Tot mai des omul contemporan foloseşte în vocabularul său ştiinţifico-filosofic expresiile: raportul dintre om şi natură, contradicţiile dintre om şi mediul său de viaţă, acţiunile negative ale omului asupra naturii, comportamentul inadecvat al omului în mijlocul naturii, omul ca stăpânitor al naturii etc. Conţinutul acestor expresii denotă o realitate născută de coraportul dintre esenţa naturii umane şi mediul său de viaţă. Constataţiile respective dovedesc faptul că omul posedă o putere care-i dă posibilitatea să se conştientizeze ca atare în mijlocul Naturii drept factor dominant cu rol hotărâtor în ecuaţia ei. Elemente determinante care îl fac pe om ceea ce este reprezintă raţiunea şi conştiinţa ca forme superioare de manifestare a personalităţii sale. Raţiunea (conştiinţa) omului este acea componentă, care-l pune de mai multe ori în opoziţie cu realitatea înconjurătoare, dar şi cu natura proprie.
Prezenţa conştiinţei de sine în structura sa fiinţială este dovada cea mai elocventă, care ne poate sugera ideea că omul nu este în totalitatea sa numai un produs al naturii, ci împreună cu natura şi un produs supranatural, o creaţie a unei Puteri supranaturale aflată dincolo de graniţele ei, în începuturile primordiale ale materiei cosmice universale, odată ce el intră tot mai mult în contradicţie cu mediul ambiant în care-şi desfăşoară activitatea, dar şi cu sine însuşi. Se naşte astfel întrebarea: este omul un produs curat al naturii sau este cu desăvârşire şi un produs al acestei Puteri Supranaturale care este materia veşnică universală cu energiile sale potenţiale primordiale?
Dovezile consecinţelor nefaste ale comportamentului omului faţă de mediul său de viaţă, dar şi faţă de sine ne dau din ce în ce mai mult dreptul să considerăm că Omul-fiinţă este un produs neordinar, venit de dincolo de marginile cadrului natural direct al existenţei sale. Dacă omul ar fi numai un produs al naturii planetare, atunci el ar fi trebuit să alcătuiască o verigă armonios înscrisă în funcţionalitatea organismului existenţial natural. Dar în acelaşi timp, ca fiinţă existenţială, omul este şi o parte a acestui mecanism multifuncţional care face legătura cu materia şi energiile cosmice.
Ceea ce face pe Om să intre în contradicţie cu mediul său de viaţă, deci nu este fiinţa umană numai ca un product al acestui mediu ambiantal, dar Omul-fiinţă ca produs al legăturii naturii sale cu lumea cosmică.. Prin urmare, tainele comportării sale ca fiinţă umană trebuie să le căutăm în descifrarea esenţei sale ca Om-fiinţă. Când Puterea Supranaturală l-a creat pe Om, transformându-l dintr-o fiinţă inferioară în una superioară ca Om-fiinţă, i-a pus în faţă dezlegarea unei probleme complexe, care constă în îndeplinirea unui imperativ primordial – acela de a-l păstra cât posibil de mult în viaţă în cadrul coeziunii sale cu legile cosmice ce-i asigură vitalitatea şi compoortamentul în interiorul acestui cadru, adică să îmbine în folosul său şi al mediului său de viaţă conştiinţa de sine (raţiunea) ca subiect cu obiectul său – fiinţa biologică şi să nu transforme această problemă într-o dilemă.
Cu acest scop energiile universale i-au impus conştiinţei sale necesitatea ca el să nu-şi folosească raţiunea în dauna fiinţei sale ca produs al acestei coeziuni ancestrale. Este vorba despre echivalentul natural-universal care prin conţinut se identifică cu semnificaţia poveţei vestitei preântâmpinări biblice – neadmiterea folosirii fructului (mărului) interzis (conştiientizării binelui şi răului) care este următoarea: „Dar din fructul copacului cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi, căci în ziua când veţi muşca din el de moarte veţi muri.”1 Fructul interzis este neadmiterea folosirii raţiunii în dauna suportului ei material-biologic – fiinţa umană. Omul nu este în stare să pătrundă tainele începuturilor sale cosmice, din care motiv el nu trebuie să cadă pradă în totalitate inflenţei raţiunii asupra suportului ei fiinţial atunci când ea tinde să se împotrivească legăturilor cu lumea cosmică. Legătura permanentă a fiinţei umane cu această lume universlă semnifică acel confort benefic care-i asigură vitalitate şi dăinuire cu cele mai mici riscuri de a intra în contradicţie cu energiile cosmice, dar şi cu sine însăşi. Acest confort se identifică cu binele, iar discomfortul care se instalează în urma ruperii legăturilor ei cu lumea universală reprezintă răul astfel instalat. În consecinţă, omul poate astfel cunoaşte două modalităţi de a-şi rezolva problemele care apar în urma cunoaşterii acestei diferenţieri şi detaşări a binelui de rău şi a răului de bine. Prin părăsirea comfortului instalat de forţele creatoare universale care-i oferă lui o stabilitate şi un echilibru ce-i asigură o suficienţă de sine integratoare şi salvatoare, el şi-a pus începuturile diferenţierii şi multiplicării sale scăpate în acest fel de sub influenţa echilibrului integrator, pierzându-şi în acest fel suficienţa şi implicit şi comfortul fizic, cât şi pe cel sufletesc.
