Capitolul 6. Reglări de conturi
Rezerva Secției de Îngrijiri Paliative în care era internată Cristina semăna întrucâtva cu sufrageria Profesorului. Aceleași nuanțe de gri la mochetă și la tapet, care parcă subliniau albul patului neocupat, vecin cu al Cristinei. Sergiu privea măsuță neagră dintre paturi și cele două noptiere albastre.
– Lasă, mamă, mâine mă duc și iau toba aia, și ai să ai mâna înapoi. Și o voi omorî și pe doctorița aia nebună, ai să vezi.
– Adu-mi mâna, dar nu o omorî, chiar dacă mi-a tăiat mâna fără să fie nevoie. De fapt, e tot aia, nu vezi că acum tot mor? Dar îmi vreau mâna înapoi, ca să o am pe lumea cealaltă. Acum, că mi se apropie sfârșitul, mă gândesc și eu la Dumnezeu. Ne cere să iertăm. Și iertarea e cel mai mare sacrificiu, să ții minte ce-ți spun acum! Iar fără sacrificii nu putem să reparăm tot răul pe care l-am făcut. Și tu, și eu, și toți!
– Nu înțeleg!
– Cred că nu-nțelegi! Dar fă cum îți spun!
– Și să-i duc și mâna lui Gicuță Mariei?
– Dă-i-o, da, să-și găsească liniștea și sufletele alea. Dar pe celălalt, pe care îl aduce Viviana să bruieze camerele de luat vederi, pe ăla îl cunoști? Ți-a zis cine-i?
– Nu, a zis că îl voi vedea mâine.
– Fii atent! Știi că mama simte întotdeauna ce e bine și ce e rău pentru tine!
Cristina se aștepta ca Sergiu să izbucnească în lacrimi, să strige ceva de genul “ce mă voi face fără tine, MAMĂ?” dar fața băiatului nu exprima nimic. “Probabil că e drogat. Sau, oare, chiar nu mă iubește? Oare mă învinovățește pentru toate suferințele lui? Of, Doamne, n-aș vrea să fie așa, nu vreau să mor așa!”
– Gicuță o va lăsa în pace pe Eliza când își va avea mâna înapoi, nu o va mai bate.
“Deci asta este! O iubește pe moartă! Cred că îi scurmă mormântul noaptea și apoi îl greblează la loc ziua! Nici nu mai știe ce face…De aia nu mă mai iubește pe mine, o vrea pe moarta aia, pe Eliza, o iubește nenorocitul! Măcar dacă a…”
– Sergiu, uite la mama! Nu există așa ceva! Spune drept, ai făcut sex cu ea înainte de a o arunca de la etaj?
– Nu.
– Dar ai fi vrut? Era frumoasă, mai frumoasă ca mine, trebuie să recunosc.
– Da, aș fi vrut.
– Și de asta iei acum mai multe droguri ca înainte? Sergiu, bine că mi-am dat seama ce-i cu tine, dragul mamei! Lasă c-am să mă fac bine și mergem la un doctor bun, are mama grijă de tine! Du-te mâine, ia toba aia, și după aia vino să stăm de vorbă. În orașul ăsta există un psihiatru foarte bun, Constantin Nenici se numește. Am văzut-o pe Viviana ieșind din cabinetul lui, înseamnă că o tratează și pe ea. Ce, asta să scape, să se facă bine, și băiatul meu nu? Lasă că am eu grijă, să…
– Gata, Sergiu, destul pentru seara asta, spuse asistenta șefă, care intrase pe nesimțite. Mai vii mâine, copile! Mama trebuie să se odihnească, să-i dau somniferul…
– De când asculți? întrebă Sergiu făcând un pas spre femeia în halat alb.
– Acum…acuma…acum am intrat! Da’ ce, măi, mă bați acuma?! Ia vezi, că imediat chem paza! Ia să nu-ți mai calce picioru’ pe-aici, ai auzit?! Mâine să nu te mai văd!
– Mâine nu mă mai vezi oricum, că am treabă, dar poimâine, da! E dreptul meu să-mi văd mama și zbori din spitalu’ ăsta dacă faci scandal!
