Florentin Streche: Bună ziua domnule Đurović, vă mulțumesc foarte mult pentru acest interviu acordat revistei noastre și suntem foarte bucuroși de prezența dumneavoastră aici la festivalul Quo Vadis. Cum vă simțiți în aceste zile în timpul festivalului? Care este impresia dumneavoastră despre ce s-a întâmplat în cadrul festivalului?
Hadži-Aleksandar Đurović: În primul rând, vă mulțumesc că m-ați invitat! Mă bucur foarte mult să acord un interviu și să fiu parte din această primă ediție a Festivalului Quo Vadis. Am fost de cinci ori în Iași până acum, deci sunt familiarizat cu locurile și bineînțeles că am fost aici pentru moaștele Cuvioasei Parascheva. Când am auzit despre festival, am fost foarte fericit, deoarece cred că regiunea noastră, în special și România, are nevoie de astfel de evenimente și este un bun punct de plecare. Avem acum un loc sigur în care ne putem prezenta munca. După cum știți, filmele cu teme de creștinism și ortodoxie nu pot fi prezentate oriunde, de aceea eu cred că această regiune balcanică are nevoie de așa ceva. După cum vedem în festival, sunt regizori din Asia, din America, așa că toată lumea este binevenită și invitată. Ne putem împărtăși poveștile, care sunt într-un fel diverse datorită culturilor, și reprezintă esența și valorile lor, în ceea ce privește subiectele și temele.
Florentin Streche: Și veniți la această primă ediție cu două scurtmetraje și un lungmetraj. Ce ne puteți spune, pe scurt, despre aceste trei filme pe care le aduceți aici la prima ediție?
Hadži-Aleksandar Đurović: Când domnul Cătălin Jeckel (producătorul festivalului) m-a invitat – pentru că anul trecut am avut premiera filmului O cruce în pustie la Metropolitan Hall și a fost o experiență minunată – să aduc un film anul acesta pentru cei care nu au avut șansa să îl vadă și, bineînțeles, am acceptat; apoi m-a întrebat dacă mai am și alte filme cu aceeași temă care pot fi prezentate și am spus: bine, am unele mai vechi”, dar el a spus: „nu, nu, nu, nu este o problemă. Despre ce sunt acestea?” Și apoi i-am spus că filmul meu de absolvire (După cântatul cocoșului, 2010) este, de fapt, un scurtmetraj bazat pe evenimente reale din al Doilea Război Mondial , o poveste despre o călugăriță și o actriță. Actrița interpretează rolul unei membre a rebeliunii franceze din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și este condamnată la moarte și, într-un fel, din moment ce era atee, aveau, desigur, la dispoziție o alegere sau regulă. Dar preotul, sau, în acest caz, călugărița, a venit pentru a se spovedi, ultima spovedanie înainte de moarte. Asta a fost ceva foarte motivant pentru mine, pentru că am văzut piesa de teatru care stă la baza filmului și, când am vrut să termin facultatea, am spus că este o adevărată provocare să ai doi actori într-o cameră și să reușești să faci totul interesant. Nu vreau să dezvălui mai multe celor care nu l-au văzut, este disponibil online, dar temele prezentate sunt lucruri care pot stârni interesul artiștilor care au sau nu au o relație cu Dumnezeu. Așadar, a fost unul dintre primele filme pe care le-am făcut și care pune foarte clar în discuție ceea ce m-a interesat pe mine ca artist. Cred că, desigur, acum, când îl privesc, aș schimba multe lucruri, pentru că a fost un film timpuriu, în ceea ce privește aspectele tehnice și unele aspecte regizorale, dar sunt destul de mulțumit. Așa cum am văzut, reacțiile publicului au fost foarte bune, așa că mă bucur că este prezentat la aproape 14 ani după ce a fost realizat.
Al doilea film este un documentar (Only Love Can Save Us, 2017), nu scurtmetraj, ci de lungime medie, cu unele părți de ficțiune, inspirat de un subiect din romanul scris de mama mea . Filmul abordează problema cultelor necreștine și a învățăturilor care nu sunt acceptate într-un fel de noi, creștinii. Cred că nu este doar o problemă religioasă, este o problemă socială și este o problemă pentru tineri în aceste zile, când există o varietate la nivel mondial de oferte și produse religioase care sunt vândute sau disponibile pentru tineri. Cred că în această mare dezordine a unei lumi prin care ei sunt influențați de social media, este foarte problematic pentru părinți, care nu le pot controla. Filmul este, de fapt, despre o mamă care își descoperă propria credință prin lupta ei de a-și salva fiul dintr-un cult satanic și cred că acest subiect este foarte important atât pentru copii, cât și pentru părinți după cum putem vedea la târgurile de carte, deoarece se bazează, de asemenea, pe un roman pe care mama mea l-a scris în 2016 (încă se reeditează, deci interesul există). Cred că, din păcate, acest subiect este universal și peren, pentru că, de la începutul lumii, am avut grupări care s-au folosit de religie și de slăbiciunea celor care nu sunt atât de puternici în credință, pentru a-i manipula și pentru a le acapara sufletele și trupurile pentru scopurile lor; din păcate, uneori sunt și unele fapte penale sau sinucideri, crime etc. Când oamenii vorbesc despre aceste subiecte, de obicei, răspunsul este nu vreau să aud despre asta, oamenii se tem și cred că este mai mult vorba despre teoria conspirației; alteori cred că este vorba despre povești de groază, așa că nu doresc să se implice, dar pentru oamenii care au trecut prin asta, este o experiență oribilă și mulțumesc lui Dumnezeu că există oameni care reușesc să scape de astfel de situații și să se curețe de aceste rele într-un fel.