Lumea modernă stă sub semnul incertitudinii unei paradigme globale născută la intersecţia neconcordanţei comportării fiinţei umane cu însăşi ceea ce o impune să posede comportamentul respectiv. Omul contemporan stă sub teroarea neputinţei de a răspunde la una şi aceeaşi întrebare veşnică: din care cauză acel ceva ce transformă fiinţa umană în Om-fiinţă este atât de neputincios în faţa comportamentului ei? Care este secretul unui astfel de comportament al subectului-Om faţă de lăcaşul său obiectul Fiinţa-om? Nu se găseşte oare dezlegarea acestei dileme în interiorul tainelor intime ale fiinţei în raport cu ceea ce are ea mai sfânt şi mai de preţ – sufletul (spiritul) ? Nu vom putea înţelege secretele fiinţei fără a pătrunde în intimitatea acestor taine, fapt care presupune a face o investigaţie a substanţei care o compune atât în descifrare esenţială, cât şi în descifrare senectută.
Pentru a face acest lucru este necesar de a porni de la izvoarele primordiale ale Naturii în general şi ale componentelor ei, lucrurile ca fiinţe, în special. De aceea este nevoie de a admite şi conştientiza pentru început, că a porni de la originea acestor taine este o necesitate inevitabilă. Pentru aceasta vom pune în centrul rezolvării problemelor pe care le naşte fiinţa umană în raportul ei cu ceea ce stă la temelia sa – omul ca subiect – Ideea ca Absolut.
Ideea ca Absolut va cuprinde libertatea tuturor libertăţilor, incluzând în sine toate încercările posibile. Ea se manifestă sub două forme: a fi sau a nu fi – libertatea de a fi şi libertatea de a nu fi, corespunzător – posibilitatea de a fi şi posibilitatea de a nu fi. Dacă una dintre aceste două posibilităţi se înfăptuieşte, ea devine o realizare reală legică, deoarece însăşi posibilităţile a fi sau a nu fi se supun lor, adică naturii lor intrinsece ca legi proprii prin care modalităţile în cauză se au ca atare. Cu aceste două realizări se vor identifica realitatea a fi şi realitatea a nu fi, adică realitatea a fi ca existenţă şi realitatea a nu fi ca inexistenţă (irealitate). Când libertatea devine realitate, adică una dintre aceste posibilităţi, ea se transformă într-o necesitate pentru această posibilitate. Cu alte cuvinte, posibilitatea (implicit realitatea) devine suficientă sieşi prin necesitate. Astfel necesitatea devine suficientă sieşi pentru posibilitate, iar posibilitatea suficientă sieşi pentru necesitate.
Reprezentând esenţa (starea) libertăţii absolute prin necesitatea suficientă sieşi cele două posibilităţi vor condiţiona (determina) ideea ca o necesitate suficientă sieşi în postura de Libertate Absolută. Astfel la întrebarea: De unde şi cum a apărut Ideea ca Absolut putem răspunde? Ea s-a născut din necesitatea suficientă sieşi a libertăţii absolute, adică ca Idee Absolută. Cu alte cuvinte, Ideea Absolută ca Libertate Absolută se generează ca necesitate suficientă pentru a condiţiona posibilităţile celor două variante ale sale ca manifestări reale sau ireale – fiinţa şi nefiinţa – cea de-a treea variantă (stare), fiind libertatea ca Neutralitate Absolută.
