ce Mintenașu se duse la pervaz și se uită cu atenție la motan, frecăndu-și bărbia pe care părul negru și des începuse deja să mijească, deși se răsese zdravăn cu nici două ore în urmă.
– Nu zice nimic de mine, slavă Domnului. Doar atât, aici, că “vom reveni cu amănunte, deoarece se pare că sunt implicate și alte cadre didactice.” Păi, măi Mintenașule, dar aici nu e și o anchetă a Poliției?
– Este, nici vorbă, dar nu e dat publicității decât cel care devine incomod. Adică, de acum încolo, să te pregătești, Profesore! La anul sunt și alegeri, dar stai liniștit, ca s-ar putea să ajungi chiar rector! Sau să candidezi ca mână moartă, după cum sunt interesele. Ți-am spus că toți aveți dosare groase. Problema e că nu sunt deschise, sau șterse de praf, cum vrei s-o iei…, decât atunci când nu mai e nevoie de tine, sau când te încăpățânezi să nu joci cum ți se cântă.
– Nu, eu cred că aici e mâna lui Vlădeanu…Am lucrat împreună la un articol, mai demult…
– Adică te-a “luat”, vrei să spui, că înainte ți le făcea biata Eliza.
– Nu mă enerva!
– Da, bine, dar vreau s-o scurtez: Vlădeanu nu e decât lector, și l-ai luat tare, te-ai enervat controlat, ai zbierat la el doar atât cât trebuie, amenințându-l că nu se poartă frumos cu studenții, că sunt reclamații pe care tu încă nu le aduci la cunoștința rectorului…chestii de astea. Iar el săracul te-a pus director de grant, deși habar n-aveai ce e acolo, te-a pus primul la toate lucrările științifice, deși habar n-aveai ce e acolo…Corect?! Iar Eliza îți era martor că ai dreptate, putea certifica oricând că așa este…Așa-i? Iar acum, că iubita ți-a fost ucisă, băiatul începe să-și arate colții!
– Bun, cine-o fi, cine n-o fi, cât vrei să mușamalizezi și treaba asta?
– Va fi greu, Profesore!
– Cât?
– Ca de obicei, zece mii. Hai, că ai de unde!
– Bine, dar în banii ăștia să faci în așa fel să nu-l arestați imediat pe Sergiulică, chiar dacă-l prindeți vânzând droguri. Am zis că-l vreau mort, nu în pușcărie! Și tu îl vei ucide, Mintenașule, că eu nu-mi murdăresc mâinile. Și o vei ucide și pe Viviana Cerchez, că ea a început de fapt să o omoare pe Eliza! Gata, du-te, că mie iar mi-a crescut glicemia. Uite și tu, ceasurile astea inteligente sunt și ele bune la ceva! Trebuie să mă calmez. De la discuție, m-oi fi speriat și de cutremur, Dumnezeu mai știe! Stai, deschide te rog televizorul, vezi că telecomanda e acolo! Vreau să văd ce se mai întâmplă pe planeta asta! Să ne rezolvăm problemele până nu ne prinde sfârșitul lumii, că nu cred că mai durează mult!
Avocatul Mintenașu îl lăsă în acea zi pe Profesor cu gândurile și părerile lui, dar toată săptămâna a urmărit înregistrările video provenite de la camera de supraveghere ce prindea inclusiv mormântul Elizei. S-o creadă Profesorul că se va transforma într-un ucigaș cu sânge rece, și asta pentru zece mii de lei! Probabil că diabetul i-a afectat creierul…în ce film se crede? Dar există mai multe căi să-i termine pe ăștia…A stat cu ochii pironiti pe aleea plină de cruci ore în șir, doar-doar o vedea vreo fantomă albă, drapată în cearșaf, cu două găuri pentru ochi, cam așa cum erau reprezentate în revistele ”Pif” de odinioară. Probabil că plutonierul pe care-l rugase să vadă înregistrările făcuse treaba de mântuială, sau mai probabil n-o făcuse deloc. Ar fi trebuit să-i roage pe tehnicienii criminaliști, dar i-ar fi spus că sunt ocupați, că nu se ocupă de fleacuri, chestii de astea…Trebuie să iasă la iveală ceva! Dar nu apăruseră decât niște câini, apoi niște pisici, cu ochii strălucitori în filmarea alb-negru. Așa, uite și niște șobolani, familie probabil, dar atât. Și tot așa noapte de noapte. În schimb mormântul proaspăt aranjat al Elizei începea să se schimbe, dar atât de lent, de parcă tocmai atunci se forma un vulcan, prin