Este interpretabil și de aceea incorect de considerat și de apreciat în cel mai superlativ mod poezia lui Nichita Stănescu și a altor potențiali eventuali poeți asemănători ca fiind absolut venerabile și radical deosbite de poezia altor poeți. Există numai deosebiri de principiu relativ în abordarea esențelor. Ei le tratează, evidențiază, substanțializează, dezmembreză și developează în substanța rădăcinilor arborelui poetic – poezia. Ceilalți mulți poeți le tratează, proliferează, profilează, substanțializează, dezmembrează, ca apoi să le concentreze și să le developeze în substanța ramurilor și frunzelor arborelui, ce în esență este același lucru, pentru că rădăcinile, ramurile și frunzele sunt ale aceluiași arbore poetic care nu pot trăi, supravețui și manifesta existența, vigoarea fizico – metafizică în frumusețea și sublimitatea lor sinestătător, rupte unele de altele, separat unele față de celelate împreună luate și fiecare în parte față de cealaltă, ci doar având grijă în mod sinergic și organic unele de altele, deoaece rădăcinile își datorează semnificațiile existențiale numai fiind hrănite, citate, acumulate, selectate, sintetizate și cizelate metaforic suplementar din toată experiența ontogenetică fizică poetică a predecesorilor, dar și a contemporanilor breslei poetice, toate citite și exprimate în ramurile și frunzele arborelui și viceversa.
Morfologia procesuală, dar și procedurală se petrece într-un registru al reciprocității polimorfe pe cât de formale, pe atât și de esențiale a coexistenței lor, care împreună potențează măreția, amploare, bogăția întregului arbore poetic – poezia, asemenea cum stăpânul își datorează situația ca atare stăpâniților, în opusul imaginilor acestor doi factori în oglinda ce le stă în față și le oferă medierea și stăpânilior.
În acest context, drept concluzie este de remarcat, totuși, că oricât de unic și faimos este acest arbore al poeziei, în primordial el nu este și nu poate fi un produs originar, pentru că nu este numai idee pură, adică nu este numai metafizică, ci și un produs original, adică fizic, în consecință, interpretabil, dar nu absolut transcendentar identificat cu frumosul și sublimul în esența lor absolută, toate fiind înscrise în legislația relativității. De aceea, oricât ar stărui arborele poetic de cea mai supetioară calitate să cucerească adevărul gnostic, dar și pe cel tainic dumnezeesc, el nu este și nu va fi în stare s-o facă vreodată, ci va reuși doar să-l apropie, să-i pipăie premonițional, aprioric aureola absolut transparentă transedentală cu care se împrejmuiește, o parte din care poezia de înaltă valoare o ia cu sine și o digerează metaforic, dar numai fizico-metafizic și nu metafizic în ea și cu ea.
În schimb, raporată la toată poezia suflării românești, adică și cea de rădăcină, precum și la cea de ramuri și de frunze există în acest spațiu al ei, o poezie aparte, unică, a unui spirit aparte care înntrunește toate caracteristicile și prerogativele și poeziei de rădăcină și poeziei de ramuri și de frunze – marea poezie eminenesciană. Frunzele și ramurile creației eminesciene sunt nenumăratele poezii și poeme ale lui Eminescu de până și după Luceafărul, iar capodopera eminesciană – Luceafărul – este rădăina, produsul trudei sale fizico-metafizice de iubire a frumosului și sublimlui, împreună formând Arborele poetic Miahil Eminescu.
Este onorabil, prestigios și organic necesar de a aduce cântare, o odă Lucefărului eminescian. Sumez aici, în mod generic, genetic abreviat coținutul și sensul mitopoetic ale întregii opere poetice eminesiene concentrate metaforic fizico-metafizic într-o singură creație de eccepție universală, formulată concis, clar, senzual, emotiv, substanțial, esențial și sublim cizelate estetic – poemul Luceafărul, un diamant de o rară fumusețe șlefuit splendid până la splendoarea sublimității de geniul eminescian.
Nu în principal unicitatea, solititudinea, individualitatea, intimitatea, lungimea, amploarea, potențialul creativ fizic-metafizic și interpretările lui magistice absolute determină specificitatea ancestrală și caracaterul profund esențial al poemului Luceafărul, ci faptul că marele Eminescu a transferat și transpus în postura unui singur poem un întreg fenomen prin care curge în perpetuă și veșnică devenire Universul – fenomenul transcendenței-transparenței – purității care este iubirea absolută – iubirea însăși în esența sa Magna Divină Dumnezească, creatoare genetic a Tot și a Toate întruchipate primordial și organic în Omul Eminescu și creația sa – o lacrimă divină care prin împărțirea tuturor celor de o simțire și o suflare cu el s-a făcut ploaie care-i împrospătează și le energizează vitalitatea, cotelită din adâncurile tainice abisale lumenice cerești aici pe pământ, acumulate și îmbinate în sublimitatea feercă fascinant îmbietoare și splendid formulată – poemul Luceafărul. Eminescu a făcut din fenomen poem și din poem fenomen. Astfel a luat naștere Fenomenul Eminescu cu renume mondial care a dus și duce în lume faima spirutului creativ românesc.