Capitolul 5. Motanul Jad
Sorin și Alin se întâlniseră în același bar situate la parterul blocului-turn în care locuia Profesorul. Era dimineață, așa că fostul polițist își comandase un smoothie din zmeură și iaurt. Acum măsura cu atenție praful de concentrat proteic ce trebuia adăugat.
– Sper că nu m-ai chemat degeaba, că vă bat pe toți la grămadă, să știți! Din cauza ta întârzii la sală!
– Nu, nu te-am chemat degeaba. Doctorița Cerchez își aduce om cu șperaclu pentru o spargere, și ghici pe cine? Chiar pe Sergiu, puștiul ăla dement. Așa că ăsta trece la mine. Facem schimb, franțuzoaicele trec la tine atunci!
– Și cum se face de-l aduce chiar pe Sergiu?! Chiar așa coincidențe…
– Nu știu, vezi și tu că au înnebunit toți! Sifonează toți, spun tot ce aud, nu se pot stăpâni…cu logică sau fără…Eu la nebuna asta i-am zis doar că mă pricep să-i repar mașina, și pentru că nu mușca momeala asta, în disperare de cauză, am zis că pot avea grijă și de camera de supraveghere care-i prinde locul de parcare. Și ce mi-a fost dat să aud după aia…Auzi, vrea să spargă Muzeul Universității, să fure toba aia…Are nevoie de mâna iubitului ei din facultate, unul Mihai…Îi umbla gura ca o moară stricată, spuse Alin sorbind din paharul cu apă plată, că un smoothie ar fi fost prea acid pentru stomacul lui sensibil.
– Bine, e bine…era să zic că ne ajută Dumnezeu, dar nu cred că pot spune așa ceva. Și cum ai de gând să-i lichidezi?
– Că doar nu cu pistolul, nu suntem în filmele cu cowboy! Cu explozibili, să facem să pară un accident, ca la Silviu și babacii lui.
– Tot Sergiu a fost și acolo! – zise Sorin și regretă imediat. Ca și la uciderea Elizei, el avusese misiunea să-i abată din drum pe puținii oameni care treceau prin fața casei atunci când părinții lui Silviu au fost vizitați de așa-zisa echipă a companiei de electricitate. Dar nu trebuia ca Alin să știe și asta, “când ai să-nveți, măi băiatule, să-ți ții gura?!” Și cum faci, chiar ai drăcia aia care bruiază camerele?
– Ei, canci! Intru ziua, în uniformă portocalie, zic că vreau să verific ceva, amorțesc alarmele cu patentu’, pun explozibilul…Îmi pun ochelari, perucă și mustață, platforme să fiu mai înalt…Iar noaptea, când vin cu ăștia, nu-mi mai bat capul. Am grijă să stau cu spatele la camera de pe stâlp și gata. Mă uit dacă nu este vreuna și pe la blocușorul ăla de lângă muzeu…După aia, am să-i aștept afară…Sergiu a zis că vrea și el ceva din toba aia. N-au decât să se bată, dacă mai apucă.
– Cred c-o să meargă!
– Te cred! Acum du-te și negociază cu șefii cei mari. Vreau să fiu manager la una din societățile agricole care se vor constitui după ce le vei lichida tu pe franțuzoaice!
Sorin își trecu dosul palmei pe sub nas, ca și cum s-ar fi șters de transpirație.
– Fă treaba-ntâi!
Nu numai ei discutau de spargerea de la muzeu. Șase etaje mai sus, așezat pe canapea, avocatul Mintenașu îi spunea Profesorului:
– Gata, îl prindem pe Sergiulică! Se duce cu Viviana Cerchez ca să ia asta toba din muzeu.
– Cuuuum?!
– Cum ai auzit! Ăștia nu-s sănătoși, niciunul! Sergiu desface încuietorile, iar Alin…ăsta e un tip interesant, îl suspectez că este asasin plătit și el, se întâlnește cu polițistul ăla mare, Sorin…deci Alin bruiază camerele de supraveghere. Mă rog, cică…
– Ce chestie! Îi împuști pe-amândoi, ai auzit? Și pe Viviana, și pe Sergiulică! Viviana, care a distrus-o pe Eliza…
– Dar tot nu mi-ai spus ce-mi iese mie de aici. Că să nu-ți închipui că o fac pentru zece mii de lei! De banii ăștia scapi de reclamațiile de la Universitate, atât!