procese geologice ce aveau să dureze milenii. Nu se putea distinge mișcarea, grăunțele de pământ care se deplasau, doar dacă suprapuneai o imagine luată la distanță de cel puțin o jumătate de oră vedeai diferența. Nu, nu se poate așa ceva! Ar trebui să vadă tot filmul, dar nu avea timp! La fel de lent se strâmba și crucea lui Gicuță, asta dacă fusese îndreptată în timpul zilei de gropar, că după un timp omul se plictisise să mai facă asta. Mintenașu oftă și începu să își maseze tâmplele. O migrenă groaznică, cum nu mai avusese vreodată. Așa se plânsese și plutonierul, că el nu se mai uită la filmările provenite de la camera aia de supraveghere, pentru că îl doare capul, vomită, i-a spus și nevasta că prea e palid…Să fie din cauza asta?! Oricum nu putea nici el să vadă totul, chiar minut de minut, era imposibil. Avocatul făcu un efort și se uită și la filmările din timpul ultimelor zile. Măcar la secvențele în care apăreau personaje. La mormântul Elizei nu venea decât Sergiu, uneori însoțit de mama sa. Mare pramatie, și mamă-sa asta! Fusese dată în urmărire și în Franța, nu numai aici. Prostituție, trafic de droguri…Dar o proteja cineva, EI probabil…Când a vrut să îi facă un mandat, procurorul, unul din colaboratorii lui cei mai buni, îl refuzase. Fără multe explicații, nu și gata! Nu sunt probe, asta este! Probabil că de protecția asta beneficia și fiu-su, dar toate au o limită! Să îl prindă vreo cameră plasând droguri, și s-a zis cu el! Probabil că-i asta-i dă acum groparului, că de ce stau cu spatele? Și își mișcă coatele de parcă ar schimba ceva…Da, și Sergiulică se uită peste umăr direct la cameră…”Clar! Al meu ești băiete! Dar cum să fac, totuși?!” Și cine e bătrâna asta care îl pune pe gropar să strângă buruienile de pe mormântul lui Gicuță? Poate mamă-sa, că uite, acum îi dă părul de pe frunte și îl sărută pe obraz. Și oricum e prea bătrână ca să-i fie altceva. Groparul ar fi un bun client pentru Sergiu. Are la rândul său mușterii destui, cine sunt mai nefericiți decât cei care-și îngroapă pe cineva drag? Neapărat trebuie să meargă cu băieții și să vorbească cu groparul ăsta. Și cu mamă-sa, sau ce-o fi…S-ar putea să știe mai multe decât…Dar ce se întâmplă?! Nu numai că îl doare capul, dar i se strânge parcă și obrazul stâng. Și-i amorțește mâna dreaptă! Accident vascular cerebral! Marele Cutremur pentru el, Apocalipsa pentru el! “Stai liniștit, băiete, e doar tulpina asta nouă de COVID, n-ai citit că dă paralizii? Nevrite parcă le zice…Ia un Paracetamol și du-te la culcare, că e târziu…și…” Dar nu, să dea un telefon, să cheme Salvarea, că mâna dreaptă și obrazul stâng…nu e așa la nevrite, așa a avut și unchiul său…Da, dar el e încă tânăr, poate că ar mai fi fost timp să se însoare, să aibă copii, nu să-l prindă Sfârșitul Lumii! Gata, 112…
– Alo, am o urgență!
Slavă Domnului, vocea îi suna normal, putea vorbi normal…Nu i-au găsit nimic la computer tomograf. “Probabil că este totuși o viroză, domnule avocat. Ia să facem și un test COVID!” A ieșit pozitiv. “Gata, asta este! Vă izolați la domiciliu și ne telefonați dacă situația se agravează.” Deci asta avea și plutonierul, COVID…Bine…concediu, acasă, are timp să vadă cât mai mult din casetele de la camera de supraveghere…Asta este!
Mai rău a fost pentru Viviana Cerchez, care a fost chemată la Colegiul Medicilor și a primit un avertisment dublat de o bălăceală zdravănă, făcută pe ton inchizitorial. Avea șase reclamații de la pacienți și una de la asistenta medicală de la cabinet.
– „Bine, să zic că de data asta te iertăm, mai ales că-ți iei chiar de azi concediu medical, dar la prima abatere te dăm afară fără drept de recurs!” mi-a spus președintele, adăugând că un motiv pentru indulgența arătată este că nu am antecedente de malpraxis.