Posibilitatea a fi este posibilitatea fiinţei ca materie fizică. O putem numi condiţionat, posibilitatea binelui, iar posibilitatea a nu fi – posibilitatea inexistenţii – antimaterii (subiectivităţii), o putem numi, condiţionat, posibilitatea răului. Aşa cum aceste posibilităţi sunt necesare, prin urmare, atât binele, cât şi răul sunt condiţii suficiente sieşi (realităţi necesare). Libertatea absolută face ca posibilităţile a fi şi a nu fi să reprezinte realităţi paralele concomitente, cu şanse egale de a se manifesta ca realităţi existente (bune) şi inexistente – rele (aici realităţile poartă această denumire pentru a le diferenţia ca determinări).
Ne putem permite să considerăm Situaţia Divinului ca o stare (formă) neutră – Absolut – Raţiune Supremă. Deci, ca stare Neutră Absolută, Divinul va fi o rezultantă medie a interacţiunii dintre obiectiv şi subiectiv. Din acest motiv, Divinul se va conţine în aceeaşi măsură atât în stările obiective, cât şi cele subiective. În stările sale obiective Divinul se va manifesta în formă de suflet legat de substratul său material-biologic fiinţial, iar în starea sa subiectivă ca spirit detaşat de formele fizice ale materiei biologice fiinţiale. Raţiunea Supremă va fi creierul Divinităţii, inima şi trupul Ei – partea obiectivă (fiinţială) descinsă din starea Absolut Neutră (0), iar ceea ce rămâne după moatrtea fiinţei este sufletul gata să capete noi formule fiinţiale.
Pe parcursul dăinuirii lor formele fiinţiale umane se îndepărtează de centrul neutru plasat pe axsa centrală divină a raţiunii, căzând în nefiinţă și eliberîndu-şi astfel sufletele pentru a se reâncarna în noi forme existenţiale. Îm acest fel a fi trece în a nu fi iar a nu fi trece în a fi. Ca Libertate Absolută – Divinul va fi o constantă condiţionată de cele două variante posibile – cele două posibilităţi suficiente sieşi ca necesităţi a fi (fiinţa) şi a nu fi (nefiinţa).
Divinul se va autogenera ca necesitate suficientă sieşi apărută ca stare intermediară (conciliantă) în punctele de tangenţă ale celor două posibilităţi. Acest lucru constituie dovada faptului că existenţa se naşte din inecxistenţă şi inexistenţa din existenţă. În acelaş timp, orice fel de stare desprinsă din Absolut – obiectivă sau subiectivă – reprezintă nişte limitări condiţionate (venite) de (din) Libertatea Absolută. Astfel, orice formă existenţială (căci ea ne interesează în primul rând ) va fi o limitare încadrată în forma respectivă. Deci, fiinţa devine liberă numai în cadrul formulei sale existenţiale. De aceea, fiinţa umană este liberă numai în cadrul arhietipal existenţial identificat de forma sa pe care o putem considera formulă existenţială suficientă sieşi la rândui născătoare a ceea ce numim conştiinţă de sine. În acest sens, atâta timp cât va rămâne liberă în cadrul libertăţii pe care i-o oferă forma, ea va rămâne o fiinţă suficientă sieşi ca stare echitabilă a interacţiunii structurilor sale interioare cu învelişul lor exterior în situația manifestării la suprafață a lor În această ambianță suficienţa sa îi oferă o stabilitate mai mult sau mai puţin neschimbată. Fiinţa va deveni mai umană cu cât va căpăta mai multe caractere pe care i le oferă libertatea de manifestare în forma în care se încadrează, şi mai puţin umană cu cât va obţine mai puţine caracrere în cadrul libertăţii sale fiinţiale.
Numărul caracterelor pe care i le poate oferi cadrul fiinţial formal uman este imens. Însă el nu este inepuizabil. Când capacităţile multiple de manifestare a acetor caractere întrec posibilităţile formei de a le oferi libertatea cerută, atunci forma trece printr-o criză existenţială ce duce la trecerea ei în inexistenţă nu ca spirit, ci ca materie bilogică. Fiinţa atinge apogeul manifestărilor sale atunci când îşi atinge suficienţa maximă în formă. Astfel fiinţa umană va îmbrăca întotdeauna o formă anumită limitată – forma libertăţii sale intime. Limitarea libertăţii în spațiul formei fiinţei umane nu este şi o lmitare a libertăţii sufletului ei, deoarece el este parte din ideea a priorii în care-şi găsesc proiectele subiective toate formele posibile ale materiei biologice. Când fiinţa capătă toate caracterele pe care i le poate oferi cadrul ei formal existenţial, ea capătă o dezlegare pozitivă astfel petrecându-şe împlinirea suficienţei pe care o oferă ei sufletul, adică partea din divin – parte din ideea a priori. În atare situaţie sufletul fiinţei după moartea ei capătă posibilitatea de a se concepe într-o nouă formulă existenţială umană. Însă când fiinţa nu reuşeşte să satisfacă toate cerinţele sufletului, adică să obţină toate caracterele posibile favorizaste de el, ea capătă o dezlegare negativă.
