Capitolul 4. Mâinile
Ajuns aici cu scrisul vreau să descriu o parte dintr-o miniatură a minunatei cărți a Apocalipsei despre care v-am mai vorbit. Simt că așa îmi vor veni idei bune despre cum trebuie continuată acțiunea. Ilustratorul medieval a pictat o Fiară a Apocalipsei cu șapte chipuri, fiecare la capătul unui gât lung. Grumazurile se împletesc ca tulpinile unui tufiș cu flori hâde, sau poate ca pletele Gorgonei. Oare pe cine să fac mai detestabil, pe Profesor sau pe doctoriță? Pe avocat sau pe Sergiu? Fiara are gâtul prins într-un lanț tras de un înger uriaș cu o expresie hotărâtă, ce ține o cheie în mână. Deasupra zboară alt înger, mai mic, și el cu o cheie într-o mână, iar în cealaltă cu un lanț, dar are sprâncenele ridicate a întrebare. Oare pe cine să fac mai vinovat pentru disperarea în care se zbat toți oamenii în ziua de azi? Pe răposatul doctor Nicolae Răducioiu? A fost doar vina lui? Mă mai uit o dată la Fiară. Gâturile sunt atât de strâns împletite, încât e destul de greu de urmărit cărui cap aparține fiecare. Ba chiar, din greșeală sau poate intenționat, unul dintre ele pare a se frânge, nu se continuă în mod firesc cu țeasta de balaur. Nici cele șapte capete nu seamănă între ele, doar unul are coarne lungi. Să fie oare mama groparului? Sau poate chiar psihiatrul? Am căutat acum în Biblie și am găsit că este vorba de cheia Adâncului, deci în miniatură este un singur înger în două ipostaze diferite, așa se reprezenta desfășurarea unei acțiuni în acea vreme. Atunci unul din personaje ar trebui să se schimbe. Bun, nu vă zic care, să nu vă stric plăcerea lecturii. În miniatură predomină portocaliul, culoarea căldurii și a optimismului. Dar nu știu ce naționalitate avea călugărul care a iluminat manuscrisul. Dacă era italian poate că a sperat într-un viitor mai bun, pentru că știa această culoare, în țara lui erau livezi de portocali. În schimb, dacă era mai de la nord, limba vorbită de el nu avea cuvânt pentru oranj, și probabil că nici nu vedea în vopseaua în care muiase pensonul decât o nuanță mai deschisă de roșu, culoarea sacrificiului și a pericolului. Deoarece tocmai am văzut la televizor că războiul mai poate dura câteva luni, aleg varianta a doua. Unul, sau poate chiar mai multe dintre personaje, nu vă spun nici asta, va da dovadă de curaj și spirit de sacrificiu. Așa sunt vremurile astăzi, dar poate totuși călugărul era italian sau spaniol, a văzut pentru viitor vremuri mai bune, iar această carte aflată în lucru va fi citită de oameni fericiți. Voi continua, așadar, cu Sorin, fostul polițist care acum este manager de magazin. El mai are “ceva de spus”, deoarece i s-a ordonat să îl elimine pe Profesor, și nu numai. Dacă căutăm un bar nici prea mare nici prea mic, situat la parterul unui bloc-turn, cu dotări de lux și băuturi fine, dar cu atât de puțini clienți încât te întrebi dacă nu cumva se spală bani aici, un bar cum poate fi găsit în oricare mare oraș al țării, ni-l putem imagina pe Sorin cocoțat pe un scaun nichelat, sorbind dintr-un cocktail preparat savant. Putem considera foarte bine că este îmbrăcat în blugi și tricou în această seară călduroasă de sfârșit de octombrie. Fiecare din deltoizii săi imenși pare mai mare decât fața lui Alin, absolventul de inginerie electrică care acum lucrează ca mecanic auto, ce soarbe dintr-un pahar cu apă plată, deoarece la ulcerul său nu are voie nici alcool, nici sucuri acidulate.
– Șefii cei mari vor să fie eliminați toți caraghioșii ăștia: Profesorul, Viviana Cerchez, avocatul Mintenașu…Au devenit incomozi. Ba chiar acum s-au adăugat și cele două franțuzoaice, nevasta și fata răposatului iubit al doctoriței. Pe care l-ai eliminat, sau mai bine zis trebuia să-l elimini tu, dar nu au murit decât bătrânii.
– Pentru?! Pentru ce trebuie să le omor pe fetele alea?
