Dor
Plutește dorul ființei mele, de căldura ta,
și chipul mi-e alb de străinătate, ca osul,
căci fără tine-mi simt viața ca un val
ce se unduiește vag, negăsindu-și rostul.
Mi-e sete de o gură din structuri vechi de lut,
mi-e sete de-un moment ce-ar fi-‘nsemnat adio
și, cu tâmpla pe podea, pasul ți-l ascult,
dar în zadar hramul ți-l port, stafio.
În seri cu apusuri roșii, ce coboară spre noapte,
ma mint privind spre viitor, că-mi va fi bine,
cvadriga simțului saltăn-n cai, cu șoapte,
și ca un pungaș se strecoară dorul de tine…