Profesorul se uită repede la Darius, care luase niște conuri galbene și niște cuburi roșii, piese ale unui joc pentru preșcolari, și le clădea în forme fără logică și finalitate. Dar, ce-i drept, ansamblul arăta interesant. Nu părea să înțeleagă ce discută bărbații. Jad era însă nedumerit. Mirosi cu atenție vârful unui con galben. De ce în mintea lui Darius era doar bărbatul în halat alb, și doar din când în când ceva ce semăna cu discul acela ciudat făcut din mâini de om ce apărarea mereu în mințile Profesorului și a lui “Mintenașule” când vreunul din ei spunea cuvântul “tobă”? Ce au conurile și cuburile astea de nu crează imagini? Adulmecă și un cub roșu, strănutând apoi de la mirosul de chimicale. Sări apoi pe pervaz și privi în zare, spre cimitir. Acolo trebuie să ajungă, dar nu știe bucata de drum de la a doua trecere pietonală de pe bulevard, limita maximă atinsă de motan în peregrinările sale, și intrarea în cimitir. Aleea până la mormântul Elizei o văzuse clar în mintea Profesorului, dar până acolo…
– Îți dau de zece ori pe atât băiete, de douăzeci de ori, toată averea mea, numai termină-i pe ăștia! Mi-au ucis-o pe Eliza, tot ce aveam în viața asta nenorocită…
În creierul profesorului apăru fața femeii blonde, pe care motanul o știa bine de acum, Eliza o chema, dar aproape simultan percepu în mintea avocatului figura unei femei la fel de frumoase ca Eliza, dar cu părul roșu, adică așa, de aceeași culoare cu blana lui. Atât, nimic mai mult, dar văzu că avocatul se încruntă și mâna dreaptă, cu care ținea ceașa de cafea, începu să-i tremure.
– Așa mai merge…Și cum să fac?
– Când se duc ăștia la muzeu, când are loc vestita spargere?
– Zilele astea, curând…Viviana mă anunță tot ce face, că altfel știe că o dau pe mâna poliției.
– Bun, tu să fii pregătit. Ziceai că te duci la un club de tir, nu?
– Da.
– Uite-aici un aconto! Cumpără-ți cea mai bună armă, cea mai bună pușcă. Stai în parcul din fața muzeului, găsește-ți ceva acolo, un scrânciob, un aparat de forță, ceva de care să poți sprijini pușca. Și să nu ratezi!
– Găsesc eu ceva. Sau în blocușorul ăla prăpădit, pe acoperiș, adică…Văd eu cum fac! În ordine, șefule, ăștia doi sunt ca și morți. Pe Alin îl las în pace?
– Cum vrei, pe mine nu mă interesează prăpăditul ăsta!
– Încă o dată, în ordine, OK, zise avocatul înșfăcând teancul de bancnote pe care i-l întindea Profesorul. Poate ne dă în gât copilul! Ești sigur că nu pricepe nimic?
– Nimic, absolut nimic, din păcate! Eram și eu bucuros, chiar i-am mulțumit doctorului, dar de la ultima ședință e chiar mai rău ca înainte! Uite și tu ce față are, cât e de absent…iar porcăriile alea pe care le construiește fac parte din semnele bolii, asta știu chiar și eu, care sunt istoric.
Jad nu mai auzea nimic din discuție, pentru că acum iar era cățărat pe pervaz și privea înspre cimitir. Adulmeca aerul nefiresc de cald pentru acest sfârșit de toamnă. Lângă cimitir era o fabrică de clei, una dintre puținele care supraviețuiseră. Cu toate modernizările, încă emitea un miros specific, după care motanul se putea călăuzi în neștiutul și înspăimântătorul drum de la a doua trecere de pietoni până la intrarea în cimitir. Chiar dacă vântul ar fi bătut din sens contrar, tot ar fi putut lua mirosul oaselor din care se făcea cleiul de pe zidurile blocurilor și caselor. Și trebuia să ajungă acolo, deoarece viața Profesorului era în pericol. Toți îl urăsc, și Darius, și Grațiela, și bărbatul ăsta bolnav care tocmai soarbe din ceașca de cafea. Dar pericolul cel mai mare vine de acolo, din cimitir, așa că dintr-un salt fu la ușă și începu să miaune.