– Ți-am mai zis eu câte ceva, povestea e lungă și nici eu nu o știu prea bine. Nici mie nu-mi spun tot. Nici nu l-am văzut vreodată pe vreunul. Numai mesaje telefonice pe care trebuie să le șterg imediat. Nu-i bine să fii curios nici tu, ai înțeles, bro?
– Și totuși aș vrea să știu. Ai să vezi de ce, cred că te interesează și pe tine ce am de spus…
Ridurile din jurul gurii fostului polițist se adânciră până la punctul de a-i despica obrazul.
– Bine, o fac și pe asta. Pe femeie o chemă Liliana și pe fată Alexandra. Au moștenit o grămadă de bani și au cumpărat terenuri agricole aici, în România. O parte din tranzacții le-am mijlocit chiar eu, de asta știu. Iar acum…își trecu degetul arătător de-a lungul gâtului.
– Clar, trebuie să le revină LOR.
Sorin încuviință.
– Și nu te gândești că va veni și rândul nostru? Că deja știm prea multe?
Gigantul dădu de dușcă jumătate din pahar și făcu semn să i se aducă nota de plată. Se întoarse apoi spre ușa barului, pe care tocmai intrase un puști cârlionțat ce zdrăngănea dintr-o ghitară.
– Ieși afară! Uite ce-i, bro: chiar dacă ar fi așa, jucăm până la capăt, n-avem de ales. Mă ocup eu de Profesor și de avocat, iar tu de fete. E clar?
– Nu, nu e prea clar. Și știi și tu!
– Și ce propui?
– Să le-o luăm înainte. Probabil că cel ce ne va face felul va fi Sergiu, băiatul jegului ăleia de Cristina. Să vezi, eu ca ea am mai…Eram odată în mașină, în parcarea aia de lângă lac, acolo unde stau tirurile. Ațipisem, așteptam pe cineva, când deodată: “Bună dimineața! SEEX?!” Zic: “Nu!” “De ce?” “Din principiu.” “Mai dă-le dracului de principii!” Dar plecă totuși, legănându-și șoldurile, spre camionul de mai încolo. Însoțită de aia grasă, că așa umblă, una uscată și una grasă, ca să satisfacă toate gusturile. Și…
– Lasă vraja! Spune…
– Și știi ce avea în sacoșă? O sticlă de suc de lămâie. Îți dai seama, ca să…
– Măi băiețaș, ție chiar nu ți-e bine?! Vrei bobat, sau ce? Spune despre tipul ăla…
– Da, Sergiu. Păi te-au pus să-i păzești spatele când a aruncat-o…
– Taci!
Sorin se uită în oglinda uriașă de sub televizor, așa cum era învățat de la sala de culturism să supravegheze cine se apropie de el, de data aceasta ca să vadă dacă mai era cineva în bar. Erau singuri, singuri în afară de barman, dar acum nici acesta nu se punea, deoarece tocmai voia să iasă afară, înarmat cu o mătură și un făraș. Uitase oare de notă?
– În ordine, zi mai departe.
– Păi tu mi-ai povestit. De la tine știu doar și de el și de mamă-sa. Că l-ai luat de după umeri pe unul care tocmai se întorcea spre el când ieșea din bloc, zicându-i “hai să-i facem respirație gură la gură, că prea arată bine!”
– Da, așa i-am spus. Nu mi-a trecut ceva mai inteligent prin cap…Tot șefii mi-au spus cum îl cheamă. Probabil că a fost o scăpare din partea lor. Sau poate că nu, că cică el nu știe de mine, dar eu să-l filez, să văd dacă nu are legături și cu alții…
– Ei, aici e aici, ca să ia droguri și de la alții, înseamnă că nu toată piața e a lor. Cine i le dă? Cui dă el banii?
– Nu știu, dar sigur treaba se petrece luni noaptea, când nu am voie să mă apropii de el, de blocul unde stă, adică.
– Deci nu sunt singuri pe planeta asta, au rivali și ei…Să vedem dacă putem merge pe pista asta sau nu…Cu mamă-sa a fost clar, nu ieșea ea din afacerea aia cu spitalul, ca și Viviana, dacă nu aveau spate. Mă mir ce le trebuie Cristina. De asta nu trebuie să ne ocupăm, asta crapă singură.
– Bun, și să zicem că-l omor pe Sergiu. Și ce-am rezolvat?
– Mai amânăm puțin, omule! Nu știm ziua de mâine! Nu vezi, cu războaiele astea? Poate peste câteva luni murim toți, mai știi?
