Spune-mi…
Spune-mi că miezul nopții încă nu știe ce-i viața…
Vremea tulbure și mărul mușcat, sunt de excepție
Iar eu, onorat de frumuseţea lor, le voi trimite în neant!
Mă simt, mă-nșel amarnic poate prea mult
Iar drumul de răscruce pare un ideal pentru deosebita stimă ce-o port.
Crunte sentimente din sufletul verii, n-am să le descriu…
Ah, nopțile par ca o cunună îndoită cu forța de gând
Iar eu stau acasă cu umbra-mi se pare.
Lumea asta necajită, bolnavă poate de sine
Șede la pragul orizontului pudrad cu stele,
Așa-mi părea, de bună seamă…
***
Creează-mi sentimente
Mi-am dat seama că nu știu nimic,
Anii din urmă ținând cont pe viață.
Curajul de a demonstra ceva banal
Pare mai simplu și totuși, nu vreau!
Stările pe care le culeg cu bună știință
Fac din nou, un nou și mai nou, perfect!
Încet, fac plecăciuni smerite în fața cărților
Iar sufletu-mi se deschide la un moment dat.
Auzeam, vedeam, gândeam și simțeam profund…
Spre răsărit, la tine m-arunc necugetat
Trecând prin filtrele straturilor de pământ.
Caut o eliberare de la dezacorduri grave
Preferând simplitatea muzicală din văzduhul catifelat.
Ating anevoios stridente coarde crude
Totul se presupune a rămâne înfipt în prezent,
Cât despre cum se percepe prezentul…
Nu’s tiran de fel, însă sunt prea gândit
Căci pierd nopți inodore, înflăcărate prea color.
***
Pentru nimeni
Îmbibată-mi e inima de-amor chinuit…
Și-aș merge-n depărtările violete,
Unde norii par mai pufoși, iar sufletul pare interesant.
Ah, nopțile par spice de grâu încolțit, ascuțit până la cer,
Iar luna viitoare pare a fi una plină de binecuvântări.
Fățarnică și-amăgitoare-mi pare valea înverzită din josul de râuri…
Nu cunosc nici pe un gram, firea noastră ce se-mbibă în drumul rătăcitor
Și-s trei secunde, minute, ore, zile și ani amari, năucitori de parfumați…
Gol, trec prin simțuri ideile gândite la asfințitul zorilor ce urcă în bucle sucite,
Grea și-amăgitoare soartă, vreau parcă să scap în jos ca petala nevinovată.
Și-s sensibil peste măsură față de tine însă sunt puțin îngândurat acum,
Ai văzut?! În vara ce vine din interior natura-și cere tributul,
Iar sufletele par mai împăcate, sufocate parcă ar fi fost…
***
Mulțumesc, un nou început!
Mă-nvârt în mijlocul nemărginit de nimic.
Pătruns prin fiecare zi, solemn mă-nchin tânguitor
Iar în hăul orizontului galben sesizez forme ciudate.
Las scutul modestiei laolaltă cu gloanțele suflate nedrept
Și-mi pare rău pentru suflet că-l înviu biciuitor în sus.
Arunc o privire peste măsură, oare ne-nvățăm minte?
Hoinar culegător de frumuseți din grădinile trăirilor
Scriu amăgit de steaua singuratică ce șchioapătă pe cer.
Simt o explozie de culori diferite pentru pasiunea mea destrămată,
Am uitat amarnic în urmă o dâră necuviincioasă la o margine de drum.
Aud povești nedemne, spuse față de trăirea din spatele lor
Eh, ce să mai… Despre cine sunt eu, un nou început!
Trec prin stări de-o profundă sensibilitate regală, poate prea mult spus, iertați-mă!
Lungul drum spre casă îl simt și mai lung decât înainte, oare mai este acolo unde știam?
O, viziuni din vizuini… Ieșiți să vă spun despre timpul trecut, cum m-am împăcat cu el.
Vremea inodoră, o simt în profunzime și vă las spre citire pe cine am fost…
Dansează cuvintele cheie fără a avea lacăte, mă simt implicat în împlinirea lor!
Ah, tare mult consum redus de celule, iar despre tristețe nu-i vorba,
Iată simplitatea pură dusă până la absolut, un zâmbet pe buzele roșii, apetisante.
***
Ție
Ți-am cerut o libertate ce nu o pot avea…
Ah, nopțile par amare fără tine în ele
Iar de vise… Of, ce chin fără de seamă!
Sunt prizonierul unor cuvinte fără-nțeles pentru ei,
Da, acesta sunt aici, condamnat pentru iubirea ce nu o voi avea…
Tristețea o pierd printre zâmbete plăpânde
Și tare-mi par goale fără tine în ele.
Cuvintele rămân cuvinte, cat despre simțăminte…
Dor mai puternic cu fiecare revedere finală fără final.
Sufăr de focul și foamea de frumuseţea ta,
Ah, măcar de aș putea spune că te-am simțit cu adevărat…
Vremea despărțirii o simt aproape de final, oricum ar fi.
O, tu fior ce-mi înflorește inima în orice anotimp,
Rămâi veșnic în continuare în gandurile-mi flămânde de dor…
***
Iubirii
Nimeni să nu-mi spună când să tac!
Voi tăcea când voi simți cu-adevărat, atunci.
Sunt eu, sunt eu cel ce dorește cu-adevărat acum?
Nu-mi recunosc stările de lungă gândire
Iar ieriul părea că astăzi și mâine va fi mai bine…
Ce iluzie de fior rece pe spate-mi pare!
Înțeleg prea multe în timpul de pe urmă
Iar cel ce-o să-mi urmeze pare pierdut, oare de ce?
Simt simțurile înghețate sub un soare nebun,
Gândurile fugind numai pe câmpuri înverzite,
Ah, amărăciunea-mi pare a cădea fastuos acolo!
Mă opintesc sacadat în bucăți la picioarele colonadelor subțiri,
Și-s mai smerit în timpul trecut prefăcut în viitor.
Negânditor, las amețeala să-mi preia starea fragilă,
Noaptea jucându-se-n vesela-mi minte sufocată.
Iubesc de-o vreme și-un anotimp, un suflet.
Ochii părându-mi un simplu semn de viață.
Te caut pe străzile crăpate de zgomot ,
Iar la miezul nopții argintii mi-am regăsit puterea.
Incomodat de aburii cei fumurii de febre
Cad năucit prin simțuri ale regăsirii timpurii din toate părțile.
Privește apusul stâncos de dincolo de mine !
Și-am să-ți rostesc în față atunci când voi avea tăcerea la mine…