Festivalul Național de Teatru, ediția a 34-a, a avut loc în perioada 18 octombrie-28 octombrie în săli de teatru și în diverse spații neconvenționale din capitală, majoritatea pieselor având loc în sălile Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Lansările de carte (60 de volume de teatru lansate. majoritatea la Librăria Cărturești Modul) și proiectul de lecturi performative (sala Media a TNB) au adus în prim-plan cărțile și autorii lor, respectiv spectacole-lectură cu teme actuale și provocatoare, urmate de sesiuni de întrebări și dialoguri între spectatori și actori. Dintre evenimentele speciale merită amintite: modulul dedicat creatorului Silviu Purcărete („SILVIU PURCĂRETE. 50 de ani de creatie”); lansarea de albume Dragoș Buhagiar, la U.N.A.T.C. (volumele „Scenograful la răscruce de arte” și „Un spațiu nou, un teatru nou”); evenimentul dedicat artistei Miriam Răducanu la 100 de ani de viață (FNT Miriam Răducanu. A distruge pentru a recrea); aniversarea scenografei Teodora Dinulescu la 90 de ani (Teodora Dinulescu. Împreună la 90 de ani); expoziția de la MNAR „Tadeusz Kantor” sau Performing „Austria & Romania”, un modul dedicat dialogului artelor spectacolului din cele două țări.
Conform comunicatului oficial, actuala ediție FNT s-a aflat sub semnul „Dramaturgiilor posibilului”, curatoriată de Mihaela Michailov, Călin Ciobotari și Ionuț Sociu. Celor 31 de spectacole selectate din țară – unele dintre cele mai reprezentative creații teatrale contemporane românești – li se alătură evenimente conexe, precum trei instalații performative și vizuale, cinci spectacole-lectură pe texte noi din dramaturgia contemporană, 12 spectacole de teatru independent, zece spectacole educaționale, cinci conferințe și dezbateri, ateliere de profesionalizare, module dedicate unor artiști consacrați, lansări de carte, spectacole de teatru radiofonic, dar și un bogat eveniment-partener – Bienala de Scenografie (Bucharest Scenography Biennale).
Din acest șirag de spectacole zilnice am selectat câteva perle personale, cu bune și rele, cu accente pozitive și negative, dar care nu pot lăsa pe nimeni indiferent.
*
Pescărușul – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
„Știi, aș vrea că cineva să-mi joace piesele într-o manieră foarte simplă… Ca pe vremuri… o cameră… în avanscenă o canapea, scaune… Și apoi actori buni care joacă… Asta e tot… Mi-ar plăcea foarte mult să văd piesele mele reprezentate în acest fel…” (A.P. Cehov, citat de Evtikhi Karpov în volumul „Cehov în amintiri“, 1954)
Regizorul Christian Benedetti este obsedat, după propria mărturisire, să joace piesa așa cum și-ar fi dorit-o Cehov, de a fi (prea) contemporan. Christian Benedetti propune un Pescăruș miniatural, deci un teatru de stări lente, repetitive, cu frazarea atât de rapidă încât textul este inaudibil. Nina și Treplev, doi actori-personaje încă exteriori în comunicarea emoției, care nu par a ști să ajungă până în ultimul rând. Un recitativ slab, tern. Puțini actori pe scenă, într-un Cehov schematic, sacrificat de dragul prezentului. O scenografie fadă, „independentă”, mărunțită până la decontextualizare și reducere la absurd.
Evacuarea pescărușului din tramă rămâne un gest inedit, dar care nu mântuiește abordarea regizorală, respectiv prestația protagoniștilor. De pildă, proiectul de nuvelă al lui Trigorin este marcat atât de firav, fără adevăr: „un subiect pentru o scurtă povestire: pe malul unui lac trăiește din copilărie o fată tînără, așa ca dumneata. Iubește lacul ca un pescăruș și e fericită și liberă ca el. Dar vine din întâmplare un om, o vede și așa, din lipsă de altceva, o nimicește ca pe un pescăruș“. Pentru Trigorin, Nina este, de la început, o ființă de sacrificat, un pescăruș care va fi ucis. Benedetti și actorii lui sunt fragili, aflați la o distanță prea mare de spiritul cehovian!
*
zeițe de categoria B – Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani
„La început a fost Cuvântul…. a fost mărul…”
zeițe de categoria B este un spectacol veridic despre situația actuală a condiției actorului în teatru și în viața sa privată. Cele trei grații sau actrițe de categoria B au avut un mesaj de categoria A, despre teatru și nevoile de a fi om, normal, simplu, ca mama, ca femeie, ca diva. Un spectacol despre forța Teatrului, dar mai ales a vieții care este Totul. De asemenea, a fost minunată readucerea în prezent a marilor actrițe „provinciale” Natașa Raaab, Silvia Ghelan etc. Am plecat cu senzația că stropii de ploaie mai au miros, că acolo Sus cineva ne privește și ne zâmbește… dincolo de cortină!