– Mdaa…cam așa…Acum pleacă tu, și peste vreun ceas plec și eu. Dau telefon unui amic să vină aici să bem un pahar. Chiar dacă EI mi-au spus să mă întâlnesc cu tine și să-ți spun, nu trebuie să stăm prea mult împreună. Deci tu te vei ocupa de Viviana, Liliana și Alexandra. De băieți am grijă eu.
– Și mie ce-mi iese de aici? Pe tine te-au făcut manager, dar pe mine…De ce?
– Pentru că n-ai prestanță, măi Alin, de aia! Înțelegi tu? N-ai prestanță, așa mic, jigărit și cu picioarele strâmbe. M-ai mai luat și cu povestea aia cu parcarea, încercai să te joci cu mintea mea…Tocmai cu mine, mă?! Tocmai cu mine ți-ai găsit? Păi ți-ai pus vreodată întrebarea de ce te-au pus pe tine să mă contactezi și nu s-a întâmplat invers?
– Pentru că eram înmatriculat înaintea ta.
– Canci! Pentru că eu am știut cum să mă fac căutat, măi băiatule, de aia! Am știut să atrag atenția! Asta am știut, bro, asta am știut! De când a venit fraierul ăla de Silviu la mine, acolo, la sală, mi-am dat seama că asta e șansa mea. Și am aruncat momeli, de te-au pus să mă cauți! Și de aia mi-au spus și de Viviana și de Cristina. Ele nu știu de mine. Iar tu, dacă încerci ceva, să mă tragi pe sfoară în vreun fel, îți sucesc gâtul ca la găini. Pricepi? Au să-ți dea și ție ceva, bro, o cafea, o alună, o atenție…Acum pleacă, lasă-mă!
– Dar tu cu ce te alegi din afacerea asta?
O luminiță trecu pentru o clipă prin ochii lui Sorin.
– Treaba mea. Dar fii convins că mă aleg și eu cu ceva. Acum pleacă, ți-am zis! Nu-ți ajunge că fac eu cinste cu apa asta?
– Și atunci nu te mai ocupi de Sergiu?
– Ba da, dar văd eu cum…Deocamdată, vezi că Liliana i-a zis lui Viviana, ha! ha! ce caraghios sună, că dacă nu-i aduce mâna lui bărbatu-su o omoară! Toba aia…Porcăria aia din muzeul Profesorului…Că cică nu mai învie ăla fără mână…Vezi, poate îți este de vreun folos chestia asta. Poate o ajuți tu pe Viviana să intre în muzeu, doar ești electronist, ce naiba! Dar acum pleacă!
Alin ieși evitând să se uite înapoi, pentru ca Sorin să nu îi vadă în oglindă privirea plină de ură. Rămas singur în bar, fostul polițist începu să caute un număr pe telefon, privindu-și în display părul grizonat tuns perie, care în lumina slabă părea negru ca odinioară. Sau să plece și el tot acum, la ce bun toate precauțiile astea inutile? Inutile, pentru că oricum se duce dracului totul, și pentru că oricum nimeni nu mai știe ce-i cu el! Uite-l și pe tâmpitul ăsta de barman! Ce face? Strânge mucuri de țigări acum, noaptea? Și de ce-i dă cu șutul motanului Profesorului? A ieșit și el, bietul motan, să caute fete! La ei o fi mai simplu, mai știi? N-au gură să spună…A coborât de la șase, pentru că în blocul ăsta locuiește Profesorul. O fi acasă? Nicio informație nu e inutilă, a aflat că are un motan roșcat care pleacă seara și se întoarce dimineața. Roșu și cu labele albe, nu poate fi decât el. Bine că barmanul nu l-a nimerit, pentru că i-e simpatic motanul ăsta! Uite, parcă a simțit ceva, că a venit în fugă până în prag, l-a privit cu ochii lui strălucitori, verzi și cu pupile mărite, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva? Dar ce? Ce soluții poate avea animalul ăsta? O fi inteligent, sau e prost ca noaptea de-afară? Dimineața probabil că miaună la ușa Profesorului, să-i dea drumul înapoi în casă. Dacă ar fi putut vorbi, motanul i-ar fi confirmat că așa e, că asta fusese convenția lor de la început, să-i lase libertatea. Cum de putuse un om să priceapă ce gândește un motan, mare mirare, dar Profesorul era deștept. Acum trei ani stătea pe băncuța aia roșie din fața blocului și aștepta să-i coboare nevasta și copilul. Darius țipa la vederea liftului, și trebuia să-l ia mamă-sa în brațe și să-l coboare pe scări. Pe vremea aceea motanul nu