– Cum, tocmai tu? se miră psihiatrul.
– Da, tocmai eu, ce ți se pare așa ciudat?
– Păi și când au întors pe dos clinica de chirurgie?
– Mie nu mi-au găsit nimic. Au avut grijă știi tu cine!
– Da, bine…bine…Hai, spune-mi mai bine de ce iar ai venit mai devreme de o săptămână. Iar ai visat insula și ancora, nu?
– Da, așa e! Câteva zile am dormit oarecum bine, dar azi-noapte iar am visat insula aceea. Iar am visat fundul mării, numai că de data asta ancora o ținea un copil, copilul Grațielei. I-am văzut alaltăieri pe toți trei se plimbau aici, lângă spital, prin parc. Copilul mânca o înghețată. Într-un fel i-am invidiat. Dacă aș fi avut și eu o familie…Pe de altă parte…Ce față avea copilul ăla…
– Cum, ce față?
Medicul începu să-și caute țigările.
– Față de copil bolnav, dacă l-ai vedea…
– Bun, și?! L-ai visat? Ce făcea?
– Ținea ancora pe fundul mării, nu mă lăsa să înot spre mal. Sălbaticii aveau fața pictată cu alb, ca un craniu, ca o hârcă!
– Și tu ai ceva?
– Păi asta-i, că am! Dacă dai cu-n șpaclu, umpli un castron, atâta fond de ten și pudră mi-am dat. Dar, uite-aici, la rădăcina părului se mai cunoaște?
– Și te doare? Sânul cum e?
– S-a mai dezumflat, dar tot se mai simte ceva. Vrei să vezi?
– Ți-am spus că nu mă pricep. Du-te la oncologie! Sau ți-a frică să dai cu ochii de foștii colegi?
– Frică?! Nu, în niciun caz! Scârbă, poate! Lasă, nu cred că am nimic. Grav e cu Grațiela, săraca. Se vedea după mișcări că o doare sânul.
– Și nu-ți pare rău?
– Ba desigur că da. Ciudat a fost că puștiul m-a arătat cu degetul, ca diavolul ăla mic din filmul ăla cu…cu…De la medicamente mi se trage! Uit tot timpul…Nu știu ce s-a întâmplat, au avut discuții în casă, nu știu…
– Și ei, părinții?
– Ei m-au evitat. Nu s-au uitat la mine. De fapt, el nu știu dacă mă cunoaște, dar am vreo două poze pe internet, aia de la personalul clinicii, și aia de la…nu contează…am și facebook, așa că…Și cum mișca buzele săracul copil, fără să poată să spună nimic…De asta poate că l-am visat! Dar eu nu am nicio vină pentru boala lui, pentru Dumnezeu!
– Ce vorbești? Nu cumva boala lu’ mamă-sa l-a îmbolnăvit?
– Era bolnav deja!
Psihiatrul clătină din cap.
– Eu zic să te mai duci pe la biserică, Viviana! Să aprinzi niște lumânări la vii, și pentru copil și pentru maică-sa. Să te rogi pentru sănătatea lor. Poate chiar și pentru taică-su. Că tare a mai suferit săracu’ pentru moartea Elizei. Dar asta e altă problemă, vezi însă că o știu și pe asta…știu multe, după cum vezi!
– Chiar prea multe, doctore! S-ar putea să n-ai multe zile de-acu încolo, nu e bine să știi atât de multe!
– Ți-am spus să nu mai ai grija mea. Du-te la biserică, caută-ți un duhovnic…îți va face bine! Mai bine spune, ce crezi, de unde chestia aia cu craniul? De ce tocmai craniul?
– Nu știu, probabil că…având în vedere boala mentală a copilului, faptul că l-am întâlnit…cred că așa s-a produs asocierea. Așa, și încă ceva: am fost la muzeu să văd ancora. I-au schimbat locul, dar asta e alceva! Mi-am dat seama ce chip probabil că am visat până acum: al lui Mihai. Sau, mai degrabă, toți bărbații de care am fost îndrăgostită semănau cumva între ei. Numai că azi-noapte a fost altceva, nu știu, parcă nu mai avea chip, sau era o față ce își schimba trăsăturile, semănând pe rând cu toți cei cărorta le-am făcut rău…Nu știu…ai puțină apă?