– Hai, să-i dau drumu’…Dar nu știu ce are, drept să-ți spun. Doar a fost afară și azi-noapte!
– Ei, are și el necesitățile lui, ca și noi dealtfel…
– Cred c-am să-l castrez! Deși i-am promis în gând de când l-am luat din parc că n-o să fac niciodată asta. Dar poate că ar fi mai bine pentru el. Poate că ar fi fost mai bine și pentru noi, Mintenașule, să trăim fără sex…Auzi, cică îngerii nu aveau sex, știai?! Să te-ntorci până la prânz, ai auzit, banditule?
Dar Jad aproape că nici nu-l mai auzi. Fugea pe scări cât putea el de repede, nu mai așteptase să se urce în lift cu vreun vecin. Tot în fugă a ajuns la a doua trecere pietonală, ignorând copiii, vechi tovarăși de joacă, care îl strigau. De aici începe pericolul. În primul rând bine că sunt oameni care așteaptă să se facă verde, pentru că mașinile nu ar opri nici dacă motanul ar vrea să traverseze regulamentar. Așa, alături de oameni, ținându-se de picioarele lor…
– Uite-l cât e de deștept, așteaptă să se facă verde! – îi atrase atenția o femei soțului ei. E vagabond, hai să-l luăm acasă! Pis, pis, pisss…hai la mama!
Jad sări cu labele din față desfăcute larg și ghearele scoase. Mai evidentă avertizare că vrea să fie lăsat în pace nici că se putea!
– Lăsați-l, doamnă, în pace, să nu vă zgârie! O fi turbat, ar trebui să-i strângă hingherii și pe ăștia, nu numai pe câini, spuse un bărbat tânăr ce vapa de zor, scoțând aburi albi ca un vapor de luptă.
– Nu-i adevărat, vrea să se joace, spuse o fată cu plete blonde, aplecându-se să-l mângâie.
Motanul se lăsă mângâiat, traversă apoi, când se făcu verde, ținându-se aproape de piciorul ei, dar imediat ce ajunse lângă bordură o rupse de fugă.
– Așa-s pisicile, nerecunoscătoare, nu ți-am spus? se auzi din urmă.
– Da, nerecunoscătoare și viclene, ai văzut, dacă a avut interes a stat să-l mângâi…
Acum era pe teritoriu necunoscut, puteau fi câini, puteau fi străzi cu mașini ce îl transformau într-o clipă într-o carpetă din blană și intestine, dar mai ales se putea întâlni cu oameni care voiau să-l prindă! Sau să arunce în el cu pietre! De ce nu-și văd oamenii ăștia de treaba lor?! Fugea cât putea de repede, aproape de zidurile clădirilor, urmărind puternicul miros de clei de oase. Blocuri necunoscute, oameni necunoscuți…Profesorul se ducea la cimitir cu un taxi, că altfel ar fi știut Jad câte ceva de locurile astea din mintea lui, dar așa…Dar nu bătea vântul, așa că simțea prezența fabricii ca de la geamul apartamentului Profesorului. Uite și poarta cimitirului! De aici e simplu, tuia asta cam jumulită…și bine că nu e niciun om, nicăieri! Totul era ca în mintea Profesorului, cunoștea drumul de-acum. Ajunse aproape de mormântul Elizei și se opri, pentru că îl văzu acolo pe băiatul blond și pistruiat. Punea o lumânare aprinsă în felinarul din fier forjat. Jad socoti că e mai prudent să se apropie nevăzut, furișând-se printre monumentele din apropiere. Se opri după o cruce de marmură cenușie, oarecum diferită de celelalte, lipită practic de bordura mormântului Elizei și suficient de mare ca să îl ascundă în totalitate. În mintea băiatului era această femeie, a cărei poză era și pe cruce și în mintea Profesorului, dar nu numai chipul, ci întreg trupul, gol! Jad văzuse corpul dezgolit al Elizei în gândurile Profesorului, și nu numai o