era decât un pisoi nu mai mare de o palmă. Teritoriul de lângă banca pe care stătea Profesorul și-l adjudecase, era al lui. Își arcuia spatele și se zbârlea chiar și la câini de zece ori mai mari decât el. Noroc că erau câini ținuți de lesă, aduși pe micul petec de iarbă doar ca să-și facă nevoile. Asta era lumea lui, cu cei doi copăcei în care se suia din două salturi. Nu se vedea printre ramurile înflorite din vârf, iar petalele care i se prindeau de blăniță îl ascundeau chiar și atunci când cobora pe gazon. Copiii nu înțelegeau că nu voia să fie luat de acolo, nu știau de ce fugea de ei. Și bătrâna asta care întinde mâna spre el și-i spune: “Hai la mama!” În niciun caz! E un motănel deștept, iute și puternic, ce va răzbi în viața asta zbuciumată, va trăi cât de mult se va putea! Doar Profesorul stă liniștit pe bancă, se uită la el, zâmbește, dar nu-l cheamă, nu încearcă să-l prindă. Să fie altfel omul ăsta? Să aibă înțelegere pentru el? Se cățără la un capăt al băncii, adulmecând cu boticul lui fin. Mieună încet și întinse căpușorul să fie mângâiat. Hai să încerce să facă asta și la celălalt capăt al băncii, poate…Dar omul se ridică, PLEACĂ! Se repezi și îl prinse cu lăbuțele lui mici de călcâiul pantofului. “Stai, poate tu înțelegi! Poate că ești altfel!” Fugi îndărăt, iute ca fulgerul, când omul se uită la el peste umăr. Să nu-l lovească…Dar uite-l că se întoarce, are în mână o pungă cu mâncare pentru pisici. A cumpărat-o de la supermarketul de peste drum. “Hai, nu aici, ba vreau, dar nu aici! Hai lângă bazin, aici pe bordură, aici pot să-mi pui mai multe bobițe din astea, să le găsesc și mâine, aici nu mi la va lua nimeni!” Omul înțelege și asta! Îl va iubi toată viața pe omul ăsta deștept și bun! I-a mai adus mâncare și în zilele următoare, și până la urmă motănelul a avut curaj să îl urmeze în casă. Așa cum se așteptase, de câte ori se ducea la ușă și mieuna, bărbatul căruia ceilalți îi spuneau Profesorul (învățase mai multe cuvinte decât credeau oamenii) îi deschidea și îl lăsa să plece. Se întorcea când voia, mieuna și era lăsat să intre. Învățase să folosească și liftul, adică cu ce oameni era sigur să se urce în cabină. Uneori se mai păcălea, mai călătorea câteva etaje în plus, dar orice experiență de viață era binevenită. Profesorul era destul de distant, rareori îi arunca o privire sau îi zicea câte ceva, dar motanul îl iubea doar pe el. Grațiela nu voise să-l primească în casă, “vai, dragă, dar ăsta nu e un animal curat, hai, un cățeluș…”, Darius era bolnav iar el, motanul, știa asta foarte bine…La scurt timp după ce-și făcuse apariția, femeia i-a dat un nume, Jad, doar ca să-l vadă pe copil strigându-l. Dar Darius nu voise decât să-l tragă de coadă, și asta doar de două sau trei ori, pentru că de obicei se uita la el fără să-l vadă. Dealtfel lui Jad mintea copilului îi apărea ca un nor întunecat, de ploaie, care nu dădea decât rareori naștere la vreo figură, obiect sau peisaj. Pentru că asta percepea el, motanul: cuvinte, imagini și sentimente. Probabil că oamenii nu puteau pricepe reprezentările trimise de mintea unei pisici, dar el, Jad, era terorizat de mingea verde cu dungi întunecate ce ieșea uneori, învârtindu-se cu repeziciune, din sufletul plin de spaime al lui Darius. De fapt, în mintea copilului, era o minge roșie cu dungi galbene, dar motanul percepea lumea mai simplu, doar în verde, violet și albastru. Și, bineînțeles, cenușiul și negrul întunericului. Multe dintre culorile văzute de oameni și necunoscute de el se topeau în nuanțe de gri. Mai văzuse mingi, la copiii din parc, dar acelea nu răspândeau frică, o frică fără margini…Știa că Darius este altfel decât ceilalți. Știa și se temea de el. Chiar zilele astea se petrecea ceva