Florentin Streche: Ați primit confirmări de la oamenii care au făcut parte din aceste culte?
Hadži-Aleksandar Đurović: Nu în mod direct, dar una dintre persoanele care vorbesc în film este un inspector de poliție, unul dintre responsabilii poliției sârbe implicat în această chestiune timp de mulți ani. El este acum pensionar și a fost consultant pentru mama mea în timpul scrierii romanului și apoi, desigur, pentru film. Ne-a spus povești teribile la care a fost martor și scene cu adevărat oribile. Desigur, romanul nu este atât de explicit în această privință, este mai mult o dramă de familie și o stare psihologică și, desigur, oferă speranța că prin credință și prin dragostea pe care o împărtășim celor apropiați, și prin onestitate, ne putem salva de toate aceste lucruri rele, de aceea numele documentarului meu este Numai iubirea ne poate salva. Titlul este și metaforic, pentru că ne referim la Dumnezeu ca la iubire, deci într-un fel numai Dumnezeu ne poate salva și numai iubirea dintre noi, pentru că se spune mereu că Dumnezeu este iubire.
Florentin Streche: Și ce ne puteți spune despre lungmetrajul O cruce în pustie, considerat de critici drept capodopera dvs. regizorală?
Hadži-Aleksandar Đurović: Pe scurt, este despre viața și despre viața Cuvioasei Parascheva și se bazează, de asemenea, pe un roman care a fost scris în 2001 de mama mea, ceea ce a fost într-un fel miraculos. Așa cum redau în film, așa scrie ea în roman: nu ar fi scris niciodată ceva într-un fel mai ușor, pentru că acela a fost un punct de cotitură al carierei și al vieții ei personale ca femeie. Ea a scris câteva texte autobiografice și a scris ceva despre creștinismul nu atât de ortodox. Ea scrie despre oamenii care sunt interesați și caută esența creștină. La un moment dat, când avea aproape 40 de ani, a mers în India pentru a explora, și apoi și-a dat seama că aceste lucruri tradiționale, vechi de mii de ani, nu sunt aproape de ea. Deci, deși ea s-a născut în comunism, mama ei nu era credincioasă, dar bunica ei era. Câand mama ei a murit, când ea era foarte tânără, a fost crescută, de fapt, de bunica ei care a păstrat toate acele valori. Ea mergea la biserică, avea un sfânt ocrotitor pe care îl cinstea, nu-i păsa de ceea ce regimul comunist impunea. Acea scânteie de creștinism și ortodoxie s-a păstrat în mama mea; fiind mai în vârstă și mai matură, a încercat să se descopere prin religie, și apoi s-a întâmplat că ea scria un alt roman, și a auzit, nu vocea, dar ca o minte, ca un gând: ar trebui să scrii despre Sfânta Parascheva!. Și și-a spus: bine, când voi termina această carte, voi scrie despre Cuvioasa Parascheva.
Florentin Streche: A venit aici, în Iași?
Hadži-Aleksandar Đurović: Nu, a fost înainte de asta. Ea a fost, de fapt, în biserica Cuvioasa Parascheva din Belgrad, unde erau moaștele și a auzit când mergea spre biserică acel gând, și apoi a spus: bine, când voi termina această carte pe care o scriu, voi încerca să aflu povestea Sfintei Parascheva într-o carte pe care o scriu. Apoi i-a venit un alt gând: „Nu, ar trebui să scrii o carte despre Cuvioasa Parascheva”, apoi a spus: „Bine, când o termin pe asta, o să scriu despre Sfânta Parascheva”; iar al treilea gând a fost: „Nu, ar trebui să te oprești din scris”, și era foarte speriată.
Florentin Streche: Și ceea ce redați vizual despre Cuvioasa Parascheva reprezintă ceva în plus în filmul dumneavoastră?
Hadži-Aleksandar Đurović: Povestea, pe scurt, a realizării filmului a fost următoarea: trăiesc cu această poveste de mai bine de 20 de ani, iar noi, ca familie, o venerăm cu adevărat pe Cuvioasa Parascheva. Când eram student, în al doilea an de studii, am participat la un curs de regie radio, de drame radiofonice. A fost o provocare pentru mine, mi-am spus: ah, din moment ce această carte a fost scrisă din punctul de vedere al fiecărui personaj din carte, mi s-a părut ca o monodramă, de aceea ar fi foarte interesant să dau viață acestei povești într-un mod audio. Am auzit, într-un fel, cum ar trebui să sune, cu efecte sonore, muzica și actorii care vorbesc.
Florentin Streche: Deci ați creat o versiune de teatru radiofonic?