Într-adevăr, în seara următoare Sergiu avea treabă, dar nu numai el. Printre alții, era la datorie și Jad, care, cățărat în unul din copacii japonezi înfloriți tot timpul anului, pândea ușa barului. Dat fiind că cei doi bărbați nu au venit la ora obișnuită, a pornit singur spre casa cea albă de lângă centrul vechi. Poate s-au dus acolo…Era trecut de miezul nopții, și străzile erau pustii. Nici mașini nu prea circulau, așa că motanul traversă străzile fără a fi în vreun pericol. Se apropie de casa albă dinspre parc, iar lângă un scrânciob ochii săi, ce vedeau aproape tot atât de bine noaptea ca și ziua, îl recunoscură pe “Mintenașule”. Privea țintă înspre casa albă, iar în mâini avea un obiect necunoscut motanului, o pușcă cu lunetă. Jad îi văzu în minte chipul mort al bărbatului slăbuț ce stătuse în bar de vorbă cu uriașul. Deoarece îl mai văzuse pe Alin și în mintea Profesorului, învăluit în frică și ură, consideră că avocatul face treabă bună că vrea probabil să îl ucidă. Îi poate fi un aliat, poate îl vor ucide împreună și pe Bărbatul cel Mare…Veni și începu să i se frece de picioare.
– Jad, tu ești? Ce cauți aici? Nu ești acasă, în pat? Du-te, măi băiete, că n-am nevoie de tine, vezi, poate miauni, să-mi trădezi poziția…
Degetele avocatului îl scărpinau între urechi și motanul începu să toarcă. “Hai, ce faci? Îl ucidem? Unde e? Te voi ajuta, sunt cu tine, ești atât de bun, omule…atât de bun…” Deodată ciuli urechile. Se apropiau niște pași. Pași ușori, dar de om…ba nu, de oameni. Fugi în direcția dinspre care se apropiau pașii, având grijă să rămână ascuns de tufișuri. Erau cinci bărbați aproape la fel de mari ca și uriașul din bar, ce țineau în mâini obiecte asemănătoare celui pe care “Mintenașule” îl sprijinise acum de un copac. În fața lor mergea un bărbat mai în vârstă, cu părul alb. De la el venea viziunea cu avocatul trântit la pământ de namilele ce se apropiau din întuneric. Jad țâșni spre omul socotit prieten, mieunând a avertizare.
– Taci, motanul dracului, scoli tot cartierul, șuieră avocatul. Noroc că n-au ajuns ăștia încă, că te-mpușc pe tine primul dacă…
– Mâinile sus, domnule avocat Dorin Mintenașu! Mi-e și jenă să zic așa, parcă suntem într-un western vechi, dar presupun că așa se procedează. Hai, ca să fie chiar ca-n filme: cinci arme sunt ațintite spre dumneata. Sunt ofițeri de elită de la Investigații Criminale, așa că n-ai nicio șansă!
– Domnule procuror Amăriucăi, asta ca să păstrez tonul protocolar, cred că e o glumă proastă! Te-ai deranjat personal? N-am voie să mă plimb noaptea prin parc? Și, bun, hai, asta e o pușcă cu lunetă, dar am permis, și apoi n-am făcut nimic…
– Lasă că știm noi ce-ai făcut, noi doi și toată mahalaua…Pune-i cătușele, îi zise unui bărbat roșcovan, ce ar fi putut imobiliza și un rinocer dacă ar fi fost nevoie.
– Măi Amăriucăi, dar parcă eram în aceeași barcă, parcă ne bucurasem că EI nu ne consideră așa importanți și ne lasă în pace.
– Măi Mintenașule, ce nu știi tu este că noaptea asta și mâine până cel târziu la orele amiezii, EI vor fi arestați de peste tot, vor fi descinderi, de fapt sunt deja, în mai multe orașe ale țării. Băieții au sunat și la ușa vestitului tău Profesor. V-am lăsat numai până am avut un număr de telefon, un capăt de ață, cum se zice.
– Care? Cum? întrebă avocatul în timp ce i se puneau cătușele.
– Ei, asta nu mai trebuie să știi tu!
– Te crezi cavaler Jedi de-acum?! Te trag după mine, să știi! Am cu ce te înfunda la proces, ticălosule!