ciudat, în mintea copilului apărea figura unui bărbat brunet într-o haină lungă, albă. Avea cumva legătură cu pericolul care îl pândea pe Profesor, pe care copilul îl ura. Simțea acest pericol, venea în primul rând de la omul uriaș din bar, care îl chema acum cu mâna întinsă. În mintea lui îl văzuse pentru câteva clipe pe Profesor mort, iar asta îl adusese aici, în ușa barului. Jad știa ce este moartea. Știa că după ce sângele șobolanului al cărui cap e strivit de colții săi începe să se răcească, chiar dacă numai puțin, nici mintea victimei nu mai naște reprezentarea terifiantă a răzbunării, în care motanul e sfâșiat de șobolani. Nu-i mai simțea frica și ura, nu mai era nimic decât o blană murdară de sânge. Și nu voia ca omul care îi dă de mâncare de atât timp, respectându-i însă liberatea, să pățească la fel. Pericolul venea și dinspre mulțimea aceea de cruci albe pe care nu o putea vedea decât de la geam, atât era de departe. Știa ce este o cruce, pentru că asta purta Grațiela la gât, și cuvântul ăsta îl folosea foarte des. Iar în mintea Profesorului (căruia doar pe Grațiela o auzise spunându-i “Liviu”) era o cruce cu chipul femeii aceleia blonde (de fapt pentru Jad era doar un păr de un cenușiu foarte deschis). Motanul știa că femeia era moartă, văzuse asta în mintea Profesorului în timp ce îi stătea în brațe și torcea. Tot de acolo știa și drumul până la mormântul ei, și se va duce acolo chiar mâine. Trebuie să aștepte cu răbdare până apare băiatul care o omorâse, văzuse frânturi de imagini în mințile Profesorului și bărbatului căruia acesta îi spunea “Mintenașule”. Văzuse un păr blond și ciufulit, o față pistruiată…în mintea lui “Mintenașule” băiatul era mai înalt și mai voinic decât în cea a Profesorului, dar a fost o impresie de moment, pentru că motanul nu se concentra decât la ceea ce gândește zeul său, alte reprezentări nu ajungeau la el decât întâmplător. Amândoi bărbații voiau să îl ucidă pe băiatul blond. Fusese greu pentru Jad să-și dea seama de asta, pentru că nu înțelegea propoziții, ci doar cuvinte disparate, iar puțini oameni gândeau în imagini. Și chiar dacă o făceau, nu putea face atât de ușor legătura între ele. Dar și-a dat seama totuși, și trebuie să ajungă la băiatul blond și pistruiat ce apărea lângă crucea cea albă, simțea ceva ciudat venind dinspre cimitir, dinspre mormântul femeii…ceva nemaiîntâlnit! Era prea departe ca să-și dea seama, dar se va duce acolo! Acum însă ce va face cu omul ăsta mare? E atât de mare…Începu să se apropie cu pași șerpuiți, fără să-l piardă din ochi. Dintr-un salt îi poate înfige colții în gât, dar apoi? Are cele mai mari mâini pe care motanul le văzuse la un om, îl va ucide imediat. Iar el, Jad, vrea să trăiască cât de mult se va putea, nu ca unii dintre oamenii ăștia…
– Câțțț! Ce, vreți să vină mâța asta la dumneavoastră? Să vă umple de purici?
– Nu-i da cu picioru-n fund, că-ți dau și eu ție! Lasă-l în pace, mie-mi plac ăștia! Uite-l că iese singur!
Sorin mai rămae un timp privind întunericul de afară, în care se topise motanul cel roșcat. Oare Alin chiar nu știa că aici stă Profesorul? Cu cine îi fusese dat să facă echipă, cu ce panaramă de om! Doar nu tocmai ăsta îl va ucide! Dar atunci cine?! Asta este, cu o moarte e dator și el, dacă ar fi cu două, s-ar mai schimba lucrurile, dar așa…”Hai, termină-ți paharul, băiete, și hai acasă!” Avea ce face, era să gândească “slavă Domnului”, dar se opri datorită unei urme de bun-simț. Își comandase cea mai tare escortă, doar avea bani! Nu trebuie să se mai gândească acum la Alin, doar și mâine e o zi…
Dar chiar din ziua următoare Alin trecu la treabă. Când Viviana Cerchez ieși de la cabinet, îl găsi făcându-și de lucru pe lângă superbul său Lamborghini ciclamen.