dată. Profesorul își amintea adesea cum făcea dragoste cu ea, și motanul vedea sânii mari și albi ai femeii frământați de mâinile bărbatului. Motanul nu văzuse niciodată în realitate trupuri goale de femei sau bărbați, nici oameni făcând dragoste. Dar știa cum își schimbau bărbații mirosul când se gândeau la asta, și își dădu seama că acum băiatul ar vrea să o posede pe femeia al cărui chip îl avea în minte. Dar în gândurile lui Sergiu, Eliza arăta altfel decât în mintea Profesorului, nu mai avea pistrui pe umeri, nici pata aceea mare, brună, de pe coapsa dreaptă, iar sânii îi stăteau atât de drepți, de parcă ar fi fost ținuți de mâini invizibile. La Jad ajunse apoi întreaga reverie a lui Sergiu, îl văzu cum îi desface Elizei reverele halatului de baie, așa cum zace femeia întinsă pe podea, cum le așează imediat la loc, fără să apuce să-i vadă sânii, cum o târăște până la geamul de la balcon, cum o azvârle în noaptea ce îi năpădește apoi tot restul vieții. Îi simți durerea ce îi lovea pieptul ca zeci de cuțite. Blana motanului se zbârli, pentru că îl făcea să-l doară și pe el aproape la fel de tare. Abia sfârșit, visul începu iar în mintea băiatului, însoțit de aceeași durere care îl cuprindea din nou și pe motan. De unde să știe bietul Jad că iadul retrăirilor este consecința drogurilor pe care Sergiu le consuma tocmai ca să scape de suferință? Sau că nu o văzuse niciodată pe Eliza goală, și acum dorea asta, ar fi dat orice să știe cum arătau în realitate sânii ei? Motanul scoase o jumătate de cap de după monumentul de marmură gri. Un ochi verde, o ureche ciulită, mustățile ce fremătau…Și văzu ceva ce îl făcu să vrea să o zbughească de fugă, asta dacă ar fi putut, pentru că o forță ciudată și invizibilă îl ținea de picioare. Din pământul pe care Sergiu căuta să îl grebleze cât mai bine se ridică un abur, o ceață, ce luă forma trupului Elizei. Era îmbrăcată cu un halat de baie cu dungi verticale roșii și galbene, pe care îl strângea în jurul trupului de parcă i-ar fi fost frig. Femeia de ceață începu să îl lovească pe Segiu cu pumnii în ceafă, și băiatului îi curgeau lacrimi din ochi. Jad adulmecă, dar nu simți decât mirosul fricii băiatului. Buzele femeii de ceață se mișcau, dar nu se auzea niciun sunet. Din mormântul de alături ieși o învolburare de fum vinețiu, care se condensă rapid într-un bărbat în vârstă, zdrențăros. Se repezi la Eliza și încercă să o strângă de gât, dar fără să reușească prea bine, deoarece îi lipsea mâna dreaptă de la încheietură. Buzele sale încrețite se mișcau, dar nu se auzea nimic. Femeia de ceață păru să țipe și încercă să fugă, dar nu reuși să treacă de marginea mormântului. Se împiedică și căzu, iar moșneagul îmbrăcat în zdrențe începu să o lovească cu mâna pe care o mai avea.
– Ce faci, băiete, nu vezi că deranjezi morții? se auzi vocea unei femei bătrâne ce venea agale de la celălalt capăt al cimitirului. Gicuță, hai la mine, eu te-am iubit mereu, chiar dacă mă înjurai și mă băteai. Și m-ai iubit și tu, că altfel nu ți-ai fi scris numele meu pe mâna dreaptă. Mâna pe care trebuie să mi-o aduci tu, Sergiu, ai auzit?
Umbra bătrânului o lăsă pe Eliza și se duse șchiopătând la Maria, pe care o cuprinse de după gât cu brațul stâng. Se îndreptară amândoi către Sergiu, parcă sprijinindu-se unul pe altul.