Hadži-Aleksandar Đurović: Da, originalul, care durează cam opt ore și jumătate, întregul roman, cu 15 actori. A fost o provocare foarte interesantă pentru mine ca student, și în acea perioadă m-am gândit că ar putea fi un film grozav, însă eram foarte tânăr. Mi-am spus că poate într-o zi, când voi fi suficient de matur ca regizor și ca persoană, voi putea face asta. Au trecut câțiva ani, am lucrat ca asistent de regie la alte proiecte, și apoi am regizat primul meu film, bazat pe povestirile mele scurte. Apoi am realizat două documentare, și mă gândeam despre ce ar trebui să fie al doilea film. Am avut o altă idee, dar acea idee era prea scumpă, era un film cu buget uriaș, nu este posibil să fac asta. Într-o zi, ideea filmului despre Cuvioasa Parascheva mi-a revenit, și am întrebat-o pe mama ce părere are despre asta, iar ea a spus că îi place ideea, dar că este foarte speriată. Este o producție uriașă, este o coproducție internațională, se filmează în străinătate, în deșert, și nu știe cum o să terminăm filmul. Am avut însă o viziune foarte clară despre felul cum vom face filmul! În niciun moment nu m-am împiedicat, și nu am fost suspicios că nu se va întâmpla, că nu va merge, deoarece am simțit cu adevărat că Cuvioasa Parascheva este alături de noi, că este dorința ei, așa cum s-a întâmplat și cu romanul. Atunci am venit la Iași pentru o binecuvântare din partea Cuvioasei Parascheva, și am fost foarte sigur că o să îl facem, înainte de a 2016, când nu aveam buget.
Am scris scenariul foarte repede, în mai puțin de două săptămâni, și mamei mele i-a plăcut conceptul. Am luat o treime din carte, iar ceea ce a fost interesant și provocator pentru mine a fost să arăt cum o fată pioasă, dintr-o familie ortodoxă, nu creștină în acea vreme, pentru că era înainte de divizarea creștinismului, a supraviețuit unui accident tragic, în copilărie, când și-a pierdut vederea, și-a recăpătat-o, și a fost devotată slujirii lui Dumnezeu, cum a devenit ceea ce este astăzi, un model de urmat. Noi avem adesea tendința de a ne gândi la sfinți ca la niște creaturi divine din ceruri, care au grijă de noi, și la care ne rugăm, dar uităm cum au devenit sfinți, că au fost oameni, la fel ca noi, astăzi. De fapt, a fost o sarcină pentru mine, ca artist, să încerc să îi apropii pe oamenii care chiar știu cine este Cuvioasa Parascheva, sau poate nu știu nimic despre viața ei și despre provocările ei, să încerc să îi apropii de ea, ca ființă umană și ca model de urmat, și să le spun că, dacă ea a făcut asta, atunci și noi putem face la fel în lumea de azi, oricât de greu i-a fost să lase totul în urmă, să renunțe la averea moștenită de la părinți și să trăiască în deșert. Și noi trăim într-un deșert, chiar dacă trăim în orașe, trăim într-un deșert al sufletului, și într-un deșert al emoțiilor, al disperărilor, in ciuda sensului metaforic. Cum a trăit ea atunci, și cum trăim noi acum, nu este ceva diferit, oamenii nu s-au schimbat timp de 10 secole, cu tot ceea ce ne confruntăm noi, cu ispitele noastre interioare, cu demonii noștri și cu păcatele noastre interioare. Ea s-a confruntat cu toate acestea și a fost mai bună decât noi, a fost mai hotărâtă să îl slujească pe Dumnezeu și să își depășească slăbiciunile, și de aceea a devenit ceea ce este.
Florentin Streche: În timpul proiecției din acest an, unul dintre preoții prezenși la festival a spus că în filmul dumneavoastră a văzut ceva nou, că dumneavoastră descrieți vizual ispita, deci vă concentrați foarte mult și descrieți acest lucru. A fost intenția dumneavoastră sau este doar o percepție din partea publicului?
Hadži-Aleksandar Đurović: Ei bine, cartea în sine vorbește despre cele șapte păcate, nu toate, dar cum Cuvioasa Parascheva care nu a ucis pe nimeni, devine oglinda ispitelelor prin care trecem, ca ființe umane, cu defectele și slăbiciunile pe care le avem. Am luat din carte aceste elemente, iar când m-am gândit cum să redau momentul când îngerul vorbește cu Parascheva, la fel ca și diavolul, am spus: bine, cum vom face asta? Nu pot să o fac într-un film, nu pot, dar este prea literal. Apoi am încercat să-mi imaginez când încercam să structurez filmul, că trebuie să avem un demon fizic, și nu vreau să fie ca un demon rău cu machiaj și alte chestii artificiale, sau ca un înger cu aripi, nu am vrut să fie prea hollywoodian, să fie kitsch. Și mi-am imaginat că este o reflectare a ei, este ea, dar nu ea, într-un fel, deci este partea întunecată a ei. Am ales ceea ce este diferit în roman: în film demonul este jucat de o femeie, iar în roman este doar ceva masculin. Ceea ce am păstrat este că demonul vorbește ca o femeie cu vocea unui bărbat, ceea ce este mai ușor de înțeles pentru sârbi și români datorită limbii. În engleză, însă, este mai puțin ușor de înțeles din cauza structurii propoziției și a traducerii. Acesta a fost principalul lucru care a creat, de fapt, această dramă și modul în care am rezolvat reprezentarea păcatelor și ispitelor. Primul lucru pe care l-am vrut a fost să mă îndepărtez de, reprezentarea pe care Mel Gibson a avut-o în „Patimile lui Hristos”. Nu am vrut să am o creatură anume, nu am vrut să fie o copie a acesteia, așa că m-am gândit că ar trebui să fie actrița care seamănă cu actrița principală Milena, așa că Milica, care interpretează demonul, și Milena, care o interpretează pe Cuvioasa Parascheva, le-am conectat într-un fel și au dezvoltat ceva, cred eu, unic pentru cinematografia sârbă, ceva ce nu s-a mai făcut până acum, cu siguranță. Cred că a fost o combinație foarte bună și amândouă au interpretat roluri grozave, deci cred în acele mici detalii subtile, și în gesturi și mimică, din moment ce filmul este foarte intim și cu o mulțime de prim-planuri și detalii. Cred că ele au reușit să redea un film de groază, așa că e bine că am avut acea tensiune, acea prezență ambientală a răului.