După ce sorbi din paharul de plastic plin cu apă întins de psihiatru, Viviana continuă:
– Spre deosebire de celelalte vise de acest tip, în acesta m-a cuprins teama, o teamă cumplită. Nu mai puteam ajunge la mal și mă înecam. Iar copilul, Darius îl cheamă, așa am înțeles, stătea pe fundul apei și rânjea. Ținea strâns ancora, nelăsându-mă să fac nicio mișcare! Apoi brusc, eram într-un oraș necunoscut, cu străzi pe care fugeau o mulțime de oameni. Deasupra era un cer cu nori negri, străbătuți de fulgere. Îi întrebam ce caută, după ce fug, cine îi amenință, dar nimeni nu-mi răspundea. Până la urmă un bărbat mai în vârstă a catadicsit să-mi spună: “Toți fug după fericire. Toți caută FERICIREA!” Ei, ce-mi faci, doctore?! Există leac pentru tulbuarea mea? Spune drept, e vorba de schizofrenie?
– Încă nu mă pot pronunța. Dar chestia e că nu ești singura. Vezi și tu, la tot pasul, că lumea are probleme, că nimic nu mai este normal…
– Asta așa e. Chiar ieri când am luat tramvaiul, că nu mă simțeam în stare să conduc, doi băiețași de vreo nouă ani vapau ceva cu aromă de căpșuni, și nimeni nu le zicea nimic. Acum dacă o fi fost nicotină…că să nu fi fost cine știe ce droguri! Că parcă au căpiat toți, nimeni nu mai are teamă de nimic, nimeni nu mai înțelege nimic…Că să vezi ce mi-a spus un coleg care predă la Farmacie, că țin legătura cu ei, am vrut și eu să am plata cu ora într-un timp…
– Știu, Viviana, știu, nimic nu mai este normal…Eu zic să continuăm cu același neuroleptic, și…
– Mi-ai dat și astăzi un cuvânt magic, da?
– Desigur. Du-te liniștită, că în câteva zile te vei simți mai bine. Garantez!
– Parcă aș vrea să mai discutăm despre ceva…De ce oare am dat noi admitere la Medicină? Că uite, Nicu mi-a povestit că atunci când a terminat el liceul, puțin înainte de Revoluție, nu puteai să dai decât la Medicină dacă nu voiai să ajungi în pușcărie. Surprinsă, l-am întrebat: “Cum așa?” Și mi-a spus că sunt lucruri care s-au uitat, sau nu s-au știut, dar în ultimii ani ai lui Ceaușescu inginerii făceau pușcărie dacă nu ieșea planul de producție, agronomii dacă era secetă, iar profesorii de liceu efectiv mureau de foame. Așa că unde să se ducă el decât la Medicină? Iar eu l-am întrebat de ce nu a intrat la facultate atâția ani. Mi-a răspuns că pe vremea aia nu se cumpăra chiar orice ca acum. L-aș fi întrebat eu mai departe cum de un informator ca el nu a avut acces la subiecte, dar nu aveam chef s-aud o minciună!
– Și de ce-mi spui asta acum, mie?
– Păi mă gândesc, măi Costeluș, că de acolo a ieșit lumea asta așa cum este…Și nu ți-aș fi povestit toate astea, dacă nu m-ar fi amenințat…
– Cine te-a amenințat?
– Nevasta lui Mihai. Liliana, așa o cheamă…A venit din Franța și a năvălit peste mine la cabinet să mă amenințe că dacă nu-i dau mâna lui bărbatu-su, mă omoară, sau nu știu ce-mi face…Cică fără mână nu mai ajunge Mihai în Rai, la Înviere! Și să iau toba de la muzeu, să-i dau mâna înapoi, să i-o pună în sicriu! Hai, oi fi eu nebună, dar femeia asta ce-i?
– Și ea, în rând cu lumea, ce să zic…ce mai pot să zic?! Și ce ai de gând să faci, doar nu dai o spargere la muzeu?!
– Auzi, doctore, dar dumneata nu ai datoria să informezi poliția despre ceea ce-ți spun?
– Ce să zic…în principiu, da, dar trebuie ca mai întâi să analizez cazul, să văd ce e adevărat și ce nu, ce…
– Ce te lasă EI să zici și ce nu…
– Viviana, am cam terminat pe ziua de azi, nu te supăra, dar așteaptă pe sală următorul pacient.
– Dar cu mine cum rămâne? Ce fac?! Ce-mi mai dai?!
– Rămânem pe același neuroleptic, deja nu ai mai visat atât de urât. Și…
– Cred că nu ești bun de nimic, doctore…și că pierd timpul venind aici!