În dezlegare pozitivă fiinţa umană capătă calificativil lui Anima!, iar în dezlegare negativă calificativul lui Anima?. Aşadar fiinţa este ceea ce se găseşte în afara noumenului ca fenomen, adică ceea ce alcătuieşte cadrul acestei limitări care este forma ei aflată în perpetuă devenire de la un caracter la altul prin acumulare de suficienţă sufletească divină. Devenirea este drumul parcurs de finţă ca factor existenţial de la un caracter la altul în legătură directă şi cu factorii ambiantali. Parcursul devenirii se identifică cu drumul ce leagă cele doă extreme ale dăinuiri ei Anima? Anima! În acest fel conştientizăm că Anima? vine din Anima! şi Anima! vine din Anima? Aşa cum circuitul vieţii este repetabil, atunci el formează un circuit închis, care devine suficient sieşi prin repetarea acestor două formule antinomice ca manifestări ale dinamicii lor în timp şi spaţiu.
Deci, ca fiinţa să rămână ceea ce este în circuitul fiinţial-nefiinţial al dăinuirii sale ea trebue să satisfacă deopotrivă aceste formule ale antinomiei. Sursa antinomiei fiinţa umană se exprimă prin formula ( „?” „!” „!” „?”) Dacă fiinţa este o conjugare (un compromis conlucrativ ) a (al) relaţiei dintre suflet şi suportul său material ca o stare intermediară astfel construită, atunci ea constituie o formulă, ce va combina comportamentul caracterelor ce o compun şi care vor acţiona în favoarea omului. Cu cât relaţia dintre suflet şi trup va fi mai echitabilă, cu atât omul se va găsi într-o situaţie mai confortabilă în stare să-l protejeze de păcate şi ispite, situaţie care la rându-i nu-l va impune să le săvîrşească.
Puterea Magică universală îşi canalizează energiile pentru a asigura potenţialul vital cu suficienţă şi integritate ca unice modalităţi de a face legătură cu mediul ambiantal natural comlex şi cvasiprezent – este o lege ce-i asigură fiinţei umane legătura cu începuturile sale primordiale în materie şi spirit şi ca materie şi ca spirit. Derivele individului uman, în stânga sau în dreapta echilibrului, pe una din cumpenele astfel create îl face vulnerabil, nehotărât şi suferind, aruncându-l dintr-o criză în alta şi transformându-i viaţa dintr-o lemă (lumină) într-o dilemă (criză). Prin lumină omul comunică cu divinul – Ideea Divină universală ca Libertate Universală a tuturor posibilităţilor a căror proiecte subiective o alcătuiesc, deoarece ea coboară de aici spre sufletul şi corpul fiinţei umane.
Lumina divină îi va oferi fiinţei atâta energie şi vitalitate cât încape în ea ca parte– antiteză din Lumina Universală ca Teză. De aceea fiinţa umană nu poate fi veşnică, ci limitată de această parte antiteză din Teză. Odată cu slăbirea şi trecerea luminii interne eliberată de Univers ea trece din fiinţă în nefiinţă, întrorcându-se în proiectul său din ideea a priori din care a provenit.
În acest sens, omul nu trebuie să-şi pună nici un scop în viaţă, căci punându-l el dezechilibrează echilibrul său lăuntric, trecând astfel mai rapid în nefiinţă, deoarece însăşi viaţa, adică echilibrul exprimat în capacităţile sale reale reprezintă măsura ei, fiind cel mai mare scop pe care Divinitatea i l-a pus în faţă pentru a-l duce la bun sfărşit în bunăstare, agreabil şi toleranţă pentru a nu-l rata. Astfel Divinitea este dătătoare de speranţă, pentru că Ea, în acest fel, iartă, dar nu condamnă. În acest sens, cel mai fericit om este acela care se bucură deopotrivă şi sincer atât de răsăritul soarelui, cât şi de apusul lui; corespunzător se bucură de viaţă, dar şi de apusul ei, adică este omul care face din dilemă lumină prin ocrotirea şi stăpânirea echilibrului pe care i-l oferă lumina divină.