Florentin Streche: Se poate spune că acesta este, de fapt, filmul de absolvire îmbunătățit, pentru că avem același decor, două persoane în oglindire care îl caută pe Dumnezeu?
Hadži-Aleksandar Đurović: Da, de fapt au multe lucruri în comun, nu m-am gândit la asta, dar acum că ați spus-o, da! Uneori, ceea ce m-a deranjat la începutul producției a fost: bine, avem un actor în deșert, deși deșertul este frumos; mai mult de jumătate din film se întâmplă în peștera în care a trăit ea, și nu ne putem mișca de acolo, pentru că ar trebui să fie ca o meditație, o rugăciune, ca și cum ea ar trăi ca un pustnic în deșert. A fost o provocare să o fac interesantă, desigur că mai apar și alte personaje, dar mai ales fata arabă, Zeynep din tribul beduin, care o vizitează din când în când și o ajută, și acel triunghi de personaje: Cuvioasa Parascheva, demonul, și Zeynep, care este într-un fel o oglindire a Sfintei Parascheva, sau ceea ce a lăsat ea în lume, așa că a refuzat să aibă un soț, să aibă o familie, să aibă copii; se uită la Zeynep, și Zeynep îmbătrânește în fața ei, și ea a avut toată viața și tot ceea ce Cuvioasa Parascheva a respins pentru devotamentul ei față de Dumnezeu.
Florentin Streche: V-am citit biografia artistică, și am aflat că de fapt ați început de foarte tânăr cariera de regizor, chiar de la vârsta de 17 ani, din anii de liceu când v-ați înscris la cursurile de artă dramatică. Care a fost începutul sau ce a condus de fapt la asta?
Hadži-Aleksandar Đurović: De când eram copil, îmi plăceau foarte mult desenele animate și apoi filmele. Din moment ce eram singurul copil, părinții mă duceau mereu la cinema. Cu școala mergeam la cinema cam o dată pe săptămână sau la două săptămâni, și atunci îmi plăceau foarte mult acele lumi noi despre care învățam și pe care le vedeam. Ca școlar, am fost într-un atelier de actorie, și am făcut câteva piese de teatru pentru școală, dar nu am vrut niciodată să fiu actor. Am scris mult când eram copil, poezii și povestiri, iar mai târziu, și chiar și astăzi, îmi scriu scenariile.
Florentin Streche: A existat vreo imagine specifică din desene animate, chiar și din desene animate, sau dintr-un film pe care l-ați văzut, și a fost hotărâtor în cariera ulterioară de regizor?
Hadži-Aleksandar Đurović: Da, de când eram și pasionat de muzică și alte chestii, și m-am gândit că singura meserie din lume care poate combina toate lucrurile care mă interesează este regia de film. Momentul inițial în care m-am decis a fost în 1998. Eram într-o vacanță de iarnă cu părinții mei la munte, iar la televizor era difuzat filmul Matrix, și mă uitam la ea împreună cu mama. Tata dormea, iar ea nu înțelegea nimic. Mi-a spus că nu înțelege filmul ăsta, iar eu am fost hipnotizat. Eram atât de absorbit de televizor, și îmi amintesc că erau toate televizoarele astea cubice vechi. Era o imagine groaznică, probabil. Posibilitatea de a-ți crea propria lume atât de realist a fost ceva ce m-a impulsionat să fac mai târziu. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama, de fapt, că vreau să devin regizor… Și am știut asta încă din școala primară și în timpul liceului, de aceea am terminat liceul mai devreme, l-am terminat mai repede și am mers să mă înscriu la Academia de film.
Iar al doilea moment s-a întâmplat, de fapt, după ce am absolvit, pentru că, știți, când termini studiile de artă, te gândești: oh, acum sunt regizor, știu tot ce voi face și voi schimba lumea. Și am absolvit și am început să lucrez la Academie ca asistent al profesorului meu. Și apoi, îmi amintesc Festivalul de Film de la Belgrad, în 2011, când am văzut, în acel moment, Terence Malick, Arborele vieții. Am văzut filme și am experimentat filmele în mod aparte și îmi amintesc că sala era imensă cu 4.000 de oameni. A fost o experiență pe un ecran mare, în loc de o experiență acasă pe un ecran mic. Și îmi amintesc că am plâns în timpul filmului și nimeni nu a părăsit sala. Și apoi am avut o discuție importantă cu părinții mei despre ceea ce am văzut și ei nu erau obișnuiți, desigur, cu acel tip de narațiune neliniară. De exemplu, pentru ei, era ceva prea artistic, multistratificat. Am simțit o emoție foarte, foarte ciudată privindu-l. Și mi-am spus, acesta este un alt nivel de a face film. Desigur, știam din studiile pe care le-am urmărit, istoria filmului, am urmărit Kubrick, Tarkovski, Bresson, Kurosawa. Și apoi mi-am spus, wow, asta este ceva care mă inspiră foarte mult. Nu știu dacă aș fi în stare să fac asta. Dacă aș putea folosi meșteșugul și să spun o poveste și să îi dau un sens foarte profund, dar care nu ar trebui să fie prea artistic, să nu fie pe înțelesul publicului larg, ci ar trebui să aibă mai multe straturi, astfel încât omul simplu să poată înțelege, la fel ca profesorul de la universitate în mod diferit, desigur.