– N-ai decât să-ți găsești pe altcineva!
Viviana părăsi cabinetul cu pași nesiguri, fără să încerce să ghicească cine ar putea fi următorul pacient, cel de dincolo de paravanul din sticlă blurată. Mai bine, pentru că probabil ar fi suferit un șoc să-l vadă pe Darius, ținut de mână de tatăl său. În schimb, dacă ar fi stat de vorbă, Profesorul i-ar fi explicat că uneori comportamentul anormal are un scop. El știa foarte bine, de exemplu, de ce studenții făceau o gălăgie de nedescris la curs, îl provocau…Chiar și azi, când îi rugase să facă liniște, unul cu ochelari din spatele amfiteatrului se strâmbase la el. Atât i-ar fi trebuit, să-și iasă din fire, să-i zică ceva…A doua zi ziarele ar fi fost pline…Și atât ar fi așteptat Vlădeanu, care îl voia îndepartat din Universitate. Avea acum și cursul Elizei, după alegeri va candida probabil pe un post de conferențiar…Ia studenții de la taxă trebuiau să ajungă la buget cu orice preț. Și afacerea era simplă: dacă făcea gălăgie la cursul Profesorului, dacă îl scotea din minți până izbucnea un scandal public, avea zece la examenul cu Vlădeanu. Și cum mai mult de jumătate din studenți erau la taxă…Doar de aia dădea Vlădeanu examen oral, nu grilă, ca Profesorul. Pe cei de la buget îi ținea la șapte, și uite așa ieșeau clasificările finale! Cum mai avea prieteni încă doi lectori care procedeau la fel, cărțile erau făcute indiferent ce note ar fi pus Profesorul. Că doar nu putea să-i pice pe toți studenții de la taxă, că ar fi însemnat că nu are metodă, că face discriminări, și așa mai departe…Chiar dacă ar vorbi cu șeful de catedră și acesta i-ar obliga pe Vlădeanu și prietenii săi să dea și ei grilă, nimic mai ușor decât ca “armata” să afle întrebările. Și asta numai pentru că Sergiu o ucisese pe Eliza! Dacă ar mai fi avut-o pe ea…Ei, lasă tu, Sergiulică tată…Și Mintenașu ăsta are COVID, de-acum e în concediu, acasă…”Găsesc eu pe cineva…dar pe cine?” Și gașca asta, Vlădeanu și ai lui…Se vor sprijini la vot, ajunge Vlădeanu șef de catedră, apoi decan…Motanul începu să i se frece de picioare. Tocmai scăpase de Darius și era încă zbârlit, dar încet-încet se calmă. Acum se uita la professor cu o mutriță care spunea: „Mie ce-mi dai?” Ei vor hotârî promovările, prelungirile la pensionari, coautorii la lucrări, absolut tot! Iar cei mai ticăloși dintre studenți, care s-au ocupat de matelarea profesorilor rivali grupării, vor ajunge doctoranzi și asistenți. Asemănător ca pe vremea lui, dar nu exact, totuși! Dacă ar mai avea măcar un prieten…Motanul începu să miaune încet. Oare de ce nu-l suporta pe copil? Grațiela mai are prietene, mironosițele ei de la biserică, care toată ziua se duc și se închină, dar când ies din lăcașul sfânt nu se țin decât de bârfe. Mai pleacă și prin pelerinaje, pe la mănăstirile din Nordul Moldovei, prin Transilvania…Au un grup pe facebook, de câteva sute de de-astea, din toate zonele țării. Este una, Magda, dintr-un orășel din apropiere, care o sună tot timpul. Oare ele chiar nu-și dau seama cât de periculoase sunt? Mai ales o șefă de lucrări de la Medicină, ce vine la cei de la Biologie și se milogește s-o pună pe lucrări științifice, și apoi o auzi lăudându-se: “Mi-a apărut o lucrare ISI!” Prietenă cu Grațiela, ce să-i faci, de la ea a învățat nevastă-sa să ia bani din casă ca să dea la biserică, pentru săraci! Dar, totuși, odată a zis ceva interesant: “nu te aștepta să învingi prin puterile tale păcatul”, și când a întrebat-o cine a zis asta, a zis că Sfântul Dimitrie de Rostov, că așa le-a spus preotul la predică. “Și cam așa se pare că este”, se gândi Profesorul așteptând să vadă ce valoare a glicemiei mai apare pe ceasul inteligent, “toți ăștia n-au avut nicio șansă fără Dumnezeu!”