*
Maria Stuart, în varianta ungurească (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), are o abordare postmodernă, cu defragmentări și șarje shakespeariene, cu multiple elemente experimemtale, în limita decenței. S-a cam căscat pe ici, pe colo din motive evidente de oboseală în receptare. Un telefon mobil gălăgios printre spectatori rămâne clipa memorabila a….piesei. Apoi a urmat la Sala Caramitru o puternică piesă de idei, Neînțelegerea, de Camus. O piesă bine pregătită și redată scenic și textual, într-o notă de teatru de idei, ca în anii ’70. Mi-a plăcut acest ultim efect de trăire și prezență a actorilor care au comunicat textura dramaturgică, aproape în maniera unei tragedii grecești. În subtextul piesei lui Camus regăsim tema unui Dumnezeu oțios, absent, chiar rău. Mai este și tema unei Europe la sfârșit de proiect. Intertext, filozofie și artă teatrală bine armonizate. Aplauzele de sfârșit au fost ropote, ca un ecou binemeritat.
„Ultimele zile ale Elenei și ale lui Nicolae Ceaușescu” este un spectacol din Polonia care mizează pe existența finală a cuplului Ceaușescu. Montarea spectacolului nu m-a impresionat, în ciuda viziunii sale suprarealiste și a efortului actoricesc. Deci, un spectacol de efort, nu de conținut, fără a umaniza acolo unde defectele predomină. Scenografia este generoasă, însă spațiul scenic este limitat și claustrant, nedând actorilor posibilitatea de a explora caractere și istorii pe care spectatorul român le cunoaște în absolut, până la somatizare.
*
Hamlet – Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova
Declan Donnellan a reușit un spectacol care impresionează prin manieră și tematizare: Hamletul său este răzvrătit, aflat în permanență în mintea sa, căci tot ce i se întâmplă este un vis, un contra-vis, un coșmar. Scena pare un planșeu pentru scrimă, însă ceea ce vedem este o defilare de personaje, îmbrăcate felurit, colorate aidoma stărilor lor. Asistăm la haina nu face omul; piesa devine din acele linii de podium o formă circulară, ca într-un joc de-a-v-ați ascunselea cu viața, cu mulți trișori ai emoțiilor. Acest Hamlet are trăsăturile prezentului, în crizele sale, în căutările sale duse până la absurd, acesta nu îi mai aparține lui Shakespeare decât în intenție textuală. În manifestare este un nou Hamlet, care pune pe el toate hainele și stările unui Occident la sfârșit de capitol, în ciuda hainelor de lorzi. Elsinore este peste tot. Ofelia este un personaj aproape episodic în piesa lui Donellan, în timp ce personalitățile antagonice devin Polonius și Hamlet. Ambii sunt travestiți, ambii uită cine mai sunt. Și restul devine mai puțin tăcere, cât un strigăt al unui Hamlet care nu își reîntâlnește Tatăl. Spiritele rămân solitare și pe veci cautându-și orizontul de lumină.
Domellan propune o viziune despre o temă, nu o întrebare. A fi sau a nu fi …nu este o interogație, ci question, termen al cărui sens secundar este chestiune, problemă. În text nu apare semnul întrebării, ci punctul care denotă gândul, reflecția. Îmi pare că regizorul percepe această nuanță a lipsei întrebării, care de fapt este o afirmație profund retorică, fără răspuns. Răspunsul, deci, poate fi lipsa lui. De pildă, lipsa lui Horatio este voită în sensul dorit de regizor, de evacuare a rațiunii, mizând pe nebunie, bipolaritate, confuzie a sexualității unui Hamlet de azi, în sfârșit „contemporanul nostru”.
„Se trece cu vederea faptul că Shakespeare a transformat patru dintre cele mai plictisitoare cuvinte din limba engleză în cea mai faimoasă replică din teatrul mondial, „To be or not to be”. Cum poate ceva atât de abstract să rezoneze în atât de multe culturi și epoci? Unii spun că răspunsul este simplu: „a fi!” În loc să ne punem întrebări fără răspuns despre existență, ar trebui pur și simplu să îmbrățișăm viața și să punem un picior în fața celuilalt.
Întrebarea continuă să îi bântuie pe mulți, inclusiv pe mine. Importanța ei constă în necunoscutul „de ce”. Această întrebare a bântuit filozofii cu mult înainte de Socrate. Unii pun întrebarea, în timp ce alțîi susțîn că, din moment ce nu există un răspuns, nu are rost să întrebăm.
Uneori facem lucruri fără sens, lucruri cu adevărat teribile, fără niciun motiv sau beneficiu aparent. Și alergăm disperați întrebând „De ce?! De ce?!” Ființele umane sunt singurele animale care pot fi irațional de crude. Ființele umane sunt singurele animale care pot săvârși acte spectaculoase de violență atât asupra lor însele, cât și asupra altor oameni.
Poate că acest lucru este legat de faptul că oamenii sunt singurele animale care se pot îndoi de propria lor existență. Uneori, oamenii pot face lucruri minunate sau îngrozitoare doar pentru a dovedi că suntem aici.
Dilema lui Hamlet întruchipează această luptă. Dar nu în mod direct, ci enigmatic, ca o fantomă pe coridoarele întunecate din Elsinore.”
Declan Donnellan
Foarte utilă această rapidă trecere în revistă a spectacolelor, conferințelor și lansărilor de carte din FNT.
FELICITĂRI!