Dar lui Amăriucăi nu prea îi păsa. Avea ceva spate. Doar el și încă câțiva mai de sus știau că medicul Constantin Nenici era și colonel SRI. Și că din momentul în care acesta a reușit să vadă pe telefonul Vivianei numărul de la care fusese trimis SMS-ul, provenit de la EI, totul a devenit foarte ușor. Dar le-a trebuit totuși mai mult de o săptămână ca să-i dibuie pe toți. Au trebuit să colaboreze și cu polițiști din alte țări. Între timp tot doctorul Nenici a aflat ziua și ora la care Dorin Mintenașu îl va aștepta pe Alin în fața muzeului. De la Darius, care de fapt a reușit chiar să îi dea telefon. Înțelegea foarte bine ce vorbea tatăl său cu avocatul, nu era chiar atât de bolnav. Iar acum îi stătea mai bine domnului avocat și cu tentativă de crimă. Viviana Cerchez îl anunțase pe psihiatrul ei, Constantin Nenici, când va avea loc spargerea, așa că cercul s-a închis de minune!
– Și uite-i că vin! spuse Amăriucăi văzând stridentul Lamborghini luând curba în scrâșnet de frâne. Haidem mai încolo, ieșiți din lumină! Și puneți-i căluș, nu putem ști ce idee îi poate veni!
– Îi lăsați să intr…începu să întrebe avocatul înainte ca limba să îi fie strivită de căluș.
– Dar bineînțeles! Ce, crezi că fraierul ăla chiar a reușit să dezactiveze alarmele și să pună explozibil? Adică a făcut el ceva, dar au venit ai noștri după aia. Îi lăsăm să intre, să ne distrăm puțin. Zece ofițeri sunt înăuntru, măi, zece, ai auzit?! Comitet prea mare pentru găinarii ăștia, dar așa au vrut băieții, să se distreze.
– Îi dau un pumn la ficat, șefule? Așa, în scop educativ? întrebă unul din polițiști apropiindu-se de Mintenașu.
– Nu, lasă-l, cel puțin nu când sunt și eu de față!
– Dar spune tu, Paul, cum a fost cu baba aia din cimitir? Când…
– Mai încet, că au coborât din mașină! Vrei să te-audă? Să strici tot?
– Ce babă, ce babă? întrebă cel mai scund dintre polițiști, aproape înnecându-se din cauza efortului de a nu izbucni în râs.
– Păi jegul ăsta de Sergiu, uite-l, ăla cu șapcă, nu ăla slăbănog, jegul ăsta vinde droguri. Ia uite-i măi, cică inactivează camerele! Te strici de râs, nici hoți de calitate nu mai avem! Așa, deci jegul ăla vindea droguri, printre care și la un gropar. Acuma băieții au intrat pe fir și groparul nu numai că nu a mai reușit să plaseze nimic, dar azi i-am umflat și pe el și pe mamă-sa, ce-i drept, cu circumstanțe atenuante, că au colaborat…Și știi ce făcea baba? Voia să ne dea în cărți! Lui Paul i-a zis că moare la anu’…
Izbucniră râsete înnăbușite.
– Ei, asta n-ar fi așa de rău, că tare bună-i nevastă-sa! Uite că ăla mic rămîne afară. Du-te tu, ca să…Văzând cum doi polițiști ies și-l umflă pe Alin, apoi pe ușile larg deschise apar și restul, adăugă: Hai, poate prindem un pui de somn, că eu vreau ca la nouă să ajung la sală, că știi că poimâine am botezu’ lui…
– Iar eu am să dorm în mașină, băieți, că sunt de serviciu! Dar poate ajung și eu mâine la nouă! Ce facem, spate?
– Da, spate cu ceva…vedem noi!
– Da’ ce-i cu motanul ăsta? Dă-i ceva…ai ceva de mâncare?
– N-am, dă-l dracului!
Jad rămase stând în coadă, privind cu ochi măriți grupul de bărbați ce se depărta. Văzuse în mai multe minți cum Profesorul este scos din casă și i se pun cercuri de fier la mâini, la fel ca și avocatului. Începu să scâncească încet. Nu mai are niciun prieten, este acum la fel ca acești oameni plini de spaimă și durere. Copacii înfloriți tot timpul anului sunt tot acolo, el este un motan viclean și puternic care poate prinde șobolani și vrăbii, dar alt prieten nu va mai putea avea niciodată. Pentru că oamenii…OAMENII ARUNCĂ CU PIETRE! Dar trebuie să-l găsească pe Profesor, a văzut doar în mintea bărbatului cu părul alb, care fuma țigară de la țigară, cum arăta clădirea unde l-au dus, iar uriașul cel roșcovan se gândea și cum va ajunge acolo pe jos, dacă ceilalți nu-l vor lua în mașină.