Florentin Streche: Care este părerea dvs. despre filmele de auteur, de autor și despre, să spunem, un regizor care face filme pentru a obține bani? Lucrați ca regizor independent, ca cineast. Deci, care este părerea dvs. despre regizorul auteur versus regizorul comercial?
Hadži-Aleksandar Đurović: Ei bine, este interesant, știți, acum câțiva ani a existat o dezbatere când Martin Scorsese a spus că Marvel nu este cinema. Deci, toată lumea l-a atacat. Că, oh, cum poți spune asta? Și cred că oamenii au înțeles greșit punctul său de vedere. Ideea este că nu fiecare film sau film este făcut pentru a fi o operă de artă. Deci, nu ar trebui să fie La fel, nu fiecare cântec ar trebui să fie o capodoperă clasică. Este ca un cântec pop pe care îl ascultăm și îl uităm în doi ani sau devine evergreen și ne bucurăm de el timp de 50 de ani. Nimănui nu-i pasă. Deci, când m-au întrebat ce fel de filme fac, am spus, că eu sunt doar regizor. Îmi folosesc cunoștințele și talentul pentru a face alte lucruri. Și pot face videoclipuri muzicale sau pot face filme pentru companii sau documentare tematice sau TV. Nu știu, orice. Deci, doar eu îmi fac treaba. Dar când fac lucruri pentru mine, ceea ce mă inspiră cu adevărat, ceea ce mă provoacă și ceea ce vreau să creez ca fiind o creație proprie, atunci este un film de autor. Și atunci poate fi sau poate deveni un fel de operă de artă care poate rezista în timp și nu-și pierde esența. Așa cum am spus, nu mă deranjează. Îmi place, de exemplu, să mă uit la filme gen Mission Impossible și este foarte interesant. Și îmi place să stau în cinema timp de două ore și să mă gândesc, ei bine, ce ar face ei acum? Și nu mă aștept de la franciza Mission Impossible să-mi schimbe viața și să fie foarte profund. E divertisment într-un fel. Deci, îl accept ca atare.
Florentin Streche: Dar totuși, filmele dvs. de până acum nu sunt distractive.
Hadži-Aleksandar Đurović: Da, desigur. Cred că este o adevărată provocare pentru mine. Mai ales astăzi, când oamenii au văzut o mulțime de lucruri în istoria cinematografiei. Cred că este ceva bun la Hollywood în zilele noastre – nu știu dacă e ceva intenționat – că îi ajută pe regizorii care, de obicei, nu sunt din America, ci din Canada, Europa, Mexic să-și facă filmele după un crez. Poate că nu eu am inventat acest termen, dar într-un fel acum sunt blockbustere de autor. Într-un fel în care poți avea un film pentru succes comercial și făcut pentru a face bani. Dacă îl analizezi corect, cineva se va uita la acel film ca la un fel de spectacol. Dar dacă ești un pic implicat și dacă iubești cinematografia și dacă încerci să găsești un sens și un înțeles mai profund, îl vei găsi. Și acesta este visul meu. De exemplu, mi-ar plăcea să mă ocup în viitor de anumite subiecte care sunt într-un fel mai comerciale pentru publicul larg, dar cu o semnificație în ele. Și, desigur, cu ceva în care eu cred și încerc să păstrez ca individ și ca creștin ortodox. Este ceva care este foarte greu, pentru că este foarte greu să scrii așa ceva și să reușești. Este însă ceva ce am văzut în timpul istoriei filmului. Există o mulțime de autori care sunt cu adevărat faimoși chiar și astăzi. Și au reușit să o facă.
Uneori filmul este ascuns prin simbolism sau alte forme. Dar, dacă vorbim despre Kubrick sau Tarkovski, sau Hitchcock sau alți maeștri, ei au reușit cumva să o facă. A fost interesant pentru mine, de exemplu, Kubrick, un regizor intelectual și unul foarte inteligent. Totul este făcut cu intenție. Dar când te uiți la filmele lui, el are o mulțime de filme cu tematici diferite. Toate sunt genuri diferite. Dar poți vedea că este filmul lui. Ca și cum te uiți la Tarantino și știi, oh, e un film de Tarantino. Sau e ca un film de Tarkovski. Poate ar fi subiectele pe care le tratez într-un fel, pentru că știu că nu mulți regizori, mai ales cei tineri, nu tratează subiectele despre care vreau să vorbesc. De pildă, Steven Spielberg face un film SF foarte comercial, iar apoi face ceva mai semnificativ pentru el însuși. Sau nu știu, Scorsese a făcut o mulțime de lucruri pe care le-a făcut în tăcere și pe care a vrut să le facă timp de 30 de ani. Este ceva care, probabil, în lumea occidentală este mult mai greu decât în Europa. Cred că este greu pentru mine, ca regizor independent, fără sprijin pentru producție. După cum știm cu toții, aceste filme sunt foarte scumpe. Dar, într-un fel, îmi oferă libertatea de a le face fără o producție sau un studio care să-mi spună: nu, nu poți face asta, sau nu vom investi. Calea mea de până acum este o cale grea, mai ales cu aceste subiecte care au legătură cu creștinismul.
Florentin Streche: Cum vă simțiți în interiorul industriei sârbe? Cum vă poziționați?