– Ce ai de gând, continuă bătrâna, nu vrei să te ții de cuvânt? Își vrea mâna dreaptă înapoi, s-o poată strânge de gât pe nenorocita asta de Eliza! Asta cât mai poate, pentru că începe să cadă carnea de pe el. E îngropat de șase luni, și pământul ăsta nu e atât de uscat!
Pe obrajii bătrânului începură să apară găuri negre, și Jad simți miros de hoit. Cunoștea mirosul de cadavru, așa miroseau, după un timp, pisicile călcate de mașini și aruncate la pubelă. Dar mirosul ăsta părea să vină de peste tot, ah! ar trebui să fugă…
– O s-o aduc, ți-o voi aduce, babo, și încă curând, spuse Sergiu.
Motanul îi văzu în minte o casă mare, albă, cu patru coloane lungi și drepte. O mai văzuse și în creierul Profesorului, dar nu știa unde este, nu știa drumul până acolo.
– Și ce-aștepți?
– Mi-ai ucis dușmanii?
– Sunt ca și morți. Pe cel bătrân îl mănâncă diabetul, în curând nu se va putea ridica din pat, iar celui tânăr i-am uscat mâna dreaptă, stai liniștit că nu-ți poate face nimic. Am făcut eu vrăjile mele speciale, în câteva zile vor fi morți amândoi.
În timp ce bătrâna vorbea, Jad văzu mai întâi chipul Profesorului, apoi al avocatului. Ambii erau morți, cu ochii închiși. De aici venea pericolul, de la femeia aceasta bătrână. Reuși să-și arcuiască spatele, dar picioarele continuau să nu-l asculte.
– Simt ceva necurat aici, dar nu știu exact ce, spuse bătrâna rotindu-și ochii care parcă nu mai aveau pupile, atât deveniseră de mici. Stai liniștit, Gicuță, nu mai plânge atât, cred că tu mă tulburi. Sunt prinsă în mintea cuiva, dar…Stai, omule, liniștit, că nu te mai las singur mult timp, vin și eu la tine, dar mai lasă-mă câțiva ani, că dincolo n-am să mai pot să mănânc sau să beau. Aha, uite-l acolo, creatura Satanei, motanul ce întrupează diavolul, aici erai, măi! Hai, Gicuță, să-l prindem, că n-are voie să scape ăsta, ăsta te poate vedea, să știi, ne poate vedea și asculta, și știe mai mult decât…Ia stai tu, măi pocitanie!
Jad privi, înlemnit în continuare de spaimă, cum cei doi bătrâni, dintre care doar femeia mai era vie, dar nu pentru mult timp, se îndreaptă spre el șontânc-șontânc. Nu se poate mișca, acesta este sfârșitul! Mieună jalnic, prelung.
– Asta-i bună, te temi de motanul ăsta, baba dracului, începu Sergiu să râdă. Așteaptă și el ceva mâncare. Câțțțț! Șterge-o, pomanagiule, că nu-i de tine aici!
Însă Eliza, cu trupul ei de abur, ajunse prima la Jad și îl mângâie pe cap. Reuși chiar să zâmbească. Motanul simți cum își poate mișca lăbuțele din nou și nu pregetă să o rupă de fugă. Străbătu cu viteza fulgerului aleile din cimitir, străzile până la trecerea de pietoni, pe care o traversă din două salturi, fără să vadă camionul care era cât pe ce să îl calce, parcul plin de copii aflați la joacă, urcă scările până la etajul șase, și de abia aici se opri să-și tragă sufletul. Privi în jos, prin spațiul dintre balustrade. Nu urca nimeni scările. Adulmecă îndelung, dar nu simți miros de hoit. Mieună, ca de obicei, să i se deschidă.