– Bună ziua, doamna doctor! Nu mă cunoașteți, dar eu vă cunosc. L-ați operat pe fratele meu acum cinci ani. E bine sănătos, chiar dacă atunci nu prea avea șanse. Alin mă cheamă, sunt inginer electronist, dar momentan lucrez ca mecanic, știți cum e viața pentru unii…Ăsta este drumul meu spre serviciu, v-am văzut coborând din mașina asta superbă, și ce mi-am zis, hai să…
Nu-și mai găsea cuvintele.
– Adică tu crezi, măi golane, că mă duci pe mine cu texte de astea?! Șterge-o, și încă repede, până nu telefonez la 112!
– Vă pot face orice reparație la mașina asta superbă, și…
– Șterge-o, am zis!
– Mă pot uita și la camera de supraveghere de la intersecție care prinde mașina dumneavoastră. De fapt, asta e specialitatea mea, camerele de luat vederi. V-am spus că sunt inginer electronist. Este important să funcționeze bine, e singura din cele patru de la intersecție care prinde locul dumneavoastră de parcare, și, știți, noaptea…Doamne ferește! Dacă nu aș fi atât de strâmtorat cu banii…
Pe măsură ce bărbatul explica, Viviana devenea tot mai interesată.
– Dar să bruiezi una, s-o dezactivezi de la distanță, asta ai putea?
– Chiar pentru asta am inventat un aparat. Doar sunt electronist, v-am spus. Am vrut să mă duc cu el la un salon de inventică, dar acolo nu dau bani, în schimb cer taxă de înscriere, așa că până la urmă am renunțat. Aș lua legătura cu Armata sau cu Poliția, dar nu cunosc pe nimeni.
– Lasă, hai, urcă în mașină și mergem la tine acasă să-mi arăți și mie drăcia aia! Întâmplător mă interesează și te pot plăti bine. Dar dacă mă păcălești, te bat până nu mai respiri, așa să știi! Vezi doar că sunt mai solidă ca tine, adăugă doctorița, recăpătându-și râsul gros cu care își atrăsese atâția dușmani.
Rezultatul vizitei în garsoniera prăpădită în care mecanicul era chiriaș fu relatat de către doctoriță în timpul următoarei vizite la psihiatru:
– Era ceva așa, ca din Star Trek, numai tuburi contorsionate, beculețe, chestii de astea. Nici nu era complet, dar a zis că-l termină tot-azi. Cică poate să dezactiveze o cameră de supraveghere. Și să știi, doctore, că efectiv vreau să intru în muzeul ăla prăpădit al Universității, să iau toba aia și să le dau mâinile cui au să le ia, iar restul să le dau pe foc! Simt că așa voi scăpa de tot! Da, bun, ai să zici că-s nebună, și probabil că ai dreptate, azi-noapte iar am visat ancora aia, și sălbaticii ăia, și aveau mâinile pictate cu alb, și acum am falangele evidențiate cu indigo, la fel și metacarpienele, și de asta port mănușile astea, încă nu e frig, dar e la modă iar, și sunt drăguțe, și…
– Stai ușor, Viviana, stai ușor! Ia arată-mi mâinile. Așa…acum povestește-mi de la început, și încearcă să nu uiți nimic!
– Ce să-ți povestesc de la-nceput? Ești tâmpit, sau ce?! Păi ți-am zis că băiatul ăsta, Alin…Ascultă, tu vrei să mă pârăști la poliție?
Medicul începu să bată darabana cu degetele în masă, dar după un timp se potoli.
– Viviana, ca să-ți spun sincer, nu știu ce să fac. În mine se luptă două tendințe. Ca medic, sunt dator să-mi vindec pacientul, iar pentru tine faptul de a da pe foc toba aia nenorocită ți-ar grăbi vindecarea. Pe de altă parte îți dai seama că nu pot încuraja o infracțiune. Aș fi părtaș, sau eu știu cum s-ar mai zice…Nu știu…ce-ar fi să amânăm spargerea, ca să-i zic așa?
– Cât timp? Băiatul așteaptă telefonul meu, îi dau cinci sute de lei doar, și se prezintă la datorie. Vine cu mine, că eu nu am înțeles ce am de făcut, cum să umblu la drăcia aia…
– Mai așteaptă puțin, eu știu…până…dar ai pe cineva care să-ți desfacă încuietorile semiautomate? Că să nu zici că se pricepe tot ăsta. Și poate au niște sisteme de alarmă și în muzeu, chiar dacă e de categoria B, ca să zic așa…Pe astea cine ți le dezactivează?