Hadži-Aleksandar Đurović: După cum au spus criticii din Serbia, am făcut ceva ce nimeni nu a mai făcut vreodată. Așa că a fost foarte interesant de văzut. Nu mă așteptam la nimic. Am știut de la început, când am început să lucrez la „O cruce în pustie” că ar putea fi un eșec sau ar putea fi un succes. Deoarece Serbia este o țară ortodoxă și majoritatea oamenilor de acolo sunt ortodocși, iar o mulțime de oameni o iubesc și o venerează cu adevărat pe Cuvioasa Parascheva, am crezut că acei oameni vor fi primii care vor dori să vadă filmul. A fost interesant că am primit ecouri de la oameni care nici măcar nu sunt creștini, care sunt de religii diferite sau care sunt atei, că le-a plăcut cu adevărat filmul la un alt nivel. Cred că acesta este succesul operei de artă în sine, de a trece peste etichetări și toate acele lucruri care ar separa sau ar diviza publicul, de a trece peste asta și de a ajunge la oamenii care nu sunt grupul-țintă inițial. Deci, cred că filmul meu a reușit să intre în contact și să aibă un răspuns în rândul publicului, că nu există doar creștini ortodocși care o iubesc pe Cuvioasa Parascheva.
Florentin Streche: Care este relația dumneavoastră cu mama dumneavoastră ca scenarist? Cum a început aceasta și va continua la fel?
Hadži-Aleksandar Đurović: Fac filme bazate pe cărțile ei, așa că, glumind, nu trebuie să plătesc drepturile de autor. Nu, dar este interesant pentru că, atunci când ne-am apucat să lucrăm la un scenariu pentru O cruce în pustie, ea s-a comportat mai mult ca o mamă decât ca un scriitor. Pentru că, de obicei, scriitorii sunt foarte puternici, m-am gândit eu. Da, nu doar atât. Dacă primești un roman care este foarte popular de 20 de ani și vrei să-l ecranizezi, este o capcană uriașă. De obicei, filmele sunt mai proaste decât cărțile, ceea ce este în regulă pentru că filmul nu poate să reprezinte ceea ce este scris. Ceea ce a fost o sarcină pentru mine când am început să ne gândim la asta, ea a spus: bine, ai trei sarcini. Ai o sarcină de a transmite, cum ar fi, oamenii care iubesc cartea, trebuie să le oferi o adaptare adecvată unde nu se vor pierde lucrurile esențiale din carte. Publicul sârb a citit deja cartea, deci cumva știe. Se așteaptă la ceva. Dar acesta a fost primul lucru, mai ales că am știut de la început că nu pot avea o adaptare a întregii cărți pentru că ar fi un serial TV, nu un film. Și m-am gândit că poate oamenii vor fi dezamăgiți: ah, de ce nu avem scene în Constantinopol, de ce nu avem scene în Ierusalim, de ce nu avem toate scenele și drumul moaștelor, cum s-au mutat din Constantinopol, Istanbul, prin Bulgaria, România și altele? Deci totul se află în carte, dar de aceea am ales să mă ocup de acest moment sau de acești ani din viața ei, de modul în care a devenit sfântă. Acesta este punctul central al filmului, iar oamenii au acceptat asta. Și au spus, chiar și cei care au iubit cartea și au văzut filmul, că nu au avut sentimentul că au pierdut ceva. Filmul s-a concentrat doar pe o parte a cărții, care este cea mai importantă parte. Și cred că am păstrat într-un fel o legătura verticală cu esența transformării unui sfânt și cu Duhul Sfânt.
Când i-am propus mamei ideea de a face acest film, ea a spus: „bine, nu știu cum o să faci. Doar scrie ceva și arată-mi. Și apoi am mers într-un sat. Avem o casă mică la țară. M-am dus acolo și am scris timp de două săptămâni. M-am întors și i-am spus: „Bine. Asta este ideea mea. Și eu văd un film realizat astfel„. Și ea a zis: „oh, e foarte bun„. Și apoi ne-am întâlnit și am scris toate dialogurile. Dar am păstrat o mulțime de lucruri din carte, schimbând perspectiva de la persoana întâi la a treia. Și apoi ne-am întâlnit. Fiecare propoziție din film este foarte importantă, cum este spusă și ce înseamnă ea. Pentru că un film durează cam două ore. Nu are prea mult dialog. Este mai degrabă un film al unei stări mentale și sufletești. Este un film poetic, o poezie a imaginilor, a sunetelor, a imaginilor vizuale și a reprezentării vizuale a ceea ce vrem să exprimăm. Cred că am păstrat tot ceea ce este necesar pentru a spune o poveste. Și am înlăturat tot ceea ce ar fi mai literal. Așa că am lucrat împreună într-un mod în care ea a fost, de asemenea, ca o mamă grijulie și ca un colaborator mai mult decât un scriitor, a cărui carte este ecranizată. Și i-am spus despre unele lucruri pe care le-am adăugat în calitate de regizor. Într-un fel, am vrut să adaug relația mea personală cu Cuvioasa Parascheva. Există unele scene în film, de exemplu, scena cu măgarul, în care femeia vede măgarul alb. Aceasta nu există în carte. Dar când scriam am văzut-o în capul meu și mi-am spus că ar fi foarte interesant să avem așa ceva. Și am întrebat-o: „ce părere ai despre asta?” Mi-a spus: „Nu înțeleg, explică-mi”. Și i-am explicat de ce voiam acea scenă. Iar ea a spus: „Bine, ar trebui să fie în film”. Deci, într-un fel, am lucrat foarte îndeaproape. Iar ea a acceptat, desigur, viziunea mea regizorală. Dar am respectat romanul și oamenii care l-au citit. Și, desigur, problema principală a fost să fac filmul în așa fel încât oamenii care o iubesc pe Cuvioasa Parascheva să nu fie dezamăgiți.
