„O Cruce înpustie” (titlul original sârb: Sveta Petka – Krst u pustinji) este un film de ficţiune cu tentă spirituală, regizat de Hadži-Aleksandar Đurović, lansat în 2022. Povestea o are în centru pe sfânta Paraskeva of the Balkans (cunoscută şi ca „Sfânta Petka”), care, după ce îşi părăseşte viaţa în oraşul Constantinopol, se retrage timp de 40 de ani în deşertul Iordaniei pentru asceză, în confruntarea cu ispitele şi demonii interiori. Filmul lui Hadži-Aleksandar Đurović se bazează pe romanul Petkana al scriitoarei Ljiljana Habjanović Đurović (mama regizorului), un bestseller care a adus în literatura sârbă o relectură feminină și umanistă a sfințeniei. Adaptarea cinematografică păstrează nucleul spiritual, dar îl transpune într-un limbaj minimalist și vizual. Totodată, filmul marchează prima co-producție dintre Serbia și Iordania, o punte simbolică între Orientul Creștin și Orientul Musulman. În spatele acestei colaborări se află, deci, o intenție teologică: aceea de a reda universalitatea credinței, de a arăta că pustia – geografică sau interioară – nu are granițe confesionale.
Cum actualul peisaj cinematografic global este dominat de spectaculosul vizual, de ficțiuni postmoderne și de drame cu ritm accelerat, filmul regizorului sârb Hadži-Aleksandar Đurović apare ca o revelație vizuală, o viziune de Lumină într-un secol al zgomotului. Filmul propune o întoarcere la esență, la spațiul originar al imaginii și trăirii. Povestea Sfintei Paraskeva devine aici pretextul pentru o reflecție cinematografică asupra condiției umane, a sacrificiului, a suferinței și a transcendenței. Din punct de vedere artistic, OCruce înpustie impresionează prin imagine și atmosferă. Filmările realizate în Iordania, Serbia și România (Iași) oferă un peisaj vizual amplu, care completează tema spirituală a căutării în pustiu. Culorile calde ale deșertului, combinate cu momentele de tăcere și introspecție, transformă filmul într-o experiență vizuală și emoțională deosebită. Distribuția, condusă de actrița Milena Predić, reușește să transmită emoția și intensitatea unei vieți dedicate credinței.
Regizorul Hadži Aleksandar Đurović – cunoscut pentru documentarele sale poetice și pentru interesul față de teme identitare și spirituale – își asumă, prin acest film, un demers dificil: acela de a traduce misticul în limbaj vizual fără a cădea în tezism sau pietism. Nu avem un film religios în sensul clasic, ci un film despre căutarea credinței, despre tăcerea ca formă de rugăciune și despre pustiu ca loc al revelației. Figura Sfintei Petka ocupă un loc central în imaginarul religios al Balcanilor. Cunoscută drept protectoarea femeilor, a celor bolnavi și a celor aflați în suferință, ea este o icoană a compasiunii și a renunțării. Povestea sa – o tânără care, după o viață bogată în Constantinopol, renunță la toate bunurile lumești și se retrage timp de 40 de ani în pustia Iordaniei – este în sine un scenariu arhetipal al căutării spirituale. Povestea filmului este simplă, aproape monastică. Paraskeva (interpretată cu o finețe aproape mută) traversează etapele inițierii spirituale: părăsirea lumii, ispitirea, prietenia, suferința și transfigurarea. Structura filmului amintește de o viață de sfânt transpusă în limbaj cinematografic, dar fără retorică hagiografică. Filmul debutează cu o lume plină, colorată — Constantinopolul. Această parte, filmată în tonuri calde, redă bogăția și artificialitatea lumii de care Paraskeva se desprinde. Gestul renunțării nu este doar o decizie religioasă, ci un act de libertate absolută: refuzul de a mai trăi în logica posesiunii. În momentul în care personajul pășește în deșert, filmul se dilată temporal. Ceea ce urmează este o succesiune de imagini ale singurătății, ale confruntării cu sine. Deșertul devine un personaj secundar, un spațiu viu, organic, care vorbește prin lumină și prin vânt. Zaineb, tânăra arabă care o întâlnește în pustiu, introduce dimensiunea umană și interculturală a filmului. Relația lor, construită în tăceri și gesturi, este o punte între religii și genuri. Paraskeva nu predică, nu convertește. Iar Zaineb, musulmană, învață de la ea compasiunea. În tradiția creștină, pustia este locul ispitei. Filmul reia această temă fără efecte spectaculoase, ci printr-o prezență subtilă a umbrei, printr-o lumină care se schimbă sub diferite culori și intensități. Demonii din film nu poartă coarne, ci chipul fricii, al dorinței și al singurătății. În final, Paraskeva dispare în tăcere, lăsând în urmă doar urma spirituală.