– Daaa…așa e….Mă duc să vorbesc cu Alin! Azi nu mă mai întorc la serviciu, dă-i dracului de pacienți, ce, i-am îmbonăvit eu? Și stai să vezi, cum brațele ancorei aveau mâini, asta cred că ți-am mai spus, și cum mâinile astea erau când ale lui Mihai, așa, pline de păr negru, când ale Cristinei, cu unghii deformate de manichiuri greșite și vopsite în verde, când ale vagabondului ăluia, Gicuță, murdare și scârboase, când ale…nici nu mai știu ale cui erau, dar erau!, dădeau să mă strângă de gât, și…și am uitat să-ți mai spun ceva: ieri m-am trezit cu avocatul ăla, Mintenașu. Ți-am spus vreodată de el?
– Nu.
– A avut și el un rol în afacerea TOBA, ca să-i zic așa…Am aflat de la șefii cei mari, pe vremea când încă mai eram în frățiile lor…Mi-a zis că dacă nu-i zic absolut tot ce fac, cu cine vorbesc, unde mă duc, tot, dar tot!, mă dă în gât cu toate porcăriile pe care le-am făcut. Și, într-adevăr, mi-a arătat un dosar cu declarații ale martorilor, tot, ca la carte, făcut cu prietenii lui, procurorii! Și că nu care cumva să mint, că verifică totul în permanență. Și a venit la cabinet, ca și Liliana, de parcă n-aș avea și eu casă, ca toată lumea! Iar scoate-i afară pe ăia, iar să aibă Livia ce bârfi…Ce fac, îi spun tot?
– Dar cine-i ăsta, Mintenașu?
– Nu-l cunoști? Un avocat destul de tânăr, un nume obscur în orașul nostru. Cam sărit de pe fix, ia vezi, poate ți-a fost pacient.
– Nu, nu-mi amintesc așa ceva.
– Bun, ce fac, îi spun tot?
– Hmmm…dacă îi spui tot, ajungi la închisoare…dacă nu, te poate prinde cu omisiunile și iar ajungi la pârnaie cu antecedentele tale…cam nu prea te văd în clar.
– A spus că informațiile nu sunt pentru poliție. Că îmi garantează el asta. Că n-am încotro, trebuie să-l cred pe cuvânt.
– Atunci crede-l, ce să mai zic și eu…
– Și-i spun tot?
– Da.
– Și de tine?
– Și de mine.
– Și cu ancora ce fac?! Cum să fac să n-o mai visez niciodată? Cu brațele ei din mâini omenești…de data asta stătea pe ea un motan mare, roșu, care mă privea fix cu ochii lui verzi și strălucitori! Ce înseamnă asta, știi?
– Bine, liniștește-te! Mergem pe aceeași terapie, mai ai cu siguranță din neuroleptic, pentru că sunt două folii în cutie…
– Măi Costeluș, tu nu înțelegi că am vânătăi și pe gât? Uite-aici!
Își desfăcu eșarfa, arătând urme de degete.
– Sigur nu a încercat cineva să te stranguleze?
– Sigur, erau mâinile ancorei. Ale Cristinei, parcă, ea mă urăște cel mai tare. Că Grațiela e prea credincioasă ca să urască pe cineva, ea…Ba nu, la sfârșit mă strângea de gât Gicuță, nu-l știi tu, un boschetar pe care l-am…ei da, pe care l-am ucis, e bine?! Și căruia i-am pus mâna dreaptă în toba aia, e bine?! Eu și cu Eliza…Și o strângea de gât și pe Eliza, așa, moartă, nu știu cum…Avea amândouă mâinile, la capetele brațelor ancorei, iar chipul zeului răzbunării era chipul lui, al lui Gicuță…amărâtul ăla cu ciroză, care sugea din pungă…
– Liniștește-te! Bea un pahar cu apă, dacă vrei. Cu sânul cum e? Mai ai nodulul?
– Uite că am și uitat, zise Viviana începând să-și palpeze sânul prin pulover și sutien. Parcă nu…Am să mai văd acasă, acum vreau să dau dovadă de puțină decență, că și-așa pe tine nu prea te interesează subiectul…
Doctorul își stăpâni râsul.
– Bine că-i bine! Deci rămâne așa: eu nu mă duc la Poliție să te pârăsc, dar tu te mai gândești. Deci, ca să repetăm, îți mai trebuie…
– Da, știu, că încă nu-s de azil! Îmi mai trebuie un pungaș care să-mi deschidă ușile, și să-l întreb pe Alin dacă are ceva și pentru sisteme de alarmă. Iar când am de toate îți spun, ca să hotărâm pasul următor. Am înțeles bine?