Florentin Streche: Care este viața ta în afara camerei de filmat? Care este viața ta intelectuală, pe scurt, pentru o recomandare pentru un regizor aspirant?
Hadži-Aleksandar Đurović: Când predam la Academie, stăteam de vorbă cu studenții. Și când m-au întrebat ce să le recomand, în primul rând, i-am întrebat: de ce vreți să faci asta? De ce vreți să fiți regizor? Ca să deveniți celebru și să faci bani, atunci uitați! Adică, nu uitați, poate veți avea succes. Dar dacă vrei să faci ceva important, așa cum am spus, și dacă ești un autor, într-un fel, trebuie să știi de ce faci asta, pentru cine faci asta. În primul rând, faci asta pentru tine. Așa că trebuie să fii pregătit să faci un film și să nu câștigi vreun premiu și să nu ai niciun spectator, și totuși ar trebui să fii mulțumit că l-ai făcut, vei ști dacă filmul este bun sau rău. Și chiar dacă vei obține un Oscar, dacă este un film prost, vei ști asta. Deci trebuie să accepți criticii și premiile în același fel. Faci film pentru că trebuie să o faci. Dacă filmul, ca formă de comunicare, este singura modalitate prin care vrei să spui povestea ta lumii, atunci ar trebui să fii regizor. Scopul este mai important decât premiile.
Florentin Streche: De exemplu, pentru O cruce în pustie, ați câștigat poate 30 de premii din 60 de nominalizări, deci acesta a fost de fapt un succes, dar scopul a fost personal. E adevărat?
Hadži-Aleksandar Đurović: Da, dar într-un fel, așa cum am spus, nu mă aștept ca filmul să ajungă undeva. Mă aștept doar ca oamenii care îl urmăresc, de exemplu, care o iubesc pe Cuvioasa Parascheva, să nu fie dezamăgiți. Și vă spun că am avut sentimentul, pe tot parcursul producției, că nu era filmul meu, era parcă filmul ei, eu eram doar un meșter care îl regiza. Eu chiar cred că tinerii regizori, dar și toți regizorii, ar trebui să spună poveștile care contează cu adevărat pentru ei, oricare ar fi povestea respectivă. Așadar, nu ar trebui să faci calcule și să spui: ah, acesta este un subiect bun, sau acesta este ca, pentru moment, vreau să fac un film despre Trump. Trebuie să fii sincer cu tine însuți. Așa că, într-un fel, am vrut să recomand tuturor să asculte adânc în ei înșiși și să urmărească subiectele și poveștile care contează pentru ei, întrebările pe care le-am avut ca regizor de-a lungul scurtei mele cariere de la filmul de absolvire. Acestea au fost întrebările care au fost importante pentru mine în acel moment. Și se pare că acestea sunt aceleași întrebări în O cruce în pustie, într-o formă diferită. Evoluția mea ca regizor este ceva care evoluează și prin filmele mele. Așadar, cred că singura modalitate, când ești sincer cu tine însuți, este să poți face ceva bun… Poți face ceva bun, chiar și o abordare bună a unui subiect care nu te preocupă. De exemplu, eu nu sunt pasionat de sport. Dacă cineva îmi propune să fac un film despre sport, probabil că pot face un film decent cu cunoștințele și talentul meu de regizor. Dar nu ar fi la fel dacă ar exista altcineva care este regizor și care iubește cu adevărat sportul, trăiește prin el și se bucură de el. Deci, asta vezi astăzi în festivaluri. Vezi o mulțime de filme care sunt făcute intenționat pentru a obține un fel de atenție sau recompensă.Și oarecum asta e ceva precum un teren alunecos. Este o capcană în care regizorii pot cădea. Pentru că atunci când ți se oferă să faci ceva care poate fi atractiv într-o reclamă, sau un subiect, sau orice altceva, poți accepta, pentru că dorești să faci ceva interesant sau nou, sau orice altceva.
Florentin Streche: Pregătiți ceva chiar acum? Care este următorul proiect?
Hadži-Aleksandar Đurović: Întotdeauna am în minte trei filme în avans despre ce vreau să fac. Ce este nou? Ultimul lucru pe care îl finanțez acum este și o carte a mamei mele. Este povestea ei biografică, un film biografic despre copilăria ei, într-un fel, și despre viața ei. Dar este, de fapt, un film despre familie. Este despre cât de important este rolul părinților în faza de dezvoltare a unui copil și în sprijinul emoțional și dragostea oferită. Bunicul meu a părăsit-o pe mama când ea era mică, iar ei s-au întâlnit 43 de ani mai târziu. Și toată viața a trecut. Cred că subiectul este interesant, pentru că este ceva diferit de ceea ce am făcut în O cruce în pustie. Nu este un film creștin-ortodox, dar este, pentru că vorbește despre familie, care este unul dintre pilonii creștinismului.
Florentin Streche: Și vreți să obțineți un public pentru asta? Pentru că deocamdată, ca regizor de film independent, cumva nu sunteți atât de vizibil. Ca, de exemplu, Yelena Popovic, care este acum celebră cu filmul Omullui Dumnezeu.
Hadži-Aleksandar Đurović: Cred că acest subiect este universal. Nu este axat pe un grup care este interesat de, nu știu, creștinism sau film religios, sau doar film artistic, poetic. Dar acest subiect este o problemă la nivel mondial pentru copii. Nu mă gândesc la a avea succes în avans. Mă gândesc doar să îl fac bun, așa cum mi-am imaginat. Dar cred că potențialul acestei povești este de a ajunge la un public mai larg, nu în ceea ce privește naționalitatea sau religia, sau orice altceva, pentru că este doar o dramă de familie. Și, din păcate, este o problemă care este cu adevărat contemporană despre familiile despărțite și copiii care sunt părăsiți. Și este ceva care poate emoționa mai mulți oameni.