Limbajul vizual al lui Đurović este cel care dă forță filmului. Cadrul larg, aproape static, invită la contemplație. Regizorul nu urmărește mișcarea, ci prezența din fiecare imagine care pare pictată în tăcere. Cromatica se schimbă odată cu drumul personajului: tonurile aurii ale orașului se transformă în nuanțe aride, ocru și alb, până când totul se dizolvă în lumină. În aceste secvențe, filmul evocă estetica lui Andrei Tarkovski (Andrei Rubliov, Călăuza) și a lui Terrence Malick (Copacul vieții), unde natura devine spațiu al revelației. Sunetul joacă un rol crucial. Coloana sonoră este minimalistă, dominată de vânt și respirație. Muzica intervine rar, ca un ecou al divinului, și este folosită doar atunci când tăcerea devine prea intensă pentru a fi suportată. Această abordare transformă filmul într-o experiență aproape liturgică. Ritmul lent obligă la introspecție, iar imaginea își recapătă sacralitatea pierdută în cinema-ul comercial. Regizorul Hadži-Aleksandar Đurović îmbină astfel estetica unui film de artă cu povestea puternică a unei femei care îşi îmbrăţişează destinul prin renunţare.
Filmul a fost primit cu entuziasm în Serbia și la festivaluri internaționale, obținând peste 30 de premii și selecții în 60 de evenimente cinematografice. Pentru o producție cu temă religioasă și ritm contemplativ, aceasta este o performanță notabilă. Publicul balcanic a receptat filmul ca pe o reîntoarcere la rădăcini, în timp ce spectatorii occidentali au remarcat dimensiunea poetică și universalitatea mesajului. Din perspectivă filmologică, O Cruce în pustie se înscrie într-o tradiție a cinema-ului spiritual de autor: Tarkovski, Bresson, Dreyer, Malick. Dar în același timp, păstrează o identitate regională puternică, specifică spațiului ortodox. Este, poate, unul dintre puținele filme contemporane care reușesc să vorbească despre sfințenie fără a o ilustra dogmatic, ci ontologic. Privit în ansamblu, filmul este o meditație cinematografică despre om și despre reapariția divinului. Într-un sens mai larg, filmul lui Đurović propune o teologie a privirii. Spectatorul este invitat să devină martor, să privească nu pentru a înțelege, ci pentru a participa. În acest fel, experiența cinematografică se apropie de rugăciune, o stare de prezență deplină în fața misterului. Regizorul reintroduce dimensiunea sacrului în discursul vizual, fără a-l supune ideologiei.
Cinematograful, spunea Tarkovski, este „sculptare în timp”. În filmul lui Đurović, timpul devine materie spirituală. O Cruce înpustie sculptează tăcerea, o umple de sens și o lasă să vorbească. Este un film despre răbdare, credință și transfigurare, un poem vizual care ne amintește că doar acolo, în mijlocul singurătății interioare, se poate naște întâlnirea cu sine și, cu siguranță, cu Dumnezeu.