Pe la ora zece dimineața, după ce raportul de gardă de la Spitaul de Psihiatrie se terminase, doctorul Nenici se pomeni cu procurorul Amăriucăi în fața camerei de gardă.
– Ai măcar grijă cum îmi spui! Se uită în jur, dar nu văzu decât o asistentă ce ducea grăbită două casolete, și care dealtfel dispăru imediat după casa liftului. Poate-mi zici “tovarășe colonel”, că m-aș strica de râs! Sau mai bine “Cosleluș”, ca nebuna aia! Pufni disprețuitor pe nări. Ce vrei? Ți-am zis să dai un mesaj, să ne vedem undeva dacă e nevoie, nu să vii aici! Sau mă treceți pe linie moartă după ce am rezolvat așa un caz? Sau vrei internat la noi?
– Ai telefonul închis!
Nenici căută în buzunar, scoase telefonul și se uită la ecran.
– Ah, da, așa e, l-am închis la raport în loc să-l dau pe silent! Îmbătrânesc și eu, ce să-i faci! Timpul nu iartă pe nimeni! Zi, e important?
– Da!
– Atunci haidem la mine. Mara! Mara! – începu să strige până ce a doua ușă din stânga se deschise, dând la iveală figura unei asistente drăguțe, dar machiată atât de tare încât semăna cu o mumie egipteană – fă-ne două cafele și spune-le fetelor că avem o vizită de la procuratură, dar să stea toată lumea liniștită. Au furat ăia de la Medicală, noi suntem curați. Dar așa se face, ne verifică și pe noi.
– Aveți nevoie de ceva, să vă aduc dosarele de la contabilitate?
– Încă nu e nevoie, îți spun eu dacă trebuie! Atât, două cafele!
Îl invită ceremonios pe Amăriucăi să intre în biroul său, apoi îi întinse pachetul său început de Kent, să se servească.
– Nu mai sunt nici astea ce erau, erau atât de lungi că nu aveai cum să fumezi mai mult de un pachet, dar așa sunt vremurile, se schimbă….Ei, ce s-a-ntâmplat? La șapte ai zis că totul e în ordine!
– Da, așa credeam, dar am primit un telefon de la Secția de Îngrijiri Paliative. Dimineață au găsit-o moartă pe Cristina. Asta n-ar fi mare lucru, că avea cancer osos în stadiu terminal, știi doar, dar înainte de a muri a sunat alarma și când a venit asistenta i-a zis că Mihai vrea s-o strângă de gât, că are acum ambele mâini și vrea s-o strângă de gât. Și chiar avea vânătăi pe gât, dar asistenta a zis că a crezut că sunt de la diate…diate…
– Diateza trombocitară, da! Și?!
– Ei, și i-a injectat niște diazepam, iar dimineață au găsit-o moartă. N-am apucat să-mi termin micul dejun, că sună telefonul de la penitenciar. L-au găsit mort și pe Silviu, fiu-su.
– Nu i-ai pus în celule separate, așa cum am stabilit?
– Ba da! Dar stai să vezi: ăialalți nu au putut închide un ochi toată noaptea, cum e și normal dealtfel, doar i-au arestat, doar puștiul ăla a căzut într-un soi de toropeală, cum era și de așteptat dealtfel la câte avea în el…Că a ieșit pozitiv la toate, nici nu am mai stat, că m-am dus acasă să mă culc, că doar om sunt și eu! Dar așa mi-au spus gardienii, că toți au vociferat toată noaptea, numai Sergiu ăla a căzut butuc după un timp. Și nu s-a mai trezit. Și are și vânătăi pe gât, la fel ca mamă-sa. Cel mai groaznic e că unul din gardieni l-a auzit strigând în somn “lasă-mă-n pace, tată!”
Constantin Nenici începu să tragă din țigară, o dată, și apoi încă o dată, fără să mai dea fumul afară.
– Ai fost acolo?
– Da. Ah, da! Mai sunt niște chestii. Sorin de la Rutieră…nici ăsta n-a putut să doarmă. L-am ridicat și pe el, știi…Ne-a zis de la început că nu avem probe împotriva lui și că-l stresăm degeaba.
– Și? Altceva? Spune mai departe.
– L-am prins pe plutonierul Paul în celulă la baba aia din cimitir, aia care ghicește. Avea și toba.