Căci, însăşi rătăcirile prin labirinturile vieţii reprezintă o modalitate de a merge spre un scop anume. Dacă la înfăptuirea unei fapte josnice mai încape în sufletul omului sentimentul de ruşine înseamnă că el mai are şanse de recuperare, respectiv înseamnă că se află aproximativ în echilibrul şi vizorul luminii divne cu posibilitatea de a-şi restabili liniştea sufletească. Altfel spus, dacă omul doreşte să fie liniştit şi echitabil atât cu sufletul, cât şi cu trupul său de ce ar trebui să ia pe capul său neliniştea lucrurilor din jur? De aceea, el nu trebuie să râvnească la ceea ce nu-i este dat şi nu-i aparţine. Căci, pe cât de imprevizibile sunt lucrurile din jur, pe atât de imprevizibile sunt urmările confruntării cu ele. Pentru ca să nu se stăruie să le stăpânescă, omul trebuie să rămână cât mai aproape de acest echilibru salvator inundat de lumina sa divină: sufletul său.
Omul care rămâne în acest echibru salvator este om înţelept, dar să nu deraieze, pentru că înţelepciunea deschide porţile luminii, dar încă n-o stpâneşte, pe când credinţa, adică credinţa în Divintate, îl umple de ea. Astfel se face, că cel ce pluteşte pe suprafaţa apei niciodată nu va cunoaşte tainele adâncimii ei: tainele credunţei. De aceea, omul nu trebuie să râvneassă la ceea ce nu-i este dat pe măsură şi în măsură. Îndestularea nevoilor nu vine din abundenţa lucrurilor în Natură , ci din ordinea legică a distribuţiei lor care omului i se pare haotică şi inechitabilă.
Rezultatul încălcării ei îl vedem la fiecare pas şi în fiecare zi prin deraierea de la echilibrul lăuntric care respectă legea, adică ceea ce-i este dat pe măsura şi înălţimea sa sufletească. Prin urmare, fiinţa poate rămâne o intimitate existenţială ca stare spirituală şi îşi poate pierde intimitatea, devenind o absenţă ca structură materială (biologică) cufundată în delirul păcatelor şi al ispitelor. În intimitatea ei dominată de suflet fiinţa se va apropia de Divinitate ca posibilitate descinsă din Absolut şi se va depărta de Divinitate ca stare fiinţială dominată de insuficienţa sa pentru suflet. Deci, libertatea măsurată ţine fiinţa laolaltă atâta timp cât ea nu destabilizează suficient de mult echilibrul-cadru, ceea ce o face om conştient de povara pe care trebuie să o ducă ca o suficineţă maximă a ceea ce a fost hotărăt de Divinitate, în contrasens cu stările pe care le capătă ea dincolo de acest echilibru în sens negatv sau pozitiv. În cazul rezolvării pozitive fiinţa umană se recupereză pe sine, satisfăcând deopotrivă atât sufletul, cât şi trupul ca om neprihănit, iar în cazul rezolvării negative el îşi va înstrăina trupul faţă de suflet, îndepărtându-se astfel de lumina divină, devenind un om plin de păcate şi suferinţă. Dacă în cunoscuta antinomie a lui Platon animus /anima – animus este obiectul fiinţial, iar anima subectul, atunci conjugarea lor în lucru (fiinţă) va alcătui lucrul-fiinţă.
Deci, formula antinomică a fiinţei în echilibrul ei stabil va fi însăşi această formulă antinomică – /animus/anima/. Reieşind din aceste considerente, formula fiinţei pozitive va fi /animus+animus /anima – Anima! în care /animus + animus / reprezintă obiectul fiinţei recuperat integral şi transformat în /anima/. Cu alte cuvinte, formula prescurtată a fiinţei recuperate (a fiinţei neprihănite) se va apropia suficient de mult de structura următoare: /anima/anima/, adică Anima! În cazul rezolvării negative a fiinţei, ea va căpăta configuraţia formulei animus – animus /anima – Anima? în care obiectul fiinţei se va reduce pe sine prin reducerea suportului ei esenţial – subiectul, spiritul (sufletul), astfel reducându-se şi anima (negativ) – fiinţa substituindu-se cu o cădere în neştire (inexistenţă).
1Biblia. Printed at Printcorp , Belarus 2009, cap. 2, vers. 17, p. 3