– Ia te uită, zise Profesorul stând pragul ușii, s-a întors domnul! Pe unde ai fost, măi banditule? Nu te porți ca de obicei. Dacă ai putea vorbi, cine știe ce mi-ai povesti! Să nu zici că ți-e foame…N-ai să primești nimic dulce, să nu faci diabet, ca mine, că mie tare mi-e rău! Of, Doamne, am ajuns să vorbesc cu mâța asta! Păi da, dacă oamenii au ajuns așa cum sunt…
Îl ridică în brațe și Jad începu să-și frece obrazul îmblănit de cel bărbierit al omului. Torcea. Păi da, dacă ar putea vorbi…Motanul mâncă bine, mâncare gătită de Grațiela, apoi se băgă la somn, sub fotoliul din dormitor, cameră în care Darius nu intra decât foarte rar. Nu se trezi decât seara târziu, când se duse la ușă și începu să miaune ca să fie lăsat afară. Profesorul îi deschise, bombănind:
– Să știi că dacă nu te potolești chiar c-am să te castrez! Până mâine la ora opt să nu îndrăznești să te întorci!
Jad știa că la ora asta stăteau în bar cei doi bărbați: uriașul care îl vedea mort pe Profesor și pirpiriul cu gât lung și picioare strâmbe. A așteptat cu răbdare în parc ca bărbatul cel mare să părăsească barul. S-a urcat așa, în joacă, în unul din cei doi copăcei care îl salvau de primejdii pe vremea când era doar un pisoiaș. Numai că acum crescuseră ditamai pomii, fuseseră aduși din Japonia, erau ceva special, aveau flori roz tot timpul anului și costaseră primăria o grămadă de bani. El, Jad continua să se simtă aici mai în siguranță ca oriunde, chiar și decât în brațele Profesorului. Se așeză la pândă, neluându-și ochii de la firma luminoasă a barului. Coada lungă și groasă pendula neîncetat, plesnind ramurile. Nu-și permitea să ațipească. Când, într-un târziu, bărbații au părăsit barul, Jad s-a luat după ei, având grijă să nu fie văzut. Oamenii au străbătut câteva străduțe pavate din centrul vechi și s-au oprit în fața casei albe străjuite de coloane pe care Jad o mai văzuse în mintea băiatului blond din cimitir. Motanul veni mai aproape de ei și se cățără într-unul din puținii copaci ce umbreau ziua parcul de joacă din fața imobilului. Se prelinse pe o ramură până chiar deasupra capului uriașului. Dacă ar fi vrut, i-ar fi putut sări în gât. Dar Jad era un motan viclean, care ținea la viața sa mai mult decât la cea a Profesorului. Se mișca iute bărbatul cel mare…Dacă Profesorul era ucis de acest gigant, sau de femeia bătrână din cimitir, el va pleca din apartament, pentru că Grațiela nu va avea grijă de el, îi citea asta în minte, și va supraviețui în părculeț, ca atunci când era pisoi. Era pregătit pentru o asemenea eventualitate, aproape în fiecare zi prindea câte un șobolan și îl mânca. Sau un graur ce nu-l simțise pândind în spatele crengilor înflorite. Cât despre Darius, la ce se putea aștepta de la el? Ăsta nu semăna cu niciun copil, acasă nu scotea decât câteva cuvinte, pe când în cabinetul doctorului începuse să vorbească, să povestească, să gesticuleze…Jad nu înțelesese atunci decât puține cuvinte, printre care “mort”. Omul în halat alb scrisese ceva pe o hârtie, iar Darius o împăturise cu grijă și o ascunsese în buzunar. Copilul mai spusese și “camera de supraveghere”, dar Jad nu prea reținea grupuri de cuvinte, și nu și le-ar fi amintit nici pe acestea dacă omul cel slăbuț nu le-ar fi rostit și el, arătându-i gigantului o cutie cenușie montată pe stâlpul de lângă copac. Dacă omul cel mare ar rămâne singur…Dar nu, nu e bine nici așa, ar trebui să fie rănit zdravăn deja pentru ca el, motanul Jad, să sară și să-i sfâșie beregata. Va aștepta momentul prielnic, îi va urmări în fiecare seară. Dar în cimitir nu va mai merge niciodată, indiferent de ce s-ar mai întâmpla! Simțea cumva că boala Profesorului se înrăutățește din cauza femeii bătrâne ce bântuia prin cimitir, dar el nu se va mai duce acolo!