– Cuuum?! Păi aia e probă pentru proces, probă principală!
– L-am certat și eu, dar…
– L-ai certat?! Dat afară imediat! Dat afară imediat, asta trebuie!
În clipa aceea se deschise ușa și asistenta cea drăguță dar cu pleoapele pictate cu prea mult negru intră cu tava de cafele.
– Și tu nu știi să bați în ușă? Vezi, poate te dau afară și pe tine, că magazionerul zboară chiar din secunda asta! Avem probleme, e mai grav decât credeam!
– Mă scuzați, nu voiam să le vărs…
– Lasă-le-aici! Ia zi, deci ce-a făcut ăla? – continuă după ce se asigură că femeia se îndepărtase suficient.
– I-a ghicit baba aia în cărți că moare la anul. Și că nevastă-sa se va mărita după asta, ba va mai avea și doi amanți. De parc-așa nu poate să aibă, zise Amăriucăi și râseră amândoi. Și prostul ăsta de Paul s-a lăsat îmbrobodit așa de bine, că i-a adus în celulă toba din mâini de om. Că cică numai juma’ de oră, atât, că face ea niște vrăji de-ale ei să nu mai moară Paul la anu’.
Psihiatrul, sau poate mai bine zis colonelul SRI, se prinse cu mâinile de obraji și le coborî încet, apăsând cu unghiile, mai să-și rupă pleoapele inferioare.
– Și?! Și ce-a mai făcut?
– Ca să aibă logică ce-ți spun, trebuie relatat că nici Viviana Cerchez n-a dormit propriu-zis, a stat așa într-o stare de…
– Somn paradoxal, că ia neuroleptice, și cu stresul ăsta…dar zi, ce-a pățit?
– Are vânătăi pe gât mai mari ca înainte. Și mi-a spus că toți morții și-au luat mâna dreaptă din tobă și acum o strâng pe ea noaptea de gât. Și ceva cu zeul răzbunării de pe ancoră care are chipul lui Silviu, și îl va strânge de gât pe Alin când adoarme ăla. Bolnavă, săraca, dar, foarte ciudat e că…
– Ce-i cu toba, e întreagă?
– Asta-i, că baba i-a cerut lui Paul foarfecă, ac și ață groasă, a scos una din mâini, Viviana zicea că a lui Gicuță, apoi celorlalte le-a schimbat locul…
– Ce-i acolo…ce porcărie, ce încâlceală, Doamne!
– L-a păcălit pe Paul că îi trebuie mâna numai cât face niște vrăji, apoi o pune la loc, dar mâna aia e de negăsit acum!
– Bravo! Felicitări, păi trebuiau făcute teste ADN, toate aste sunt probe…
– Știu, dar ăsta-i prostovanul de Paul!
– Să fie dat afară! Pe Viviana să o aduceți la mine pe la ora șase, la cabinet. Chipurile pentru o expertiză psihiatrică. Dar vreau să văd dacă pot desluși până la capăt ce e cu povestea asta. Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, ar trebui să mergem acolo chiar acum!
– Doar nu crezi în spirite? Nu fi mistic, tovarășe! Așa ar fi spus răposatul Răducioiu, îți amintești?
– Cum să nu, și el săracul a murit tot din cauza posedaților ăstora…Nu sunt mistic, e o realitate științifică, îți arăt lucrări din anii ăștia, dacă vrei. Conștiința schimbă materia, modifică lumea cuantică, nu se știe până unde! Pe mine până și ce-i în capul motanului ăluia mă interesează!
Amăriucăi păli.
– Adică după moarte vom da socoteală pentru faptele noastre?
Psihiatrul clătină din cap.
– Așa se pare, băiatule, așa se pare! Așa că fii mai atent! Că nu prea mai avem timp! Dar acum dă, te rog, telefoane la băieții ăia ai tăi și spune-le să nu-i lase să adoarmă pe niciunul dintre arestați! Să bage în ei cafele cât încape, să-i ia la palme, hai!, până ajung eu acolo! Treaba e mai complicată decât crezi! Nici eu nu știu!
Începu să-și scoată halatul, în timp ce Amăriucăi umbla pe telefon.
– Spune-le că vin acolo pentru expertizarea psihiatrică a proaspeților arestați. Până mor, și mă îngropați cu onoruri militare, ați auzit?, nu trebuie să se știe…