Florentin Streche: Care este citatul preferat din filmele dvs. pe care vrei să îl împărtășiți? Este ca un citat din interiorul tău, ca un motto. Ceva care vă motivează să continuați ca regizor de film?
Hadži-Aleksandar Đurović: Foarte interesant. Nu m-am gândit niciodată la asta în mod logic. Dacă nu aș fi regizor de film, probabil că aș lucra într-un mediu cu animalele. Pentru că nu știu ce m-aș face dacă nu aș face asta. Așa că, probabil, cred că poveștile pe care vreau să le spun sunt importante pentru mine și cred că vor fi importante pentru public. Cred că forma filmului este singurul mod în care o pot face. Dar cred că filmul este un mediu care îmi poate da ocazia să ajung la oameni din întreaga lume și să răspândesc mesaje. Nu mesaje, ci un fel de emoții și cunoștințe cu care mă confrunt, iar apoi filmul, ca formă de artă, te poate face să te gândești mai mult la anumite lucruri și să deschizi lumea, așa cum am fost influențat de Matrix sau de Copacul Vieții, sau de alte filme. Deci, atunci când poți descoperi mai multe despre tine și despre lumea din jurul tău, și să pui la îndoială unele lucruri, și într-un fel, să evoluezi emoțional și religios.
Hadzi-Aleksandar Djurović – regizor, Serbia
Născut la Belgrad în 1988. După al treilea an de liceu s-a înscris la regie la Academia de Arte din Belgrad. A absolvit în 2010. Din 2011 până în 2016 a fost profesor asistent la departamentele de regie de televiziune și film. Din 2009 este fondator și producător în cadrul companiei de producție Aleksandrija Films. A regizat 12 scurtmetraje de ficțiune și documentare premiate la nivel internațional. Lungmetrajul său de debut „Love Comes After” a avut premiera la Belgrad 61st FEST 2013, a fost premiat la Beverly Hills Film Festival la categoria Cel mai bun regizor și a fost nominalizat la categoria Cel mai bun film străin și Cel mai bun regizor la NYCIFF în 2013. Scurtmetrajul său „Bloody Lilly of the Valley” a fost în selecția oficială a Festivalului de film de la Montreal din 2015. Lungmetrajul documentar „You Leave, I’ll Stay!” a fost în competiția oficială a celei de-a 38-a ediții a Festivalului de Film de la Moscova, competiție de documentare din 2016. Scurtmetrajul său „The touch to pain” a fost în selecția oficială a 62. Cork film festival. Scurtmetrajul „Cuckoo” a fost în selecția oficială a festivalului de film Houston WorldFest.
În decembrie 2011, lui Hadzi-Aleksandar Djurović i s-a oferit un post de asistent la departamentul de regie TV și film de la Academia de Arte (unde a absolvit în 2010), la clasa profesorului Dragan Elcić, care i-a fost mentor.
Este director artistic al editurii Globosino Aleksandrija, regizor și producător la Aleksandrija Film.
Este director al echipei de filmare a documentarului despre realizarea cântecului sârbesc pentru concursul Eurosong 2012, compus și interpretat de Zeljko Joksimovic.
Sursa: https://quo-vadis.ro/
Filmografie:
- Struka: 1001 Plan ft Demian (2007) – videoclip
- Poj (2007) – scurtmetraj
- Kraj Igre aka Game Over (2007) – mini-documentar
- Obelezeni aka Marked (2008) – scurtmetraj
- Zemlja aka Soil (2008) – scurtmetraj
- Innocent Sinners (2008) – scurtmetraj
- Tuga aka Misery (2009) – scurtmetraj
- Nakon Sto je Petao Zapojao aka După cântatul cocoșului (2010) – scurtmetraj
- Price iz knjizare – Voda Iz Kamena (2010) – documentar
- Nemanja Maras – Raven (2010) – scurtmetraj
- Odabrani aka Chosen (2012) – spot
- Making of Parada (2012) – Making Of
- Ljubav dolazi kasnije aka Love Comes After (2013) – lungmetraj
- Hibernacija (2013) – scurtmetraj
- Last Minute Aid (2014) – mini-documentar
- You Leave, I’ll Stay! (2015) – lungmetraj
- Put (2015) – scurtmetraj
- Lepota aka Beauty (2014) – spot
- Elena: Better Days (2014) – videoclip
- Stand Down Tragedy (2015) – scurtmetraj
- Djurdjevak crveni (2015) – scurtmetraj
- Mount of Transfiguration: The Story of Saint Sava of Serbia (2016) – documentar
- Dragi Tata (2016) – scurtmetraj
- Slika (2016) – scurtmetraj
- BOSS: Awaken (2016) – scurtmetraj
- Onda je dosla Dobra vila: spot (2016)
- Hipertenzija (2017) – scurtmetraj
- Only Love Can Save Us (2017) – documentar
- Dodir na bol (2017) – scurtmetraj
- Kukavica (2017) – scurtmetraj
- Treci (2019) – scurtmetraj
- Stefani Fanna: Victory (2022) – videoclip
- Sveta Petka – Krst u pustinji (2022) – lungmetraj
- Beogradski Sindikat: Teci Reko (2023) – videoclip