În dimineața asta,
Dumnezeu mi-a făcut o cafea
“Să stăm de vorbă” – mi-a zis, după ce a așezat-o pe măsuța de sticlă dintre noi doi
L-am privit tăcută
cum își ia ceașca
și soarbe cu poftă fiecare înghițitură
Și-am început, repezită,
să mă caut prin buzunarele de la haine
—Nici ieri, nici mâine nu-s acolo!
Suflet-lumină,
nu mai trage de ore
bea din cafea,
Privește-ți palmele!
—Doamne,
cum ai făcut asta?
ies secunde din venele mele!
***
A cui crezi că e?
Iubirea a înțepenit la colț de stradă
Și oamenii o privesc râzând
Trec în grabă
Își dau coate
întrebându-se unii pe alții
E a ta?
E a lui?
A cui e?
Nimeni nu se oprește în loc
Să-i caute mâinile
s-o desprindă din colțul în care s-a proptit
Toți spun că nu-i a lor,
nu-i interesează
merg înainte
grăbiți
aproape orbi.
Dacă Dumnezeu e iubire
și-i totul din tine
atunci, trecătorule drag,
a cui crezi că e?
***
Tu ești…cine ești?
Să nu îndrăznești
să mă amesteci
cu rumegușul ultimei tale iubiri
să nu cauți în mine
bucățile lemnului aspru
cioplit cândva
cu neputința de a iubi
Eu viață sunt
Din mine ies păsări
și candele se-aprind
în sângele meu
Tu ești…
cine ești?
De ce înnozi secundele
și cauți să te prinzi
cu funia timpului
de sufletul meu?
***
Noapte de joi
Mi-au căzut în palmă două stele
Mi-apasă pe vene
de parcă ar vrea
să-mi cotrobăie în sânge.
Stele zimțate,
colțurile voastre înțeapă
și dor!
Nu mai căutați în mine cerul vostru
pe care l-ați pierdut la zaruri
nesocotind iubirea
într-o noapte de joi
***
A câta oară?
M-am trezit speriată
și am început să te caut
Nu erai nicăieri
Era doar inima mea
împrăștiată în o mie de părți
Aduna cuvintele
aruncate prin cameră
Te iubescuri pătate,
propoziții decupate c-o foarfecă
și promisiuni franjurate în joacă
pe care le-a pus
în mașina de spălat
să le curețe timpul
cu pământ și apă de ploaie.
A câta oară duci la curățat bucăți din tine, inimă?
Viața n-are decât o singură mașină de spălat….
de sufletele predestinate