– Foarte bine, Viviana! Mergi spre bine, să știi! Ai văzut că nu ai mai simțit nevoia să fumezi cât ai stat aici?
Doctorița ieși cu un zâmbet triumfător pe buze, iar de atâta încântare era să greșească culoarul și să dea nas în nas cu Profesorul ce îl ducea de mână pe Darius. De data asta luaseră și motanul cu ei, așa spusese doctorul, că vrea să vadă modul în care băiatul interacționează cu animalul, de ce spune Profesorul că nu se împacă. Bine că totuși nu s-au întâlnit, pentru că Viviana ar fi recunoscut în Jad motanul roșu și cu ochi vezi din vis. Jad a perceput însă, chiar dacă numai pentru o clipă, în mintea femeii de după peretele de sticlă blurată, imaginea tobei din mâini de oameni, tobă pe care o vedea deseori și în capul Profesorului. Nu avu însă timp să se gândească la asta, și dealtfel nici nu o prea făcea, el doar reținea informațiile și le folosea atunci când era necesar. Nu avu timp pentru că fu oferit lui Darius să-l ia în brațe, dar băiatul se feri scâncind.
– Lăsați-l, Profesore, lăsați-l! Dacă nu vrea, nu vrea! Dar ce frumusețe de motan! Cum te cheamă, dragă? Vrei să vii să stai la mine în brațe? Sau măcar aici, pe fotoliu, lângă mine?
Jad se apropie fascinat de psihiatru. Era bărbatul în halat alb din mintea copilului. Nu se mai întâlnise niciodată cu așa ceva. Parcă îndărătul frunții acestui om era o piatră de nepătruns, de nespart. Îi auzea inima bătând rar, la intervale perfect egale. Nu mirosea a frică, el nu, doar camera. Ce fel de om era acesta? Prudent, se așeză pe covor, lângă lampadar, la egală distanță de Darius și de medic, aducându-și cu grijă coada în fața labelor. Știa că Profesorul nu va pleca departe, avea în cap canapeaua neagră de pe hol.
– Bun, văd că măcar motanul s-a acomodat. Vreau să văd dacă chiar există telepatie animală, că acum se vorbește mult de subiectul ăsta. Acum vă rog, Profesore, să așteptați pe culoar, ca de obicei. Eu voi avea o discuție cu flăcăul…Ce faci? Arăți bine, șmechere!
– Domnule doctor Nenici, nu am cuvinte să vă mulțumesc. Deja băiatul e mai bine, se îmbracă singur, mănâncă singur…Și chiar a început să vorbească! Ieri a luat chiar o carte din bibliotecă și a început să o răsfoiască. Este vorba de o carte din Evul Mediu, o carte de-a mea la care țin foarte mult. Apocalipsa cu ilustrații. Imposibil să știe să citească, mai ales în latină veche, dar se uita la miniaturi, în special la una cu înlănțuirea Fiarei. L-am lăsat, deși eram gheață să nu înceapă să rupă paginile. Sunt doar șapte copii în toată lumea, știți…Și repeta “roșu, roșu!” deși în miniatura respectivă predomină portocaliul, un portocaliu foarte frumos, de parcă tocmai atunci ar fi fost desfăcut un fruct…Dar bine că l-am auzit vorbind ceva! Dacă l-aș fi adus mai devreme la dumneavoastră…dar v-am zis care este situația cu nevastă-mea, ce concepții are!
– Bine, mă bucur! Acum lăsați-ne, vă rog. Va fi o plăcere să discut cu băiatul dumneavoastră, mai ales după pacienta care tocmai a ieșit, care mi-a făcut capul calendar, săraca de ea și săracul de mine…
Dar pacienta cu care tocmai terminase era în plină acțiune. Viviana Cerchez tocmai găsise în torpedou cartea de vizită a Lilianei și acum îi explica că poate să-i aducă toată toba și să-și ia de acolo ce mâini vrea, numai să-i facă rost de un om care să poată sparge încuietorile. Că de camerele de supraveghere și de alarme are ea om bun, dar de încuietori…
– Ai înțeles?! Tu ai prins cântecul ăsta: “pe străzile viiseloor, am alergaaat?” Dar de drepnele ai auzit? Știi ce-s alea, sau chiar n-ai cultură deloc?